romaniZeii

La început romanii practicau o religie agricola prin care se închinau unei forte impersonale tainice care transfigura natura. Religia lor initiala era o combinatie de henoteism si animism. Divinitatile lor erau, de fapt, duhuri fara imagine, fara mitologie, vag definite dar prevazute cu o functie foarte clara. Astfel un zeu de felul acesta veghea asupra copilului în leagan, iar altul se îngrijea de recolta.

Geniile asigurau fecunditatea; fiecare fiinta omeneasca îsi avea geniul sau.

Larii ocroteau ogoarele, Pedantii se ocupau de camara. Când romanii se mutau dintr-o casa în alta, îi luau cu ei.

Manii erau considerati drept spiritele stramosilor si faceau obiectul unui cult.

Alaturi de aceste divinitati domestice erau adorati ocrotitorii statului mai ales Jupiter (Zeus), Iunona (Hera) si Minerva (Atena) care aveau un sanctuar comun pe dealul Capitoliu. Spre templul lui Jupiter Capitolinul un comandant de osti victorios îsi îndrepta parada triumfala iar capetenia dusmana prizoniera era înjunghiata în temnita de sub templu.

Iunona era raspunzatoare de femei si casatorie. Ei îi era dedicata luna iunie iar a doua jumatate a acestei luni era socotita deosebit de prielnica pentru casatorii. Marte, zeul razboiului era al doilea în importanta dupa Jupiter. Romanii credeau în Romulus, întemeietorul legendar al Romei, care era fiul lui Marte, iar mama lui Romulus, vestita Rheea-Silvia se tragea din eroul troian Aeneas, fiul zeitei Venus (Afrodita). Luna martie era dedicata lui Marte, iar luna ianuarie lui Ianus, zeul cu doua fete al pacii si al razboiului. Templul sau era deschis în timp de razboi dar închis în timp de pace. De obicei era deschis.

Printre animalele sacre ere Lupoaica. O lupoaica i-ar fi alaptat pe întemeietorii Romei, gemenii Romulus si Remus. Gâste sacre erau în templul Iunonei la Capitoliu. Ele au salvat fortareata de pe Capitoliu, dând alarma, noaptea, când a fost atacata de gali.

În perioada Republicii (509-31 î.H.) au adoptat zeii greci, dându-le nume latine (interpretatio Romana) si credintele grecesti privind viata de dupa moarte. Au ramas însa destule credinte diferite si zei diferiti de cei greci.

Preotii

Neptun (Poseidon) nu era la romani doar zeul marii, ci si al râurilor. De aceea, un preot al lui Neptun se numea Pontifex = facator de poduri. Marele preot, seful cultului roman, purta titlul de Pontifex Maximus, tradus în româneste prin “mare pontif”. Titlul pe care l-au purtat toti împaratii pagâni si chiar primii împarati crestini iar astazi îl poarta papa, numit “suveranul pontif”. Pontifex Maximus, era un functionar ales, pe vremea Republicii si  se ocupa de supravegherea calendarului si sacrificii, conducând ceremoniile oficiale.

Flaminii erau preotii care aduceau jertfele. Preotii Salieni dansau în cinstea zeului Marte, Vestalele erau preotesele zeitei Vesta, ocrotitoarea cetatii. Ele trebuiau sa întretina focul sacru iar daca îl lasau sa se stinga erau îngropate de vii.

Augurii preziceau viitorul, observând zborul pasarilor iar Haruspicii ghiceau viitorul dupa maruntaiele victimelor.

Cultul

Romanii credeau ca datoria lor era sa pastreze “Pacea zeilor” prin sacrificii si ospete speciale la care erau reprezentati si zeii. Fiecare roman aducea ofrande la fiecare masa spiritelor gospodariei si spiritelor camarii. Cultul se caracteriza printr-un ritual rigid. Lucrul cel mai important era efectuarea corecta a ritualului. Trebuiau pronuntate silabele si savârsite exact gesturile prevazute de ritual, chiar fara a întelege semnificatia lor. Cultul avea aspectul unui contract  comercial dupa principiul “Do ut des(dau ca sa dai). Omul îsi prezenta darul sau jertfa iar zeul raspundea printr-o interventie favorabila. Ceremoniile de ispasire si rascumparare pentru vinovatie erau frecvente. Calendarul prevedea zile faste, pentru anumite activitati si nefaste, în care activitatile respective erau Tabu.

La solstitiile de iarna se sarbatoreau Saturnalele cu tot felul de orgii în cinstea zeului Saturn (Kronos). Sclavii aveau voie sa porunceasca atunci stapânilor si totul era permis într-un carnaval general, de care crestinii profitau, ca sa-si practice cultul pe fata. Acesta a fost unul din motivele aparitiei sarbatorii crestine a Craciunului. Cultul împaratului avea o importanta politica speciala, ca si cultul zeilor oficiali ai Romei.

Romanii erau mult mai superstitiosi si mai formalisti decât grecii. Politica si razboiul erau foarte influentate de practicile pagâne legate de ghicirea viitorului si talmacirea trecutului. Romanii priveau împrejurarile si întâmplarile neobisnuite ca semne ca “pacea zeilor a fost rupta. “

“Semnele” sau “minunile” includeau asemenea curiozitati cum ar fi un vitel cu cinci picioare, pietre fierbinti care cadeau din cer sau scuturi care transpirau cu picaturi de sânge.

Romanii observau atent si hranirea gainilor în timpul campaniilor lor militare. Când gainile sacre nu au mâncat, semn foarte rau pentru lupta care urma, un amiral roman furios le-a aruncat în mare, zicând: ”Sa bea daca nu vor sa manânce!” Se zice ca lipsa lui de evlavie a fost platita prin pierderea bataliei. Nicio campanie militara sau act oficial nu se putea efectua fara a descoperi vointa zeilor prin divinatie (ghicire, prezicere). A dispretui semnele era un act de “rau augur” (prevestitor de rele), iar a nu lua în seama stelele era un adevarat dezastru. Vestitul conducator roman Iulius Cezar a fost prevenit de asasinarea lui prin vise si alte preziceri pe care nu le-a aluat în seama si a sfârsit-o rau.

Totusi, un proverb roman spunea: ”Când un augur întâlneste alt augur, amândoi încep sa râda”.

Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org


DISTRIBUIȚI

3 COMENTARII

  1. Foarte succint, corect în ansamblu, dar cu scăpări de editare: Kronos (Cronos) şi nu Koronos etc.
    Trebuie subliniat caracterul rece, indiferent la existenţa umană a spiritelor şi zeităţilor romane, ca şi cele greceşti. Aceşti zei erau capricioşi, singura axă morală pe care o acceptau fiind echitatea, subliniată de altfel în articol: Do ut des. Deşi o încălcau de multe ori şi pe aceasta. Mai trebuie subliniată aparteneţa castică la o anumită divinitate, nu toţi invocau aceleaşi divinităţi, deşi împăraţii romani erau cei ce dădeau anumite direcţii din acest punct de vedere şi erau ascultaţi, câteodată datorită faptului că impuneau cu forţa un anumit cult.
    De ce nu folosiţi diacriticele? Este o oarecare diferenţă între romani şi români.

LĂSAȚI UN MESAJ