Moarte si gheata. Misteriosul ocean arctic
In mai 1845, Sir John Franklin a pornit in cautarea misteriosului Pasaj de Nord-Vest, despre care s-a crezut mult timp ca ar fi legat oceanele Pacific de Atlantic, la nord de Canada. Dupa aproape un secol si jumatate, oamenii de stiinta au dezgropat trupurile a trei dintre membrii expeditiei.
In august 1948, dupa patru zile de sapat in straturile de piatra si gheata vesnica groasa de un metru si jumatate de pe insula Beechey, la intrarea in canalul Wellington, in nordul extreme al Canadei, oamenii de stiinta au deschis primul dintre cele morminte ramase de pe urma unei expeditii arctice din secolul al XIX-lea. Ceea ce au vazut i-a lasat fara grai: in pamantul inghetat, neincalzit nici macar de soarele de vara, statea intins corpul perfect conservat al unui tanar care murise cu 138 de ani in urma. El si cei doi insotitori ingropati in apropiere facusera parte din echipajele vaselor Erebus si Terror, ce sosisera aici sub comanda lui Sir John Franklin.
Cele doua vase ale expeditiei lui Franklin parasisera Anglia bine incarcate cu provizii in primavara lui 1845. Telul lor era sa gaseasca si sa traverseze indelung cautatul Pasaj de Nord-Vest, o ruta maritima ce ar lega, prin insulele arctice ale Canadei, Oceanul Atlantic de cel Pacific.
350 de ani de cautari
Expeditia lui Franklin, sponsorizata si echipata de Amiralitatea britanica, intentiona sa raspunda la o intrebare care ii obsedase pe englezi timp de 350 de ani. Este posibil sa strabati apele oceanului la nord de continentul american pentru a deschide astfel o noua ruta comerciala de la est la vest? Cum mai aveau sa treaca decenii pana la construirea Canalului Panama, singura cale maritima din Atlantic in Pacific era ocolind periculosul Cap Horn din America de Sud, predispus furtunilor. Nu era oare mai avantajos ca timp si distanta, sa se gaseasca un alt traseu?
Aceasta idee ispititoare ii framantase pe englezi inca din secolul al XV-lea. John Cabot – in realitate Giovanni Caboto, un italian contemporan cu Columb – traversase Atlanticul de Nord in 1497, pe cand se afla in slujba lui Henric al VII-lea; pe baza descoperirii de catre acesta a insulei Terra Nova, Anglia a revendicat America de Nord. Insa Terra Nova nu era Cathay, sau China, cum banuia Cabot, iar Pasajul de Nord-Vest ramanea inca nedecoperit. Printre cei care i-au urmat s-au numarat portughezi, francezi si olandezi care au continuat cautarea drumului spre Pacific. Pe aceasta harta au aparut nume ca Henry Hudson sau William Baffin insa niciunul dintre ei nu a reusit sa atinga coasta vestica a continentului. Intre 1819-1925, William Parry s-a apropiat cel mai mult de victorie cand a ajuns pe insula Melville.
Transformandu-se intr-o adevarata chestiune de mandrie nationala, in 1844 a fost anuntata o alta incercare de descoperire a Pasajului. Asa incepe istoria lui Sir John a carui casa devenise Marina Regala.
Inca din copilarie isi dorise sa ajunga pe mare si iata ca la 58 de ani pleaca din nou in alta aventura, de data aceasta ultima. La 14 ani a intrat in marina, la 19 a participat la batalia de la Trafalgar. Prima sa intalnire cu gheata arctica a fost si cea care l-a obsedat si nu i-a mai dat pace.
Trimis de Amiralitate, Franklin a inceput in 1819 sa cerceteze teritoriul coastei nordice a Americii de Nord. Dupa trei ani si jumatate de privatiuni incredibile si suferinte inimaginabile s-a intors acasa, de unde a plecat din nou in 1825 spre tara ghetii vesnice. Examinand sute de kilometri de coasta, publicand descrieri ale modului de viata al eschimosilor, Franklin a devenit un fel de erou national; in 1829 fiind rasplatit cu titlul de cavaler pentru serviciile sale.
Chemarea ghetii
Toata populatia Angliei era convinsa de succesul acestei calatorii caci fusese pregatita cu multa meticulozitate si era condusa de un om ce sfidase nordul indepartat, frigul si furtunile.
Vasele cu panze, Erebus si Terror fusesera reconstruite ca vapoare cu elice, primele de acest fel ce se indreptau spre pol. La bord au fost incarcate provizii pentru trei ani. Echipajul de 129 de oameni ridica ancora. Calatoria incepuse.
Primul mesaj de la Sir John a mentinut euforia nationala : „Suntem siguri de success. Urmatoarea oprire va fi in China la Hong Kong.” Vasele au mai fost apoi vazute intrand in Golful Baffin si de atunci urma lor s-a pierdut.
Trecusera doi ani fara niciun mesaj din partea expeditiei dar, avand in vedere posibilitatile de comunicare limitate din acea vreme, tacerea nu a fost luata drept semn rau. Insa dupa trei ani, toata Anglia murmura: Unde se alfa oare Sir John Franklin?
Recompensa pentru Franklin
Amiralitatea ofera 20.000 de lire oricarei persoane care dadea de urma lor si ii salva. Astfel a avut loc una dintre cele mai ample cautari din istorie : 40 de expeditii in 10 ani la pretul de 4 milioane de dolari. Nenumarate vase au plecat spre locul unde fusesera vazuti ultima oara, altele spre vest pe unde urmau sa se intoarca. Provizii de hrana si mesaje sub pietre inseminate erau lasate in urma. Altele gravate pe zgardele vulpilor arctice prinse in acest sens.
Astfel, au fost descoperite insule necunoscute, cartografiate linii de coasta, explorate strantori. Foarte multe pete albe au disparut de pe harti, insa nici urma de Franklin.
Primul indiciu
In anul 1851 sunt descoperite primele ramasite ale unui depozit lasat de Franklin pe insula Beechey. Primul indiciu a fost gasit. Nu departe au fost descoperite mormintele a trei marinari (redeschise in 1984). Cu toate cercetarile nu s-a putut afla nimic despre traseul urmat. In 1854, membrii expeditiei au fost declarati oficial decedati. Insa noua luni mai tarziu, John Rae, un medic al Companiei Golfului Hudson, s-a intors in Anglia pentru a arunca o noua lumina asupra tragediei.
Acesta cumparase de la niste eschimosi obiecte ce apartineau lui Sir John undeva la 500 km de insula Beechey. Eschimosii ii povestisera ca in primavara lui 1850, pe insula King William, intalnisera 40 de barbati care se indreptau spre tarmul canadian folosindu-se de o barca si o sanie. Neputand sa se inteleaga cu eschimosii le-au explicat prin semne ca vasele lor fusesera zdrobite de gheata si ca incercau sa vaneze. Rae a aflat ca in aceeasi vara eschimosii descoperisera mai multe morminte, precum si in jur de 30 de coprpuri neinsufletite pe continent si alte 5 pe o insula invecinata. Raportul lui Rae facea referire la canibalism ca ultima sansa de supravietuire a nenorocitilor. Se pare ca unii dintre nefericiti supravietuisera pana in mai. O calatorie atroce. Amiralitatea a inchis cazul. Cautarile au fost suspendate. Dar unde era Sir John?
Reconstituirea
La doua luni dupa ce parasise Anglia, cele doua vase impiedicate de gheata aleg Canalul Wellington ca trecere. Apoi Franklin se intoarce pentru a petrece iarna pe insula Beechey. In primavara isi continua calatoria insa ia o decizie fatala expeditiei hotaraste sa se indrepte spre vest din cauza gheturilor. Aceasta marcheaza inceputul dezastrului. Cele doua vase pornesc spre vest intrand intr-o portiune de gheata compacta care la 12 septembrie 1846 deja le blocase pentru totdeauna. In mai 1847, locotenentul Gore care explora continentul cu sania lasa in urma un mesaj care confirma bunul mers al lucrurilor. Insa, dupa doua saptamani, Franklin murea. In timpul celei de-a doua ierni petrecute blocati intre gheturi la nord de King William, mai multi membrii ai echipajului mor datorita proviziilor de hrana contaminate cu plumb. In aprilie 1848 cei 105 supravietuitori isi abandoneaza ambarcatiunile incercand disperati sa ajunga pe tarmul Canadian.
Vreme de alte cateva decenii au circulat zvonuri cum ca unii supravietuitori mai traiau alaturi de bastinasi, dupa ce renuntasera la orice speranta de a mai fi salvati.
Insa tragedia lui Franklin a reinsufletit interesul navigatorilor si exploratorilor pentru regiunea arctica. Unul dintre primele echipaje de salvare a lui Franklin a reusit sa gaseasca Pasajul de Nord-Vest – Robert McClure. Treptat au fost descoperite si alte rute alternative. Primul care duce calatoria la bun sfarsit este norvegianul Roald Amundsen.
Cu toate acestea aventurile arctice nu au luat inca sfarsit.
Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org
