snuffLegendele urbane exista in toate colturile lumii. Pentru cei mai multi dintre noi, acest gen de legende ne fac viata un pic mai interesanta prin simpla lor prezenta. Pentru altii, aceste legende sunt cat se poate de adevarate, si au tot atata putere asupra lor, pe cat au propriile lor temeri care nu pot fi justificate. Legendele urbane reprezinta un mijloc de a ne satisface chiar si cele mai morbide inclinatii prin simpla acceptare a asa-ziselor intamplari reale intamplate prietenului unui prieten de al cuiva, care se incadreaza undeva intre barfe si povesti spuse in jurul focului de tabara. Ar putea fi numite pe buna dreptate ca fiind folclorul generatiei industriale.

Multi oameni nu inteleg conceptul de legenda urbana sau de mit suburban si sunt responsabili pentru diseminarea si perpetuarea acestor povesti dure. Asa cum se intampla in prezent cu limbajele vii, legendele urbane se schimba si ele, ca rezultat al unei interpretari gresite si a evolutiei, adica se adapteaza pentru a fi in concordanta cu mediul celor care le cultiva. Dar desi aceste legende se incapataneaza sa existe, nimeni nu a reusit sa le demonstreze existenta inca.

Cinematografia si legendele urbane

Desi uneori pot deveni obositoare sau plictisitoare pentru cei care le cunosc adevarata natura, legendele urbane pot avea si efecte dramatice asupra societatii in care apar si in care sunt acceptate ca fiind reale.

Ce se intampla atunci cand un mit urban ajunge sa atinga un nivel fara precedent de acceptare si ajunge sa aiba un efect substantial asupra publicului sau? Cand devine responsabil pentru diseminarea unor afirmatii neverificate care creaza panica la nivel national? Cand o asemenea poveste da nastere la un mit care va deveni Omul-Negru al cinematografiei timp de generatii?

Aceasta este esenta istoriei filmelor snuff.

Odata cu aparitia genului horror in cinematografia moderna, acest gen de filme, alaturi de muzica rock si benzile desenate, au fost demonizate, devenind tapii ispasitori pentru multe din problemele sociale create de anumiti indivizi sau grupuri de indivizi. Tocmai de aceea genul horror intruneste toate conditiile pentru a da nastere unei legende urbane. In cinematografie a existat dintotdeauna o abundenta de zvonuri, de la cele amuzante (se spune ca in filmul King Kong Vs. Godzila din 1963, au existat doua finaluri diferite, americanii au avut parte de victoria lui King Kong, pe cand japonezii de cea a lui Godzila), pana la cele de-a dreptul macabre (multa lume inca crede ca in filmele de genul Le Jorobado de la Morgue din 1972, Buio Omega din 1980 si Der Todesking din 1990, s-au utilizat cadavre reale pentru a intensifica efectele speciale, desi exista documentatii care dovedesc contrariul). Unele dintre aceste legende raman in obscuritate, in cel mai bun caz se transmit pe cale orala de catre persoane neinformate. Dar altele reusesc sa se infiltreze in societate.

Unul dintre miturile americane cele mai populare e regasit in filmul lui Tobe Hooper The Texas Chain Saw Massacre din 1974. Multa lume considera ca acest film este bazat pe fapte reale, dupa cum se si sustine in partea de inceput a filmului. Dar de fapt filmul e foarte putin, daca nu chiar deloc, bazat pe faptele lui Edward Gein, un fermier din Winsconsin care avea prostul obicei de a devasta cimiterele locale si de a face abajururi din cei pe care ii colecta. Exista si dovezi din care reiese ca uneori practica necrofilia si canibalismul. Cat despre asemanarile dintre filmul lui Tobe Hooper si aceste crime, acestea sunt aproape inexistente. (Filmul lui Alfred Hitchcock Psycho, contine multe asemanari cu cazul lui Edward, scriitorul Robert Bloch recunoscand ca s-a folosit de acest caz ca sursa de inspiratie).

„The Texas Chain Saw Massacre” reprezinta un exemplu excelent al naivitatii oamenilor si a felului in care isi modifica realitatea pentru a putea acomoda in ea informatii eronate ce le sunt oferite ca fiind reale. Mai este totodata un exemplu despre felul in care cultura noastra poate acapara realitatea.

„Snuffed out like a candle”

Termenul „snuff” a fost folosit pentru prima oara in cartea The Family: The Story of Charles Manson’s Dune Buggy Atack Battalion din 1971 a lui Ed Sander, carte in care erau prezentate crimele familiei Manson. Termenul face referire la expresia „snuffed out like a candle”. Pe data de 9 august 1969, Sharon Tate, sotia insarcinata a regizorului Roman Polanski, impreuna cu alte 4 persoane au fost ucisi de catre membrii familiei lui Charles Manson. Moartea ei brutal?, a intrat sub numele de „Crimele-Tate-LaBianca” in istoria criminalisticii americane. Desi nu exista nici o dovada in acest sens se crede ca membrii cultului Manson si-au inregistrat crimele si ca au incercat sa le vanda. Acest termen a devenit mai cunoscut odata cu filmul „Snuff” din 1976.

Multi oameni le considera aceste filme ca fiind reale, desi nici unul dintre ei nu a vazut unul, iar autoritatile nu au gasit nimic concret in legatura cu producerea si distributia de filme snuff. De aceea nu este nimic surprinzator in faptul ca majoritatea zvonurilor legate de snuff au iesit la suprafata de abia dupa ce acest film a fost lansat.

La ora actuala, campaniile anti-pornografie se folosesc de filmele snuff pe post de artilerie, ca sa isi apere cruciadele moraliste. Multe feministe hard-core folosesc filmele snuff drept exemple ale represiunii patriarhale si considera ca reprezinta urmatorul pas logic pentru cei care au devenit insensibili la formele traditionale de pornografie. Controversa filmului snuff este similara cu cea a atribuirii multora dintre problemele sociale actuale, culturilor satanice si a abuzurilor lor sexuale si psihologice intreprinse asupra copiilor; posibilitatea exista in ambele cazuri, dar nu au fost gasite dovezi solide. Dar asta nu inseamna ca nu exista filme care sa contina scene reale cu oameni ce mor in fata camerei de filmat. Acestea ar putea fi impartite in cateva categorii:

-materiale jurnalistice sau cu valoare jurnalistica in cadrul carora moartea cuiva e surprinsa intamplator.

Un astfel de film e cel al lui Zapruder care a surprins asasinarea lui Kennedy. In baza acestei idei s-a realizat o serie underground de filme numita Faces of Death care prezinta o multime de morti mai mult sau mai putin violente surprinse de aparatul de filmat, unele scene sunt filmate la fata locului, dar altele sunt refacute cu actori.

-filme pornografice care se termina cu morti accidentale.

Ted McIlvenny, directorul Institutului de Studii Avansate Asupra Sexualitatii Umane si ingrijitorul a ceea ce este, probabil, cea mai mare colectie de filme despre sex – 289.000 de filme de lung metraj si 100.000 de clipuri – spune ca in cei 25 de ani de-a lungul carora a explorat industria pornografica, a vazut doar de 3 ori o persoana murind in fata camerei de filmat.

In primele doua cazuri moartea a fost accidentala, un barbat care era biciuit in timpul unei partide S&M a suferit un atac de cord, iar in cel de al doilea, un barbat s-a strangulat din greseala in timpul unei asfixiatii auto-erotice.

-filmele cu continut bizar.

McIlvenny spune ca in cel de al treilea film era vorba de un ritual religios bizar din Morocco. Un tanar cocosat era rupt in bucati de catre niste cai salbatici, in timp ce niste barbati stateau in jurul lui si se masturbau. Filmul nu fusese facut in scopuri comerciale.

-executiile filmate.

-falsurile realiste.

-filmele personale facute de catre psihopati. Un caz cunoscut e cel a lui Leonard Lake si a lui Charles Ng, care in anii 1980 au ucis cel putin 11 femei in cabana lor din Lake California si au filmat cateva dintre victime in timp ce cerseau indurare. Uciderea lor in fata camerei de filmat inca nu a fost confirmata de catre autoritati, dar nici infirmata.

Nu se pot considera filme snuff nici unul dintre exemplele date mai sus. Este posibil ca un adevarat film snuff sa fie descoperit candva, dar ideea unei adevarate industrii snuff care sa aiba propriile ei echipe de filmat, tehnicieni si actori de sacrificiu; si ca acesti oameni comit crime capitale si vand rezultatul actiunilor lor unor straini; si ca timp de aproape 30 de ani au reusit sa isi ascunda existenta, este un pic cam absurda.

Chiar si azi, exista in continuare, uneori alimentate chiar de catre producatorii filmului, zvonuri despre existenta unor asa-zise filme „snuff”. Unul dintre exemplele cele mai recente este reprezentat de catre seria Gin  piggu (Guinea Pig) . Primul film din serie continea urmatorul anunt:

„Producatorii au primit acest material video. Nu era insotit de nici un fel de informatie cu privire la expeditor. In acest moment are loc o ancheta cu scopul descoperirii numelui, varstei si a altor informatii despre tanara din imagini si cei trei ucigasi ai ei”.

De regula, nu este vorba doar de relatarile naive a indivizilor, de fiecare data cand filmele snuff sunt mentionate in fictiunea si cinematografia modern, ele ofera credibilitate zvonurilor, mizand totul pe presupunerea spectatorului ca aceste filme exista. Filmele snuff au devenit un cliseu sordid in multe din nuvelele scrise in ultimii 20 de ani (chiar si de catre scriitori respectati ca Rex Miller si Andrew Vachsss) si subiect popular al multor filme din genul exploatatie/horror. The Last House on Dead End Street� (1977), „Effects” (1979), Holocausto Canibal (1979), „Video Violence – When Renting Is Not Enough” (1986), „The Art of Dying” (1991), „Midnight 2-Death, Sex And Videotape” (1993) si chiar si in productiile exemplare, toate acestea filme „storc” tot ce pot din ideea filmului snuff. Chiar daca intr-o zi existenta filmelor snuff va fi validata, putem spune cu exista mai multe filme despre filmele snuff, decat filme snuff propriu-zise.

Acest lucru ne face sa ne intrebam daca nu cumva scriitorii si scenaristii ar trebui sa evite pe viitor acest subiect in scrierile lor, dar raspunsul este evident negativ. Scriitorii produc fictiune, iar lipsa de incredere in ceea ce citesti ca fapt concret este o parte integranta oricarui film sau nuvele bune. Ar fi o chestie stupida sa incercam sa oferim explicatii la inceputul fiecarui film sau al fiecarei carti. Oamenilor nu trebuie sa li se zica ca ceea ce citesc sau vad nu are nici o baza concreta, din moment ce ideea de „fictiune” deja stabileste asta. Mass-media pe de alta parte are o responsabilitate fata de public, o responsabilitate legata nu de disiminarea informatiilor, ci de disiminarea faptelor concrete. Dar din nefericire, povestile uimitoarea sunt de obicei mai interesante decat simpla realitate, dupa cum legendele urbane au demonstrat, pana acuma, fara nici o urma de indoiala.

Partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a, partea a 5-a.

„Slaughter” si „Snuff”

„Snuff” are la origine un film original din 1971, film realizat de catre Michael si Roberta Findlay, filmarile au avut loc in Argentina, filmul se numea „Slaughter” si a avut un buget de aproximativ 30.000 de dolari. Desi multi l-au considerat neterminat, a avut parte si de o lansare pe marele ecran. Dar pana in octombrie 1975, filmul nu rulase in mai mult de 3 cinematografe, este evident ca promovarea nu a fost punctul forte al producatorilor, desi „Slaughter” a explotat la maxim „ramasitele fumegande” ale „Crimelor-Tate-LaBianca„.

In 1972, Allan Shackleton a cumparat drepturile de distributie pentru „Slaughter”. Bazandu-se pe reactia unui spectator care a crezut ca ceea ce vede pe ecran e adevarat, Allan l-a lasat sa creada asta si s-a hotarat sa exploateze acest posibil aspect al filmului. Si datorita unei campanii geniale de marketing, Allan a reusit sa creeze un monstru al cinematografiei.

Pe 1 decembrie 1975, Allan a oferit presei primele declaratii destinate starnirii curiozitatii publicului in legatura cu filmul. Apoi a inceput sa distribuie fragmente false de ziare in care se vorbea de eforturile unei grupari civice fictionale de a stopa distribuirea peliculei sale „ingrozitoare”. Criticii de pretutindeni au inceput sa scrie articole lungi ce condamnau un film pe care nu il vazusera, oferindu-i acestuia credibilitatea care ii lipsea. In acest moment, nimeni nu vazuse inca filmul, cu exceptia catorva persoane care vazusera intamplator „Slaughter”. Ironia este ca nici macar faimosul final care ii va oferi filmului „greutatea” necesara pentru a ramane in cartile de istorie, nu fusese filmat inca.

Scena finala care a adus celebritatea acestui film a costat 10.000 de dolari si a fost filmata intr-un apartament din Manhattan pe durata unei singure zile. Scena continea o echipa de filmare (aparent aceiasi indivizi care au realizat „Slaughter”) care dupa filmarea ultimei scene din film, au lasat camera sa mearga in continuare pentru a o mutila, dezmembra si eviscera pe actrita principala (cu totul alta decat cea din filmul propriu-zis). Odata ce ajung la apogeul crimei, adica moartea actritei, cameramanul ramane „intamplator” fara film, dar partea audio continua chiar si dupa ce imaginea dispare complet. Asa a devenit „Snuff”, in mod neoficial, o parte din istoria cinematografiei.

„A film that could only be made in South America, where – life is CHEAP!”

„Snuff” a avut premiera la data de 16 ianuarie 1976. Cinematografele in care rula au fost asaltate de protestatari si de amenintari cu bomba. Dar in loc sa tina spectatorii departe, controversa a adus si mai multi spectatori in salile de cinema. In prima saptamana, filmul a avut incasari de peste 60.000 de dolari si a depasit ca incasari filme ca „One flew Over the Cuckoo’s Nest” timp de 3 saptamani.

Intr-un final, toata aceasta controversa a atras atentia autoritatilor care au cerut ca filmul sa contina un anunt care sa mentioneze clar ca nici o persoana nu a fost ranita pe durata filmarilor.

Faptul ca Shackleton a decis sa joace totul pe cartea snuff-ului l-a facut pe detectivul Joseph Horman sa declare ca Departamentul de Politie al New York-ului are „surse sigure care atesta producerea si distribuirea de filme snuff” . Iar indivizii interesati de acest gen de filme platesc intre 150-200 de dolari pentru a participa la proiectii private. Acest zvon a fost si este in continuare singura „dovada” pe care s-a fondat mitul snuff. Politia a facut o investigatie in acest sens, dar nu au gasit nici cea mai mica dovada care sa sustina parerea publicului. Mai tarziu, au negat acest lucru spunand ca de fapt nu s-a facut nici o investigatie, probabil o tentativa de se apara impotriva multimii care credea cu totul altceva, reporterii care au luat urma zvonurilor nu au reusit sa gaseasca nimic concret. Cu toate acestea, credinta publicului in existenta industriei snuff a ramas neclintita, cel putin pana in clipa in care „Snuff” nu a mai constituit o noutate si lipsa acuta de dovezi i-a facut pe unii sa se indoiasca. Dar notiunea era deja inglobata in cultura noastra si a fost transmisa peste generatii.

Ideea de film snuff, reapare apoi in 1979 in cadrul filmului „Hardcore„. Acest film prezinta povestea unui tata care investigheaza veracitatea unei role de film de 8 mm, in care o tanara fata este ucisa (filmul „8mm” din 1999 e similar ca subiect ).

Faces of Death (1978)

A fost lansat initial sub numele de „The Original Faces of Death”, cu o durata de aproximatov 105 minute si prezinta spectatorului o serie de morti si de actiuni violente sau cu finalitate violenta. Uneori se mai zice despre acest film ca ar fi interzis in 40 de tari, de fapt e vorba doar de Australia, Norvegia si Finlanda. Datorita combinatiei inteligente de imagini de calitate proasta, specifica unei camere de filmat din comert, si a intercalarii scenelor ce contineau efectele speciale si actorii, cu imaginile reale, filmul a convins pe multa lume la vremea respectiva.

Desi se vede clar ca unele dintre „mortile” care apar in film sunt false, o parte din ele sunt adevarate. Au fost preluate scene din materialele jurnalistilor de razboi care au fost in Vietnam (bombardamentul cu napalm), diverse evenimente violente surprinse de diversi jurnalisti (o asasinare politica in Franta). Dar sunt reale 100% mortile animalelor ce sunt apar in fata camerei, cum ar fi uciderea puilor de foca cu o bata sau animale ce sunt ucise in abator.

Au fost cateva scene care au facut filmul sa iasa in evidenta la acea vreme:

-scena maimutei, intr-un restaurant, se serveste creier de maimuta direct din craniul maimutei, inca vii, folosind o lingurita cu margini zimtate si un fel de ciocan pentru a ameti si a sparge cutia craniana a maimutei. Totul este trucaj se poate vedea din felul in care e taiata scena si unghiurile de filmare.

-scena scaunului electric in cadrul careia e executat Larry De Silva, condamnat in 1974 pentru crima si viol. Dupa ce este legat de scaun si ii este acoperit capul si ochii, DeSilva intra in convulsii, face spume la gura si pare ca sangereaza sau ca i s-ar topi pielea de pe cap. De fapt, actorul mima convulsiile, isi umpluse gura cu pasta de dinti, iar de pe cap i se scurgea sos de rosii.

-mai este o secventa care ne arata un parasutist cazand de la mare inaltime cu parasuta incurcata, se izbeste de pamant si probabil moare. Scena este reala..

Dupa primul film, au mai urmat si alte continuari, dar au fost tot mai slabe ca continut si calitate.

Canibal Holocaust (1979)

Film regizat de catre Ruggero Deodato in baza unui scenariu de Gianfranco Clerici. Filmat in padurea amazoniana, fimul ne prezinta povestea a 4 documentaristi care se aventureaza in jungla amazoniana pentru a filma triburile indigene. Doua luni mai tarziu, inca nu revenisera din jungla, iar faimosul antropolog Harold Monroe porneste intr-o misiune de salvare a grupului. Nu reuseste sa ii gaseasca pe cei 4 documentaristi, dar recupereaza rolele de film ale expeditiei, role care vor releva soarta celor patru.

Acest film e celebru datorita controversei aparute in urma lansarii sale. Aproape imediat dupa premiera sa in Italia, filmul a fost confiscat de catre un magistrat local, iar Deodato a fost arestat sub acuzatia de obscenitate. Mai tarziu a fost acuzat de producerea unui film snuff, datorita zvonurilor ca anumiti actori au murit in fata camerei de filmat. Intr-un final, Deodato a fost achitat de aceste acuzatii, dar filmul tot a ramas interzis in Italia, Marea Britanie, Australia si alte cateva tari, datorita continutului ridicat de violenta sexuala, a varsarii de sange si a includerii a 6 morti reale de animale:

-un coatimundi este injunghiat de mai multe ori in gat de catre un actor.

-o testoasa mare este capturata in apa si tarata pe tarm, acolo va fi decapitata si dezmembrata, iar apoi gatita si mancata de catre actori.

-un painajen mare este ucis cu o maceta.

-un sarpe este ucis cu o maceta.

-este extirpata cu o maceta fata unei maimute-veverita.

-un porc este lovit de doua ori si impuscat.

Problema cea mai mare pe care a intampinat-o Deodato, a fost legata de acuzatiile legate de uciderea actorilor si de dovedirea inocentei sale. Magistratii credeau ca cei 4 actori au fost ucisi in fata camerei, totodata credeau si ca faimoasa scena cu tragerea in teapa a fost reala, actrita respectiva fiind ucisa in acest fel. Situatia lui Deodato era complicata, actorii care aparusera in film au semnat contracte care stipulau ca nu au voie sa apara sub nici o forma in mass-media timp de un an de la lansarea filmului, tocmai pentru a promova ideea ca filmul era constituit din rolele recuperate de catre expeditia de salvare.

Aceasta este explicatia absentei actorilor din mass-media, atunci cand Deodato a fost acuzat de uciderea lor.

Deodato a fost nevoit sa ii caute pe actori si sa voideze contractele cu pricina, altfel ar fi fost condamnat la ani buni de inchisoare. El si actorii au aparut intr-o emisiune de televiziune italiana, lucru care a satisfacut una din cerintele curtii de judecata.

Dar mai trebuia lamurita si scena femeii trasa in teapa. In timpul procesului, Deodato a explicat modalitatea de obtinere a efectului respectiv:

-la capatul unui stalp de fier a fost atasat un scaun de bicicleta, pe care urma sa stea actrita. Apoi actrita trebuia sa tina intre dinti o bucata de lemn de balsa (lemn usor) si sa se uite spre cer, oferind aparenta unei trageri in teapa. Deodato a mai oferit curtii si o filmare in care era aratata actrita respectiva interactionand cu ceilalti membri ai echipei, imediat dupa filmarea acelei scene. De abia dupa ce curtii i-au fost prezentate aceste dovezi, acuzatiile impotriva lui Deodato au fost suspendate. Dar exonerarea lui Deodato de acuzatiile de crima, nu a impiedicat tribunalul sa interzica filmul in Italia si sa ii condamne pe Deodato, pe scenaristi si pe actori la cate 4 luni de inchisoare cu suspendare pentru obscenitate si violenta. Deodato s-a luptat cu tribunalele inca 3 ani, pana ce a reusit sa obtina controlul total asupra filmului sau.

„Canibal Holocaust” a primit aprobarea re-lansarii sale in Italia in 1984.

Seria „Guinea Pig

Seria Guinea Pig contine 7 filme exploatationale care se incadreaza undeva intre genurile gore si horror. Seria a obtinut o notorietate globala datorita primelor doua filme din serie, 2 documentare false realizate in stilul mondo, filmate cu si editate in asa fel incat sa para a fi filme snuff. Au devenit cunoscute in Japonia la sfarsitul anilor 1980, atunci cand primele 5 filme din serie Guinea Pig, au fost gasite in colectia de 5.763 de casete video a criminalului in serie Tsutomu Miyazaki (Tocilarul Canibal). Acesta mai este cunoscut sub numele de The Otaku Murderer, The Little Girl Murderer si Dracula. Acesta a rapit, mutilat si ucis 4 fetite, cu varstele intre 4-7 ani, si a molestat sexual cadavrele lor. A baut sangele uneia dintre victime si i-a mancat mainile. Teroriza familiile victimelor trimitandu-le scrisori in care le explica in detalii grafice ce le-a facut copiilor lor. Se presupune ca a folosit cel de al doilea film din serie pe post de model in una din crimele sale. Cel de al doilea film din serie a intrat in atentia jurnalistilor atunci cand Charlie Sheen a vizionat o parte din el si a crezut ca e vorba de un film snuff. Asa ca a contactat M.P.A.A., care la randul lor au luat legatura cu F.B.I.-ul. Agentul F.B.I. Dan Codling le-a zis ca F.B.I.-ul si autoritatile japoneze au pornit deja o investigatie in legatura cu filmul. Producatorii filmului au fost interogati in repetate randuri de catre politia japoneza. Cazul a ajuns in tribunal, iar acolo producatorii au trebuit sa demonstreze ca e vorba doar de efecte speciale. Efectele speciale au fost explicate si demonstrate pe larg in documentarul din 1986 „Making of Guinea Pig„.

Din cauza controversei originale, seria nu s-a mai produs in Japonia si a devenit obiect de colectie. Dar seria a fost lansata pe D.V.D. in America, Olanda si in Austria si poate fi re-importata in Japonia.

Pana la ora actuala, „Guinea Pig Flower of Flesh And Blood”, ramane unul dintre cele mai sofisticate si realiste falsuri facute vreodata.

Materiale jurnalistice reale

Prin anii 1940, Weegee (pseudonimul fotografului Arthur Fellig) a devenit cunoscut datorita fotografiilor sale stradale in tonuri de alb si negru. Subiectul fotografiilor sale erau victimele crimelor de strada. In deceniile ce vor urma, publicul american va deveni fascinat de filmul lui Zapruder a asasinarii lui John F. Kennedy. Apoi va aparea filmul Profesione: Reporter al lui Michelangelo Antonioni, film care contine executia reala a unui condamnat de catre un pluton de executie. Injunghierea lui Meredith Hunter de catre un membru al Hell’s Angel, la concertul celor de la Rolling Stones din Altamont Speedway, va aparea in documentarul „Gimme Shelter”. Iar in 1995, documentarul „Execution” va arata cateva executii reale a unor condamnati la moarte. Pe 15 iulie 1974, Christine Chubbucck, din dorinta de a deveni faimoasa, s-a impuscat in cap in timp ce prezenta un reportaj in direct, a murit 14 ore mai tarziu.

La data de 11 septembrie 2001, milioane de oameni din intreaga lume au putut viziona timp de zile intregi, evenimentele de la World Trade Center si pe cei care sareau din turnurile gemene ca sa scape de flacari. Internetul a facut posibila descarcarea inregistrarilor video a felului in care au murit Benito Mussolini, Daniel Pearl, Nick Berg, Saddam Hyssein, Paul Johnson, Kim Sun-Il, Eugene Armstrong, Jack Hensley, Keneth Bigley si un sergent rus, impuscarea lui Yitzhak Rabiin si sinuciderile prin impuscare ale lui Ricardo Cerna, Ricardo Lopez si Budd Dwyer.

Toate aceste inregistrari reprezinta fie un eveniment real care e inregistrat in scopul documentarii sale, fie un eveniment care a fost inregistrat intamplator sau in scopuri politice.

Crime inregistrate

„Crimele Moors” au fost infaptuite de catre Ian Brady si Myra Hindley (iulie 1963 – octombrie 1965), in zona actualului Greater Manchester, Anglia. Victimele au fost 5 copii cu varstele intre 10 si 17 ani, dintre care cel putin 4 au fost agresati sexual. Cazul a capatat aceasta denumire deoarece mormintele a doua dintre victime au fost gasite in zona Saddleworth Moor. La 20 de ani dupa procesul celor doi, un al treilea mormant a fost gasit in aceeasi zona. Se crede ca corpul celei de a 4 victime a fost ingropat tot acolo dar inca nu a fost gasit. Dupa arestarea lor, politia a gasit 9 fotografii pornografice a unei tinere fete legata la gura cu o esarfa si o inregistrare audio de 13 minute in care aceeasi fata tipa si implora ajutor, caseta mai continea si vocile lui Brady si ale lui Hindley.

La inceputul anilor 1980, Charles Ng si Leonard Lake au inceput sa rapeasca femei pe care le torturau in fata camerei de filmat. La inceputul anilor 1990, criminalii in serie Paul Bernardo si Karla Homolka si-au inregistrat si ei crimele sexuale, printre victime numarandu-se si sora de 15 ani a lui Karla, care a fost torturata si ucisa in noaptea de Craciun. Desi toate victimele lor au fost ucise, crimele propriu-zise nu au fost inregistrate. Foarte putini oameni au vazut acele filme, iar la ora actuala se presupune ca au fost distruse.

La inceputul anilor 1997, cetatenii germani Ernst Dieter Korzen si Stefan Michael Mahn, au rapit 2 prostituate si le-au filmat in timp ce erau torturate. Cea de a doua victima a lor, a reusit sa scape. Politia a reusit sa ii captureze pe cei doi care au fost condamnati la inchisoare pe viata. Procurorii implicati in acest caz sustin ca exista o piata internationala pentru astfel de filme si ca cei 2 au facut filmele cu intentia de a le vinde. Korzen si Mahn au devenit primii oameni din istorie care au fost condamnati pentru producerea unul film snuff, desi nu reusisera sa il vanda. In interiorul fermei unde se facuse filmul, a mai fost descoperit cadavrul unei alte prostituate care fusese torturata pana aproape de moarte, dupa care i-a fost acoperit capul si fata cu banda adeziva si lasata sa se sufoce. Unul din peretii cladirii principale, ascundea o camera de tortura capitonata cu covoare, acesta era locul unde aveau loc filmarile.

In 2001 Armin Meiwes a inregistrat uciderea lui Bernd Jurgen Armando Brandes. Cei doi s-au intalnit pe internet si au planuit impreuna un eveniment special. Meiwes s-a oferit sa il ucida pe Bernd, dupa care sa il manance, iar acesta a acceptat. Cei doi s-au intalnit in casa lui Meiwes, moment in care penisul lui Bernd a fost taiat si mancat de amandoi. Dupa care Berndt a fost ucis si dezmembrat, aceste „rezerve” vor ramane in posesia lui Meiwes timp de cativa ani. Meiwes a fost prins in clipa in care a inceput sa isi caute o noua victima pe internet. La perchezitia efectuata in casa lui, au fost gasite ramasitele congelate ale lui Bernd si o caseta video ce continea evenimentele din ziua mortii lui, inclusiv momentul intalnirii si a taierii penisului. Cazul devenise foarte complicat din moment ce victima a fost de acord cu tot ce s-a intamplat. In 1996 a mai existat un caz similar, Sharon Lopatka a cautat si a gasit un barbat dispus sa o tortureze si sa ucida prin strangulare.

In iulie 2007, o inregistrare video a ajuns pe internet. Viktor Sayenko si Igor Suprunyuck, cunoscuti si ca Maniacii din Dnepropetrovsk, s-au filmat in timp ce l-au torturat si ucis pe Sergei Yatzenko.

In decembrie 2009, a ajuns pe D.V.D. piratate inregistrarea Masacrului de la Maguindanao, Filipine. La data de 23 noiembrie 2009, un numar de 57 de persoane au fost ucise deoarece doreau sa inregistreze un certificat de candidat la alegeri. Candidatul era Esmael Mangudadatu, vice-primar al orasului Buluan. Contra-candidatul sau era Andal Ampatuan, fiul guvernatorului regiunii. Din totalul mortilor, 37 erau jurnalisti. Femeile au fost violate, apoi impuscate in organele genitale si decapitate.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7


DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ