bucuresti-vechiDupa primul razboi mondial, în toiul eforturilor de reconstructie legislativ-institutionala, de refacere economica, Nicolae Iorga constata “o Românie cu totul deosebita de trecutul ei”, cu o “oarecare eleganta de tinuta si de atitudine.” Pe parcurs, în a doua parte a anilor treizeci, mai ales, lucrurile s-au mai degradat, democratia a avut de suferit, fapt influentat de factori interni, dar si de contextul international tot mai complicat. Desi criticata adesea, actiunea politica, desfasurata cu bunele si relele sale, a avut drept rezultate reforma agrara si votul universal, reconstructia statului, în datele noi ale României Mari, refacerea economiei, grav afectata de razboi si apoi de criza mondiala, asigurându-se un anumit progres, dezvoltarea culturii, a învatamântului, considerate  drept prioritati. Au existat si destule nereusite, însa progresul societatii, fie si cu pasi marunti, a fost posibil.

Viata politica angaja însa pasiuni si orgolii depasind uneori obisnuitul. În competitia electorala, mai ales, disputele dintre partide, adversitatile dintre oamenii politici s-au exprimat cu vigoare, când asteptat era efortul comun în a solutiona macar unele dintre problemele grave de dupa razboi. O asemenea situatie constata, cu surprindere si îngrijorare, regina Maria, la începutul anilor 20. „Fiecare barbat politic se considera ca singurul îndreptatit sa fie la putere…Am purtat nesfârsite discutii, în afara de Bratianu si Maniu, cu Averescu, Take Ionescu, Argetoianu si altii, iar în fiecare caz am dat de aceeasi, pentru mine, de neînteles ostilitate împotriva celuilalt.” A existat riscul, aprecia regina, ca însusi interesul national sa fie amenintat.

Ionel Bratianu nu avea încredere în maresalul Averescu, pe care îl considera „periculosul intrigant”, tensiunile dintre ei manifestându-se si în timpul razboiului. Cu toate acestea, au colaborat. Mai mult, influentul lider liberal mijlocea venirea la putere a celui care, câtiva ani, a reprezentat în ochii unora un mit, la fel cum a influentat, decisiv, înlaturarea acestuia, pregatindu-si revenirea. Iorga se afla în conflct cu C. Stere, drept care n-a fost de acord, dupa intrarea în Partidul National Român, cu unificarea cu taranistii. Grupari activ rivale erau în acelasi partid: Vintila Bratianu-I.G. Duca, sau Vaida Voevod versus Ion Mihalache-Virgil Madgearu. Desi nu se întelegeau, Iorga si Argetoianu au ajuns împreuna la guvernare, datorita ambitiilor regelui Carol II. Colaborarea lor nu a functionat, drept care guvernarea a avut serios de suferit. Rivalizau, nu mai putin, economistii partidelor, cum a fost cazul lui Vintila Bratianu si Virgil Madgearu. „Madgearu s-a nascut, mai ales, pentru a fi adversarul lui Vintila Bratianu”, constata Iorga, apreciind ca, dupa moartea liberalului, a scazut si verva profesorului de la Academia de Studii Comericale si Industriale. De amintit ar fi si episoadele tensionate din parlament. Si exemplele ar putea continua.

Mai multa greutate a avut, în primii ani interbelici,  adversitatea dintre Ionel Bratianu si Iuliu Maniu, personaje politice de prima însemnatate. În optica reginei, din partea lui Bratianu s-ar fi cerut mai multa întelegere fata de solicitarile si problemele noilor elemente politice din Ardeal. Pe de alta parte, ar fi fost de preferat ca Maniu sa fi avut o pozitie mai flexibila, slabind ambitiile regionaliste, devenind mai sensibil la problemele comune.

Ideea conlucrarii celor doua personalitati, dorita de regele Ferdinand, a fost asteptata si de altii, însa posibilitatile ca ea sa devina fapt erau, practic, nule.

Iata un episod al confruntarilor politicianiste, ramas mai putin cunoscut, “un fapt fara precedent”, cum consemneaza Constantin Xeni. S-a întâmplat în aprilie 1926,  îndata ce guvernarea lui Ion I.C. Bratianu, una dintre cele mai eficiente, dar contestate, s-a sfârsit. Atmosfera era încordata, divergentele legate de adoptarea noii Constitutii, stilul autoritar de conducere au fost o parte dintre problemele care au agitat spiritele. Regele Ferdinand i-a cerut lui Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Român, sa formeze guvernul. A aprobat lista noului guvern, în ziua urmatoare trebuind depus juramântul. Totul parea sa se desfasoare în datele obisnuite. “La ora 11 dimineata – noteaza Xeni –  noii ministri, îmbracati în frac si cu decoratiile reglementare, sunt adunati în camera ce seful noului guvern ocupa în Hotelul Athenee-Palace. I-am vazut personal. Partizani numerosi umpleau holul si trotuarul din fata hotelului. Dupa atâtia ani de lupta sunase în fine si pentru ardeleni ceasul meritat al satisfactiei. Se astepta febril telefonul maresalului regal pentru ca cortegiul sa porneasca la Palat pentru juramânt.” Într-un târziu telefonul suna, însa mesajul era cu totul surprinzator. Maresalul Palatului îl anunta pe Maniu ca regele a hotarât sa revina asupra deciziei,  în consecinta l-a însarcinat cu formarea guvernului pe Alexandru Averescu. Peste o ora, spre uimirea generala, întrucât partidul sau era lipsit de popularitate, maresalul depunea juramântul. “Guvernul Maniu (mai exact ceea ce ar fi trebuit sa fie acesta –n.n) a plecat pe la casele fiecaruia si a lepadat fracul. Un lucru ca acesta nu se paote uita. Si desigur constiinta ranita a lui Maniu nu l-a uitat. “

Cum se explica o asemenea întorsatura a lucrurilor, neobisnuita, totusi în practica politica româneasca ? Interesul lui Bratianu ca o guvernare bazata pe metode autoritare, cum a fost, în mare parte, cazul celei pe care a condus-o, sa nu fie urmata de una uzând de practici democratice, ceea ce i-ar fi sporit popularitatea lui Maniu, sustine Xeni. Relatiile încordate dintre cei doi oameni politici, inclusiv pozitia diferita a partidului condus de Maniu fata de problema renuntarii principelui Carol la succesiunea dinastica îl vor fi determinat pe Bratianu sa influenteze o asemenea schimbare de decizie. Aceasta pe când “un guvern Averescu era pentru Bratianu un simplu interregn, pâna la revenirea sa.”, potrivit aceluiasi fin observator al realitatilor politice interbelice

Câteva luni mai târziu, se va oficializa fuziunea Partidului National Român cu Partidul Taranesc, condus de Ion Mihalache. Iuliu Maniu va deveni presedintele noii formatiuni, Partidul National Taranesc. Ceea ce nu s-a reusit în anul 1926 s-a întâmplat, cu o larga majoritate de voturi, în alegerile din 1928.

Lupta politica va creste în intensitate catre sfârsitul anilor treizeci, cunoscând noi fatete. Pe un asemenea fundal, în care si-au gasit loc fanatismul si spiritul de razbunare, s-au petrecut cazurile de asasinat  carora le-au cazut victima oameni politici. Democratia, cu limitele sale, în România interbelica, traia ultimele clipe. Regimul parlamentar s-a sfârsit, iar, în februarie 1938, regele Carol al II-lea instaura regimul de autoritate personala, sub pretextul reinstaurarii rapide a ordinii.

Bibliografie

C. Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari,  Bucuresti, Editura Oscar Print, 2009.

Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii din viata mea, Bucuresti, Editura Allfa, 2009.

Nicolae Iorga, Supt trei regi, Bucuresti, Editura PRO, 1999.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ