Structura corporala

O mare parte dintre fosilele descoperite in Java si China sunt oase craniene, maxilare si dinti. Cateva oase rupte ale membrelor gasite la Zhoukoudian au furnizat putine informatii. Este posibil ca femurul complet, excavat de la Dubois la Trinil, sa fie mai recent ca varsta decat celelalte gasite acolo si  nu poate fi atribuit lui H. erectus. Nu este insa o surpriza faptul ca accentual descriptive s-a pus mai degraba pe forma craniului, decat decat pe alte parti ale scheletului. Descoperirile ulterioare din Africa (in special in siturile Olduvai si lacul Turkana) au oferit o imagine mai completa a anatomiei lui H. erectus.

Craniul lui H. erectus, cu profilul cazut, si capacitatea medie endocraniana (a creierului) mai mica de 1 000cm cubi, este diferit de cel al celorlalti oameni. Capacitatea medie endocraniana a lui Homo sapiens modern, de exemplu, este de 1 350 cm cubi, cu toate ca variatia pentru omul recent poate fi estimate probabil intre 1 000 si 2 000 cm cubi. Partea superioara a intervalului maxim estimat pentru capacitatea endocraniana a lui H. erectus (1 200 cm cubi) se suprapune astfel cu valori mai mici presupuse pentru Homo sapiens.

O diferenta in dimensiunea estimate a creierului este aproape clara intre populatiile H. erectus din Java si cele din Zhoukoudian. Cu alte cuvinte, capacitatea medie a fosilelor din Zhoukoudian o depaseste pe cea a celor din Java cu cca. 160 cm cubi. Exista, totusi, un craniu anormal mai vechi de la Gongwangling, China, care este aproximativ contemporan cu unele fosile din Java. Acesta imparte cu grupul din Java o capacitate craniana mai mica (780 cm cubi). Teoretic, diferenta de marime a creierului intre cele doua grupuri de fosile din Asia poate fi o consecinta a evolutiei ulterioare in randul populatiilor de H. erectus de mai tarziu. Dar ea poate fi pur si simplu interpretata ca o presupusa variatie intre sexe sau intre doua populatii deparate ori subspecii de H. erectus. Mai multe valori africane sunt de asemenea disponibile, iar in cazul indivizilor de la Koobi For a si Olduvai, acesta variaza de la cca. 850 la 1 067 cm cubi.

Desi capacitatea craniana a lui H. erectus nu corespunde cu cea a lui Homo sapiens, ea depaseste cu mult capacitatile australopitecilor. Diferenta dintre Australopithecus si H. erectus este putin mai mare decat cea dintre H. erectus si Homo sapiens. In vechiul interval se potrivesc capacitatile craniene ale lui H. habilis si H. rudolfensis. In mod evident, nu s-a spus ultimul cuvant cu privire la relatiile dintre acestia.

Pe langa capacitate creierului, craniile de H. erectus prezinta o serie de alte caracteristici dinstinctive. Fata, care este conservata doar la cateva specimene, are o structura masiva, iar la zonele inferioare sunt proeminente. Osul care formeaza peretele nasului este mai subtire si mai rasfrant decat al primilor Homo sau al lui Australopithecus, iar puntea nazala destul de ridicata si proeminenta. Aceasta evolutie sugereaza ca H. erectus era bine echipat pentru a conserva umiditatea, care astfel s-ar fi pierdut in timpul expiratiei. Un astfel de avantaj fiziologic i-ar fi permis primului H. erectus african sa calatoreasca perioade mai lungi intr-un mediu arid. Cutia craniana este cazuta, cu oase groase si portiuni care se ingusteaza inspre varf. Deasupra orbitelor, arcada este foarte proeminenta (torus supraorbital). Fruntea este aplatizata, iar partea craniului aflata chiar in spatele arcadei este foarte comprimata dintr-o parte in alta. O coama sau creasta joasa din os se extinde la unele cranii de la osul frontal de-a lungul liniei mediene si exista tendinta unor creste foatre puternic dezvoltate in regiunea urehii. Craniul, care este lat la baza, este brazdat de o alta creasta. Zona in care se prind muschii gatului este mult mai mare decat la H. habilis sau Homo sapiens. Alte caracteristici distinctive pentru H. erectus se pot gasi pe partea inferioara a craniului, in special la nivelul imbinarii maxilarului. Maxilarul inferior este adanc si robust si ii lipseste o barbie evoluata. Dintii sunt, in general, mai mari decat ai lui Homo sapiens.

Femurul este cea mai frecventa fosila necraniana recuperate. In afara de specimenul curios de la Trinil, mai multe femururi au fost gasite la Zhoukoudian si chiar si mai multe au fost recuperate din siturile din Africa. Aceste oase se aseamana cu cele ale oamenilor moderni, H. erectus deplasandu-se eficient in pozitie verticala. Scheletul sau este robust, sugerand ca stilul de viata a lui H. erectus presupunea efort fizic. Oasele membrelor, de asemenea, furnizeaza informatii cu privire la talia lui. Marimea influenteaza comportamentul si diverse aspecte ale anatomiei, inclusiv in privinta proportiilor corporale. O masura a taliei este inaltimea. Femururile descoperite la Zhoukoudian si Koobi Fora sunt prea rupte ca sa ofere o buna estimare a inaltimii acelor persoane, dar s-au facut masuratori exacte ale scheletului baiatului gasit la Nariokotome. Desi el nu era pe deplin dezvoltat, se crede ca ar fi ajuns la 180 cm inaltime.

Structura corporala a lui H. erectus, asa cum este conservata in fosile, este diferita de cea a lui Homo sapiens, de unde si clasificarea acestuia ca specie separata. Parti ale scheletului lui sunt mai robuste, dar astfel este comparabil cu cel al oamenilor moderni. Creierul este relativ mic, desi nu atat de mic precum cel al lui Australopithecus si H. habilis. Spre deosebire de Homo sapiens si H. habilis, speciile ulterioare de Australopithecus si H. erectus au oasele craniului groase si arcadele foarte dezvoltate. Unii paleoantropologi sustin ca H. erectus are caracteristici ce nu sunt prezente la presupusii lui stramosi sau la Homo sapiens si ca H. erectus asiatic – avand un craniu gros si protuberente la nivelul craniului – nu s-ar fi putut afla intr-o linie evoluata directa cu H. sapiens, obtinand ca primii Australopithecus si H. habilis sunt mai vechi, dar aveau craniile mai asemanatoare cu al nostru,cu oase subtiri si doar cateva protuberente modeste pe craniu. Acesti cercetatori indica in schimb spre H. erectus african, uneori mentionat ca specie distincta, H. ergaster, ca fiind stramosul cel mai plauzibil. Se considera ca aceasta specie a evoluat, probabil printr-o etapa intermediara (H. heidelbergensis), in directia omului modern. O alta explicatie a arhivei de fosile poate fi incorecta. De fapt, exista dovezi foarte putine despre variabilitatea acestor caracteristici, cum ar fi grosimea craniana si ornamentele externe ale craniului, in randul chiar si a unei singure populatii de H. erectus, ca sa nu mai vorbim de populatii diferite, disparute pe doua sau sau trei continente mari. Practic, nu se stie nimic cu privire la conditiile climatice sau ecologice in care a avut loc ingrosarea craniului. De asemenea, nu se cunoaste relatia dintre cresterea craniului si extinderea creierului, care este o caracteristica surprinzatoare a evolutiei umane. Acestea si multe alte intrebari trebuie sa primeasca un raspuns inainte ca H. erectus sa fie confirmat sau infirmat drept stramosul lui Homo sapiens. Intre timp, tot ce se poate spune cu certitudine este ca H. erectus, intr-un sens geografic larg, pe parcursul a peste un milion de ani, a evoluat de la pre-Homo erectus (probabil H. habilis sau H. rudolfensis) in post- Homo erectus – adica spre H. heidelbergensis sau poate direct la arhaicul Homo sapiens.

Comportament

La Zhoukoudian, ramasitele lui H. erectus au fost gasite intr-o pestera si in depozite din crevase. Desi acest lucru nu dovedeste ca acesti humanoizi obisnuiau sa doarma in pestera, dovezi suplimentare ale ramasitelor aferente – cum ar fi bucati de piatra, oase de animale carbonizate, colectii de seminte si ceea ce ar putea fi vetre vechi si carbuni – sunt indicii ca H. erectus a petrecut anumite perioade de timp in grotele din Zhoukoudian. Pe de alta parte, ramasitele de la Lantian, Trinil, Sangiran si Mojokerto, precum si de la Tighenif, Olduvai si Koobi Fora au fost gasite in situri deschise, uneori in prundisul izvoarelor si in argila, alteori in gresie sau albii de lac. Acestea sugereaza ca H. Erectus a trait si in tabere deschise pe malurile raurilor sau ale lacurilor, iar apropierea de apa era cruciala pentru supravietuire. Aceste presupuse locuri de comparare au fost descoperite in urma sapaturilor si contineau o multime instrumente si varfuri din piatra care au aparut cu siguranta prin prelucrare umana. Oase de animale fracturate si partial arse gasite in situri indica faptul ca H. erectus vana sau aduna carnea animalelor moarte.

Fara indoiala ca stapanirea focului a fost un factor important in colonizarea regiunilor mai reci. Se pare ca aceasta descoperire ar fi accelerat migratiile oamenilor spre zone mai racoroase, adesea glaciale, din Europa preistorica. Mai devreme sau mai tarziu, oamenii au inceput sa-si gateasca mancarea, reducndu-se astfel activitatea pe care o solicitau dintilor. Acest fapt, la randul lui, se pare ca a jucat un rol important in minimizarea avantajului evolutiv al dintilor mari, de vreme ce mancarea gatita avea nevoie de mult mai putina taiere, rupere si macinare decat necesitau alimentele brute. Aceasta relaxare a presiunii selective care favorizeaza supravietuirea persoanelor cu dintii mari si puternici ar fi dus direct la o reducere a dimensiunii dintilor – un aspect important, dat fiind ca aceasta este una dintre trasaturile care il deosebeste pe Homo sapiens de Homo erectus.

In Zhoukoudian exista semne ca oamenii stapaneau focul acum 400 000 de ani. Cercetatorii au descoperit acumulari de cenusa si de carbune care se asemanau cu vetrele si este posibil ca H. erectus sa fi folosit focul in pesteri pentru a se incalzi si a-si prepara hrana. Cu toate acestea, cercetari mai recente ca macar o parte din “cenusa” reprezinta probabil sedimente depuse de apa. Totusi, sunt prezente oase arse, iar acestea pot vorbi despre capacitatea locurilor din Zhoukoudian de a frige carnea.

Alte semne ale culturii lui H. erectus sunt instrumentele gasite in aceleasi depozite unde se aflau si oasele lor. Uneltele de taiat si varfurile din pietre mici caracterizeaza depozitele din Zhoukoudian si din Dmanisi; ambele apartin familiei culturii uneltelor de piatra. La Tighenif, in Africa de Nord-Vest, H. erectus a fost gasit alaturi de instrumente din tipuri complet diferite de piatra; acestea cuprind topoare de mana cu doua taisuri si razuitoare, care au fost caracterizate de arheologi ca reprezentand cultura timpurie acheuleana, ale caror ramasite sunt raspandite pe rigiuni mari din Europa si Africa. O cultura acheuleana este cunoscuta, de asemenea, si la Olduvai, care este o forma mai veche de prelucrare in piatra, denumita cultura Oldowan, dar asociatiile culturale exacte ale acestor unelte de piatra cu H. erectus din Africa (exemplificat prin OH 9) sunt nesigure.

Prin urmare, H. erectus a fost gasit in unele parti ale lumii alaturi de instrumente de piatra, iar in alte locuri, cu unelte ale culturii acheulene, precum toporul de mana cu doua taisuri. Numeroase oase de animale s-au descoperit, de asemenea, cu ramasite ale lui H. erectus, si, uneori, aceste oase par ca au fost deliberat rupte sau carbonizate. Conform acestor dovezi, s-a presupus uneori ca H. erectus era vanator. Creierul, marimea corporala si uneltele fabricate de H. erectus erau superioare celor aparinand lui Australopithecus sau H. habilis, incat este foarte probabil ca tehnicile de colectare a alimentelor, inclusiv vanatoarea, sa fi fost imbunatatite. Multi oameni de stiinta sustin ca Australopithecus si H. habilis erau mai mult necrofagi decat vanatori, probabil, in cel mai bun caz, niste oportunisti care profitau de sansa atunci cand un animal slab, tanar sau bolnav le intretaia calea. Intr-adevar, multe dintre oasele descoperite in depozitele australopitecilor apartin unor animale foarte tinere sau bratrane. Desi au fost recunoscute oase de animale mai mari din depozitele lui H. habilis, acestea prezentau urme de dinti de pradatori nonumani, precum si urme de taieturi. H. erectus, pe de alta parte, pare sa fi fost un un vanator evident, a carui prada includea animale din toate grupele de varsta.

Se poate presupune ca, la fel ca la vanatorii de azi, cum ar fi africanii din populatia san (bosimani) si aborigenii australieni, carnea obisnuita de la vanatoare forma doar o parte din alimentatia lui H. erectus. Alte feluri suculente de hrana puteau fi furnizate de serpi, pasari, si ouale acestora, lacuste, scorpioni, miriapode, testoase, soareci, si alte rozatoare, arici, peste si crustacee. Chiar si copii ar fi putut prinde multe dintre acestea – asa cum o fac in prezent, in desertul Kalahari din Africa, inainte de a li se permite sa insoteasca la vanatoare oamenii mai invarsta. Legumele – frunze carnoase, fructe, nuci, radacini si tuberculi – erau cu siguranta importante in alimentatia lui H. erectus. Rezerve de seminte de ulm, de exemplu, au fost gasite in depozitele rupestre din Zhoukoudian. Se pare ca exista o mica indioala ca H. erectus era omnivor, pentru ca un astfel de regim alimentar este cel mai oportunist dintre toate, iar omul modern, este cea mai oportunista primata in viata. H. erectus a fost probabil primul dintre cei mai mari oportunisti si probabil acest atribut a inzestrat specia cu adaptabilitate si flexibilitate evolutiva.

O alta intrebare cu privire la cultura lui H. erectus este daca exista dovada vreunui ritual. Nu exista nici un semn ca acestia isi ingropau mortii: nu a fost gasit nici un cimitir complet si nici morminte, obiecte funerare sau ocru rosiatic (un mineral utilizat drept vopsea de catre oamenii de mai tarziu) pe oase sau in preajma acestora. Canibalismul a fost indicat odata cu descoperirile din Ngandong (Solo) si Zhoukoudian, dar exista putine dovezi credibile care sa sustina o astfel de ipoteza.

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro

LĂSAȚI UN MESAJ