Regizorul Michael Madsden (nu il confundati cu actorul), a realizat un documentar care are toate sansele sa fie unic. Ar trebui vazut de toata lumea deoarece pune in discutie viitorul speciei umane si al planetei. Acest film ar trebui vazut pe un ecran mare si pe intuneric, astfel imaginile din el vor avea efectul dorit de regizor.
Documentarul se ocupa de problema reziduurilor centralelor nucleare ce trebuiesc depozitate in siguranta pentru o perioada de cel putin 100.000 de ani. Nu este un film de propaganda impotriva energiei nucleare. Nu exista comentarii pro sau contra energiei nucleare.
Madsden creaza o atmosfera puternica in film, prin intermediul muzicii si a scenelor din complexul subteran Onkalo (Locul Ascuns) din Finlanda, locul de depozitare a deseurilor radioactive. Cea mai interesanta parte a documentarului e reprezentata de interviurile savantilor implicati in proiect. Acestia sunt oameni impresionanti ca gandire. Lucrurile ce reies in urma discutiilor din interviuri sunt socante si uimitoare.
Pe toata durata filmului se simte o tenta elegiaca, ca si cum ar fi un mesaj adresat unei specii din viitor, mesaj in care se spune cine si ce au fost oamenii. Filmul, care este practic un eseu in forma unei scrisori adresata generatiilor viitoare, e un amestec sumbru de imagini si muzica. In esenta, filmul pune in discutie optiunile noastre de eliminare a deseurilor radioctive si consecintele lor, scopul e protejarea generatiile viitoare. Madsden a organizat totul sub forma unei legende, fortand astfel privitorul sa gandeasca. Filmul mai are o bila alba pentru prezentarea cercetatorilor implicati in proiect ca fiind niste simpli oameni ce incearca ca totul sa iasa cat se poate de bine, desi nu au nici o certitudine.
Odata cu sfarsitul filmului, dupa ce am scapat de ideile dezbatute in el, am ramas cu o senzatie de dezamagire si tristete.
Iata ca exista pe aceasta planeta, oameni care si-au asumat un proiect de 100.000 de ani, oameni care incearca sa faca totul cat mai bine si care refuza sa se dea batuti, desi problema e gigantica si se intinde pe mai multe generatii. Oameni care lucreaza pentru copiii copiilor copiiilor lor si care nu vor sa lase aceasta problema si responsabilitatile ei pe umerii generatiilor viitoare…
Iar apoi suntem noi, cei care avem dificultati in a construi cativa kilometri de autostrada…
