Inteleg ca esti pasionat si de mitologie/filosofie si de fizica/astronomie. Este imbucurator pentru ca secolul trecut a fost marcat de o criza acuta a filosofiei in raport cu noile descoperiri stiintifice. Criza a fost si este inca generata de lipsa unor minti destul de luminate, pentru a concilia noile perspective radicale asupra universului (principiul de incertitudine a lui Heinseberg, relativizarea timpului si a spatiului, principiul holografic, teoria corzilor, teoria cuantica cu bucle, etc) cu sitemul de gandire, perceptie sau intelegere al majoritatii oamenilor. Avem nevoie de filosofi ce ce pot intelege noile perspective deschise de stiinta, altfel riscam atat noi cat si filosofii, sa facem o filosofie anacronica realtitatii, o filosofie fara un obiect la care sa fie aplicata, o filosofie de dragul filosofie, arta pentru arta….in sfarsit, sa facem filosofie precum gainile pe oua.
Sfatul meu daca te pasioneaza astronomia, citeste cat mai mult, nu o sa regreti, o sa descoperi de fiecare data raspunsuri socante, dar elegante si intrebari noi.

“Eu vad universul ca un spatiu finit, ca o particula egala cu zero, in infinitul de nimic. Bineinteles, se poate zice ca nimicul poate fi infinit deoarece nu exista, pur si simplu acest univers ar fi putut sa nu existe, si sa nu fie decat nimic, nicio dimensiune care sa defineasca spatiul. Aceasta particula care este zero in comparatie cu nimicul, este bine definita, la marginile acestuia existand niste particule prag, care reprezinta granita dintre nimic si ceva(materie), iar orice urma materiala care incearca sa strabata aceasta bariera este trimisa in partea diametral opusa(luand in calcul faptul ca universul are o forma sferica) astfel, acea urma de materie avand senzatia ca parcurge un univers care nu se termina niciodata. Dupa parerea mea, concluzia ar fi ca universul nu este infinit. Sa luam un caz concret; cel al mitului lui Sisif (Sisif este acel erou antic care este condamnat vesnic sa ridice o piatra pe o culme a unui deal, ca mai apoi geniile negative sa o impinga inapoi catre baza, eroul fiind nevoit sa repete aceasta actiune la nesfarsit deoarece nu a respectat ce i s-a impus), ei bine, el a fost condamnat intr-un moment din timp la pedeapsa, aceasta insemnand ca in vesnicie el a executat pedeapsa de un numar infinit de ori, ceea ce contravine faptului ca a fost condamnat, aceasta condamnare incepand candva, rezultand faptul ca acesta nu a inceput niciodata ispasirea pedepsei (fiind impropriu spus, deoarece ispasirea inseamna executarea pedepsei pana la un anumit punct, adica terminarea acesteia), sau a executat-o din totdeauna, ceea ce iar contravine faptului in sine.”