Shariah si Fiqh. Cele cinci categorii de fapte.
S-a spus adesea ca islamul este o religie a legii. Printre toate expresiile pietatii islamice, cea mai caracteristica este legea. Locul central al legii în gândirea si în viata religioasa islamica provine din natura fundamentala a experientei islamice însesi. Probabil, cel mai important cuvânt din întregul vocabular religios al musulmanilor este calauzire. Calauzirea este ceea ce Koranul a adus de sus si calauzirea este ceea ce a elaborat si stabilit exemplul profetului si traditia comunitatii islamice. Calauzirea este deasupra tuturor lucrurilor pe care musulmanul le asteapta de la religie, o serie de îndrumari concrete pentru conduita vietii, astfel încât în nici o situatie sa nu fie vreun dubiu asupra caii corecte de urmat.
Exista doua cuvinte pentru lege folosite de musulmani. Primul dintre ele este shariah care înseamna la origine, carare, calea pe care oamenii trebuie sa mearga pentru a placea lui Dumnezeu. Shariah este, astfel, o denumire pentru modelul (tiparul) etern pe care Allah l-a decretat pentru univers, un fel de ideal cosmic care întruchipeaza vointa divina. Celalalt cuvânt fiqh constituie coloana vertebrala a studiilor religioase traditionale musulmane.
Printre caracteristicile Shariei este si caracterul ei cuprinzator. Ea cauta sa asigure un regulament atotcuprinzator pentru conduita omeneasca. Nici o actiune omeneasca, fara nici o exceptie, nu cade în afara prevederilor legii, ca si cum ar apartine unui alt domeniu, ci viata în întregul ei este judecata din punctul de vedere al tiparului (modelului) divin. Toate actiunile cad într-una din cele cinci categorii:
1.obligatorii – Fard;
2.meritorii sau recomandate – Mandub;
3.îngaduite – Mubah, adica nici bune, nici rele, ci neutre;
4.blamabile – Makruh dar nepedepsite;
5.absolut interzise – Haram, supuse pedepsei;
Rezultatul acestei scheme este ca aduce toate aspectele vietii, atât cele individuale, cât si cele sociale, într-o ordine morala.
Îndatoririle fata de Allah si îndatoririle fata de oameni
Shariah, prin urmare, cuprinde mult din ceea ce pentru lumea moderna nu are nimic de a face cu dreptul. De pilda, reglementeaza tot ceea ce priveste religia, atât în materie de credinta, cât si de ritual. Astfel, Teologia este o parte din Shariah, desi s-a dezvoltat ca o stiinta religioasa semi-independenta. Teologia ar fi numai aspectul moral al credintei. Legea mai spune unui musulman când si cum sa-si faca rugaciunile, cum sa tina postul ramadanului, cât sa dea ca milostenie saracilor si cum sa-si îndeplineasca alte îndatoriri religioase.
În domeniul vietii pamântesti, Shariah prescrie alimentele pe care are voie un musulman sa le consume, modul în care sa se îmbrace si chiar formele de politete în societate.
Exista o mare parte din Shariah pe care omul modern ar cuprinde-o în sfera dreptului civil, ca de pilda regulile privind casatoria, divortul, mostenirea, relatii contractuale, comertul, etc. În mod traditional, musulmanii împart continutul legii în doua parti, amândoua derivate din decretele divine si nici una mai mare sau mai putin obligatorie sau mai putin importanta decât alta: 1) îndatoririle fata de Dumnezeu sau Ibadat (de la cuvântul Abd-rob); 2) îndatoririle fata de oameni –Mumalat);
Izvoarele jurisprudentei
Problemele de jurisprudenta au fost printre cele mai vechi preocupari ale comunitatii islamice. A fost necesar sa se defineasca precis îndatoririle unui musulman însa lipsea o metoda universal acceptata pentru aplicarea, extinderea si detalierea calauzirii oferite de Koran si de viata profetului. În sec. I-II islamice (sec. VII-VIII d.Hr.), s-au ivit scoli juridice, fiecare cu propriul ei punct de vedere distinct si fiecare în disputa cu celelalte. Aceasta controversa generalizata asupra principiilor care trebuie folosite aplicând regulile specifice ale legii a luat sfârsit prin lucrarea lui al-Shafii (decedat 820 d.Hr.), general acceptata ca teorie a jurisprudentei si respectata înca de musulmanii de azi.
Al-Shafii a elaborat teoria radacinilor sau izvoarelor legii Usul al-Fiqh. Întâi ar fi fost Koranul, cuvântul lui Allah ale carui porunci clare au precadere fata de oricare altele. În al doilea rând, Sunah autentica a profetului, transmisa prin hadithe valabile. Sunah poate completa sau modifica prevederile Koranului dar nu le poate înlatura, cum sustinea unii gânditori.
Daca primele doua izvoare (Usul) nu ofera raspunsul, juristul (Faqih) poate recurge la consensul comunitatii (Ijma) din trecut. Potrivit principiului formulat într-o Hadith vestita: „comunitatea mea nu va fi niciodata de acord cu o eroare”, acordul oamenilor învatati si cucernici din trecut si încuviintarea comunitatii exprimata îndeosebi în practica sunt o calauza suficienta pentru a întemeia hotarârea judecatoreasca traditionalista a islamului si a avut o însemnatate uriasa în viata comunitatii.
Al patrulea izvor, rationamentul analogic (Qiyas), trebuia folosit cu mare prudenta si numai când problema nu-si gasea solutia în celelalte trei surse. Qiyas era limitat de reguli foarte stricte si trebuia sa le fie întotdeauna supus celor trei principii precedente. În termeni hotarâti, Qiyas nu era un mijloc pentru a introduce în problemele juridice nimic altceva decât pareri (Ray) sau speculatii personale. Al-Shafii, de fapt, si-a consacrat efortul major al vietii lui pentru a elibera dreptul islamic de arbitrariul preferintelor personale.
Cele patru scoli juridice
În sec. VII-VIII d.Hr., au aparut scoli juridice care au înflorit o vreme iar apoi cea mai mare parte dintre ele au disparut. Patru din aceste scoli (Madhahib) au atras, totusi, multi discipoli si au supravietuit pâna în prezent. Formarea celor patru scoli a avut loc în sec. IX d.Hr., când marile controverse din sec. VII-VIII d.Hr. îsi pierdusera ascutisul si când a început sa se formeze un consens larg asupra problemelor majore ale comunitatii. Acesta a fost si timpul în care au fost alcatuite Cele sase carti Hadith si când s-a fixat structura teologiei lui Ashari.
Fiecare din cele patru Madhahib este asociata cu numele unui jurist de frunte, ale carui învataturi le-a adoptat. Al-Shafii a fost unul din acestia. Doctrinele lui sunt respectate de musulmanii din Egipt, Indonesia, Africa de Est si Syria. De departe cel mai mare numar de adepti îl are scoala lui Abu Hanifah (decedat 767 d.Hr.) un jurist irakian ai carui discipoli provin din India, Pakistan, Bangladesh, Turcia, Afganistan si Turkestan.
Malik ibn Anas, traditionalistul din Medina, a fondat a treia scoala iar jurisprudenta are autoritate pentru majoritatea musulmanilor din Africa de Nord si Vest. Cea mai mica si mai stricta dintre Madhahib este cea a lui Ahmed ibn Hanbal care în prezent se limiteaza la Arabia, unde traditionalismul ei fara compromisuri este apreciat de secta puritana Wahhabi.
Cu exceptia chestiunilor de amanunt, deosebirea dintre scolile juridice este mica si toate patru sunt socotite acceptabile de musulmanii sunniti. Se cere totusi ca persoanele individuale sa adere la una din cele patru scoli si sa urmeze exclusiv învataturile acesteia. În împrejurari speciale este uneori permis juristului dintr-o scoala sa adopte o regula dintr-alta însa aceasta practica este în general privita cu ochi rai. Siitii, adica musulmanii din ramura Shiah a islamului nu urmeaza una din cele patru scoli recunoscute de suniti, ci au dreptul lor islamic, propriu, care difera însa si el doar în detaliu de dreptul islamic sunnit.
Recent, multe tari musulmane au adoptat coduri de legi moderne, bazate pe modele franceze, elvetiene si britanice.
Ca urmare, spatiul de afectiune al Shariei s-a restrâns la domeniul dreptului civil cu privire la casatorie, divort, mostenire si cu alte materii similare. Însa dreptul comercial, dreptul penal plus întregul domeniu al dreptului public islamic sunt în general în suspensie, într-o situatie neclara. Doar în peninsula Arabia se încearca aplicarea stricta a Shariei si chiar acolo presiunea conditiilor moderne produce schimbari. Shariah ramâne totusi un ideal pentru toti musulmanii de pretutindeni si este cu siguranta una din sursele unitatii lor.
