lawrenceOfiter in armata britanica, beduin inflacarat pentru cauza poporului sau adoptiv, iubitor al intinsului pustiu, erou revolutionar, oricare dintre acestea sau toate la un loc – de un lucru putem fi siguri – acest personaj n-a fost nicidecum un om obisnuit.

Un Napoleon al desertului, un Indiana Jones al Arabiei numele lui a ramas cunoscut istoriei si a facut furori in epoca framantarii acelor razboaie.

Un chip imbatranit, un trup subtiratic, dar ochi expresivi ne arata fotografia lui. Alaturi, la fel de fascinantul Peter O’Toole care i-a interpretat rolul in filmul omonim din 1962.

Sustinatorul infocat al nazuintei de independent a unui vechi popor, un adversar indarjit al politicii marilor puteri care au confiscate victoria adeptilor sai – aceasta este imaginea publica a lui T. E. Lawrence, elogiata in carti si intr-un film de success. Este ea oare insa si adevarata?

lawrence-al-arabieiIn dimineata zilei de 1 octombrie 1918, mii de oameni ovationau pe strazile Damascului armata rebela care intra in orasul eliberat. Dup ace trupele otomane se retrasesera in ziua precedent, anticul oras sirian trecuse de sub controlul turcilor, sub cel al arabilor. Ovatiile nu se adresau numai beduinilor invingatori, ci si unui tanar englez care, imbracat in portul traditional al oamenilor desertului, calarea alaturi de ei. Revolta si mentorul ei britanic devenisera inseparabile.

Asa se nastea legenda!

Imaginea publica a „arabului” a fost construita mai mult pe baza reportajului despre revolta al jurnalistului American Thomas Lowell, cat si dupa celebra sa carte „Cei 7 stalpi ai intelepciunii” (1922) care poveste anii de razboi si aventurile din desert.

Situatia politica

In iunie 1916, Hussein ibn-Ali, seriful Meccai, inaltase steagul revoltei impotriva dominatiei otomane de patru secole asupra Peninsulei Arabe. Ca guvernator al Hijaz-ului, provincial desertica de la tarmul Marii Rosii, el detinea controlul asupra celui mai sfant loc al Islamului, Mecca, ceea ce semnifica, pentru popoarele arabe, autoritatea spirituala. Dar revolta initiata de Hussein a fost curand stavilita la portile Medinei, unde trupele turcesti puteau fi aprovizionate pe calea ferata dinspre nord.

Inainte de declansarea revoltei, Hussein a incercat sa obtina sprijin de la britanici. Ulterior, a sustinut ca acestia i-au promis arme, munitie si asistenta tehnica pentru sabotarea transporturilor de cale ferata. Dar de la inceput, britanicii au intentionat sa controleze revolta si nu au trimis provizii pentru a-l face pe Hussein mai retinut si dispus la compromisuri. Cand a devenit insa clar ca Hussein ar putea fi impins inapoi spre Mecca si constrans sa capituleze, britanicii au inteles ca era momentul sa obtina informatii dintr-o sursa directa. Cel trimis de la Cairo era un ofiter de informatii, de 28 de ani, vorbitor de araba, care petrecuse deja cativa ani in Orientul Mijlociu : Thomas Edward Lawrence.

Iata cateva din cuvintele si memoriile autorului spicuite din cartea „Cei saptes stalpi ai intelepciunii”, asa cum n-au fost niciodata publicate:

Temeiurile rascoalei arabe – Anglia a considerat ca o rascoala a arabilor impotriva turcilor le-ar da posibilitatea ca in lupta cu Germania sa invinga si pe aliata lor, Turcia. Cunostintele lor cu privire la firea, puterea si insasi tara popoarelor ce vorbise limba araba, i-au dus la gandul ca rezultatul unei astfel de rebeliuni n-ar putea fi decat favorabile. Si de aceea i-au hotarat caracterul si metoda. Dobandind asigurari formale de la guvernul britanic ca vor fi ajutati ei au decis sa inceapa rascoala. Dar rebeliunea serifului din Mecca aparu celor mai multi drept o surpriza, Aliatii nefiind inca pregatiti. Faptul provoca reactiuni diferite, prietenii si dusmanii la fel de hotarate si starni gelozii care incepura sa incurce lucrurile.

Cea dintai vizita a mea in Arabia – Am socotit ca aceste neajunsuri ale rascoalei se datoresc mai cu seama gresitei conduceri sau mai curand lipsei de conducere, atat araba cat si engleza. M-am dus in Arabia pentru a vedea cum stau lucrurile si pentru a cunoaste oamenii de seama.Stiam ca primul ei sef, Seriful din Mecca, era prea batran. Am constatat ca Abdulla era prea destept, Ali prea curat, Zeid prea rece. Am strabatut atunci tara ajungand la Feisal, in care am aflat conducatorul dorit, cu inflacarea de care era trebuinta si cu suficienta ratiune pentru a duce totul la bun sfarsit. Oamenii triburilor sale mi-au parut mijloace suficiente pentru realizarea cauzei, asa ca m-am inapoiat in Egipt plin de incredere aratand sefilor mei cum era Mecca aparata.

Prima extindere a lui Feisal catre nord – Sefii mei se aratau surprinsi de vestile cele bune si imi fagaduira ajutorul lor trimitandu-ma, impotriva vointei mele, inapoi in Arabia. Am ajuns la Feisal in ziua in care turcii aparau Jebel Subhul, asadar intregul meu temei intr-un razboi intre triburi s-a risipit. Nadajduind sa recuperam terenul pierdut si in asteptarea expertilor militari englezi care se lasau asteptati, chibzuiram totusi ca pentru a recapata dreptul de initiative trebuia sa lasam armata dusmana si sa atacam flancul dinspre calea ferata. Asta presupunea mutarea bazei la Wejh, ceea ce si facuram, in chip impunator.

Concentrarea impotriva liniei ferate a Medinei – Luarea orasului Wjh avu efectul dorit asupra turcilor care parasira inaintarea asupra Meccai. Germanii vazura pericolul unei impresurari si hotarari sa dea ordin pentru evacuarea imediata a Medinei. Sir Archibald Murray ne ruga sa intreprindem un atac prin surprindere pentru a distrage pe dusmanul aflat in retragere. Insa intre timp, m-am imbolnavit si am cugetat la idei noi. Am incercat sa ii fac si pe altii sa le accepte si sa puna in primul plan propaganda, chiar inaintea luptei. Ceilalti au preferat, insa, telul limitat si mai direct al Medinei. Astfel ca m-am hotarat sa ma reped singur la Akaba sa-mi verific singur teoria.

Expeditia contra Akabei – Portul Akaba era atat de puternic, datorita conditiilor sale naturale, incat nu putea fi cucerit decat prin surprindere si din interior; dar fericita intelegere dintre Auda si Feisal ne-a facut sa nadajduim ca vom inrola destui oameni din triburile desertului rasaritean pentru o asemenea actiune pe coasta. Pana acum Feisal fusese conducatorul principal, dar in aceasta intreprindere facu ca povara ingrata a expeditiei catre nord sa revina asupra mea. Am acceptat-o impreuna cu toate urmarile-i necinstite, ca fiind singura cale spre victorie. Am pacalit pe turci si am intrat victoriosi in Akaba.

Aici se termina cel putin povestea noastra si incepe Legenda.

In loc de incheiere

Damascul nu se aratase a fi o teaca pentru sabia mea, cand am debarcat in Arabia; dar capturarea lui imi dezvalui istovirea imboldurilor de capetenie ale activitatii mele. Motivul cel mai puternic fusese tot timpul unul personal, mentionat aici, dar prezent, cred, in mine, in fiecare ceas al acestor doi ani. Dureri tari si bucurii puteau sa se inalte asemenea unor turnuri printre zilele mele; dar, revenind inapoi, ca aerul, acest indemn tainic se forma din nou, pentru a-mi deveni elementul statornic al vietii, pana aproape de sfarsit. Inainte de a ajunge la Damasc, insa, indemnul pierise.

A doua ca putere imi fusese dorinta combativa de a castiga razboiul, legat fiind de convingerea ca fara ajutorul arab Anglia nu putea plati pretul pentru biruirea sectorului turcesc. Cand a cazut Damascul, razboiul rasaritean se apropia de sfarsit.

Apoi, am mai fost indemnat de curiozitate. „Super flumina Baylonis”, citita in copilarie, insa lasase dorul de ma simti odata nodul unei miscari nationale. Am luat Damascul si m-am cutremurat. Inca trei zile de impunere a vointei mele, ar fi facut sa rodeasca in mine radacina autoritatii.

Mai ramane ambitia istorica, nesubstantiala ca motiv in sine. Visasem, la City School din Oxford, sa dau in decursul vietii mele o forma noii Asii, chemare ce timpul o arunca inexorabil peste umerii nostrii. Mecca trebuia sa duca la Damasc; Damascul in Anatolia, si pe urma la Bagdad; si apoi mai era Yemenul. Fantazii, astfel vor pare toate acestea celor care sunt in stare sa numeasca inceputul meu o sfortare obisnuita.

Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org

LĂSAȚI UN MESAJ