O ipoteza despre originea omului

Ipoteza evolutionista, conform careia anume in Africa, cu milioane de ani in urma, a avut loc trecerea hominizilor (stramosilor omului) de la modul arboricol de viata la cel tericol a lasat neclarificata intrebarea despre modul cum stramosii nostri au solutionat problema cu animalele de prada. (Foto: reconstructia fetelor unor hominizi – Homo ergaster sau Homo erectus – de acum 1.7 milioane de ani, considerati primii care au parasit Africa.)

Privind filme documentare, unde leii doboara tauri, care cantaresc peste 500 kg ajungi la concluzia ca solutia nu a fost deloc simpla. Pare neverosimil, ca niste maimute, care cintareau sub 50 kg, sa fi fost in stare sa omoare macar un tigru sau un leu. Aici apare un paradox. Maimutele-stramosii nostri, care n-ar fi putut omori un pradator aparte, au reusit sa cistige razboiul impotriva tuturor pradatorilor, care traiau pe atunci. Ca si cum pradatorii, care incurcau evolutiei maimutei spre om, s-au autolichidat. Anume asa! Populatia de hominizi putea sa piarda nu mai mult de 1/20 pe an din numarul sau in lupta cu animalele salbatice. In caz contrar, hominizii ar fi disparut ca specie. In acelasi timp, mamiferele pradatoare nasc mai multi pui la fiecare nastere, nasc mai des, isi cresc puii mai repede si ajung la maturitate sexuala mai timpuriu decat hominizii. Asa ca mamiferele pradatoare ar fi suportat usor pierderea a 1/5 pe an din numarul lor in lupta cu hominizii. Analiza raportului de forte dintre “lagarul hominizilor” si “lagarul pradatorilor” arata, ca cel mai probabila ar fi fost victoria pradatorilor. Privind din posterioritate, noi stim, ca razboiul de milioane de ani a fost castigat de hominizi. Multe specii de pradatoare au disparut de pe pamant, altele au supravietuit numai datorita protectiei din partea statelor. Acest articol este o incercare de a inventa vre-o tactica de-a hominizilor, care ar fi facut posibil imposibilul si consecintele care le-ar fi avut aplicarea unei asemenea tactici.

Probabil, ca hominizii nu erau chiar atat de inofensivi, cum se crede. Sa presupunem ca hominidul se inarma intotdeauna cind cobora la sol. Atunci el ar fi putut prezenta un anumit pericol pentru pradatori. Vede tigrul un hominid cu bata in maini si evita sa-l atace de data asta. De aici, imediat, reiese necesitatea mersului biped. In pozitia bipeda este mai comod de purtat si aplicat arma. Arma este mai vizibila pentru un potential agresor. Felinele, de exemplu, ar fi putut intra intr-o confuzie, deoarece ele prefera sa-si muste jertva dinspre ceafa. Dar cum poate fi atacat un hominid,cu bata in spate, ele nu stiau. Si, in sfirsit, un mascul biped, cu bata in miini, pe care il evitau pradatorii, capata un statut social mai inalt, era preferat de femele si lasa mai multi urmasi. In asa mod bipedismul a dat avantaje nemijlocite si imediate hominizilor care-l practicau.

Daca hominizii au biruit in razboiul cu pradatoarele, inseamna ca au putut birui si in miliarde de lupte, care au avut loc timp de milioane de ani. Evitarea hominizilor de catre rapitoare sau evitarea rapitoarelor de catre hominizi nu poate fi calificata ca victoria hominizilor. Ca victorie in lupta poate fi considerata numai o actiune, care a adus daune considerabile partii adverse. Adica, trebuie de recunoscut, ca hominizii au fost partea cea mai agresiva, fiindca numai in actiunile initiate de dinsii ei aveau sansele cele mai mari la izbinda. De exemplu, un leopard omoara un hominid. Daca leopardul reuseste sa fuga, atunci a biruit leopardul, iar daca nu, atunci “egalitate”. “Egalitatea” 1/1 este aproape egala cu infrangerea pentru hominizi, fiindca hominizii cresc cu mult mai incet decit leoparzii.

Posibil ca hominizii s-au folosit foarte activ de vulnerabilitatea pradatorului, care apare din momentul omorarii jertvei si pana pradatorul se satura. In aceasta perioada de timp pradatorul este “legat” de vanatul sau si, daca venea un alai intreg de hominizi inarmati cu bate, trebuia sa aleaga intre a muri in batai sau a ramine flamind. Cedarea vanatului, in afara de foame, mai insemna si recunoasterea de catre pradator a superioritatii ierarhice a homizilor. Adica, in alte imprejurari, acelasi pradator trebuia sa incerce sa evite intalnirea cu hominizi inarmati. La rindul lor, masculii inarmati in fel si chip isi aratau suprematia fata de animalele periculoase, alungandu-le mai departe de locul lor de trai. Vreau sa atrag atentia, ca pentru preluarea vanatului de la pradatori, nu se cerea o foarte buna locomotie bipeda. Era suficient sa ajunga la timp, mult curaj si o buna cooperare intre hominizi.

Deoarece hominizii erau relativ mici, in comparatie cu animalele cu care se confruntau, o importanta exceptionala avea comunicarea intre dinsii. Comunicarea prin intermediul gesticularii si mimicii devin absolut ineficiente in timpul atacului armat. Mainile erau ocupate cu arma, iar ochii si fata erau indreptate spre tinta atacului. In astfel de conditii pe primul plan a iesit comunicarea vocala. Numarul de sunete, produse de aparatul vocal, este destul de mic, asa ca largirea numarului de cuvinte folosite a dus la aparitia vorbirii articulate. Nu trebuie de considerat, ca aparatul vocal al maimutelor nu este potrivit pentru vorbirea articulata din cauza ca produce prea putine sunete necesare vorbirii. Din contra, cu cit mai putine sunete sunt folosite, cu atit mai repede apare necesitatea vorbirii articulate. Un caz extrem este folosirea numai a doua sunete, un sunet lung si un sunet scurt in cazul alfabetului Morze. In alfabetul Morze fiecare litera, cifra sau semn de punctuatie se transmite cu ajutorul unui cuvint (articulat) format din aceste doua sunete. Experimentele lingvistice cu maimutele antropoide ne sugereaza gandul, ca vorbirea articulata si sintaxa nu sunt un monopol al omului. Doar ca in vorbirea omului aceste doua particularitati sint mai bine dezvoltate.

Din cauza riscului extrem, la care se expuneau hominizii in timpul luptelor cu animalele salbatice, s-a intensificat procesul de marire evolutionista a volumului creierului (encefalizare). Hominizii mai destepti si cu vorbire mai dezvoltata puteau pregati mai bine “vanatoarea”, micsorau riscurile, aveau o pozitie mai inalta in ierarhia sociala si lasau mai multi urmasi.

Dupa preluare, vanatul trebuia cumva maruntit, ceia ce nu-i chiar asa de simplu. In primul rand incurca pielea. Pielea unui erbivor matur este asa de groasa si rezistenta, incat nu cred sa fi cedat incercarilor hominizilor de a o rupe cu dintii. Trebuiau folosite careva unelte, cu muchii ascutite, pentru taiat pielea si carnea. La urma erau sfaramate craniile si oasele groase, pentru a extrage creierul si maduva. Si toate manipularile trebuiau terminate pana la venirea intunericului. Necesitatea producerii si folosirii armelor si uneltelor este inca un factor, care a stimulat encefalizarea hominizilor.

In caz daca un hominid era supus atacului de catre un pradator, atunci se incerca salvarea lui de catre ceilalti. In caz de nereusita ce incerca preluarea cadavrului, care, dupa schema standart, era mincat. Canibalismul a devenit o adaptare folositoare in conditiile confruntarii acute intre hominizi si pradatori. Sensul biologic al canibalismului consta in faptul, ca pradatorii trebuiau sa vada in hominid nu o posibila jertva, ci o neplacere pe doua picioare, care trebuie evitata. Iar pentru noi canibalismul hominizilor stravechi este primul lor rit funerar.

Mersul biped a devenit, la timpul lui, pozitie de amenintare. Hominizii, care foloseau locomotia patrupeda erau mai des atacati. Anume pradatorii au “interzis”, in ultima instanta, miscarea hominizilor pe patru picioare.

“Coborarea din copaci” a stramosilor nostri a fost destul de deficila din cauza pradatorilor. Acest fapt s-a manifestat print-un profund dimorfism sexual, cand masculii cantareau aproximativ de doua ori mai mult ca femelele. O explicatie ar fi, ca sexele foloseau diferite tactici. Masculii inarmati atacau pradatorii la sol, in timp ce femelele si puii lor se salvau in coroanele copacilor.

Pentru a-si mari sansele la supravietuire hominizii trebuiau sa fie cat mai atenti la sunetele naturii. Ciripitul pasarilor, tropaitul animalelor si alte sunete aveau o importanta enorma pentru viata si securitatea hominizilor. De aceea nu-i deloc de mirare, ca cunoasterea limbajului pasarilor si animalelor le-a dat un avantaj mare stramosilor nostri. Pentru o mai buna insusire, ar fi fost de folos nu numai un auz bun, care ar fi permis deslusirea diferitor “cuvinte” din limbajul pasarilor si animalelor, dar si un aparat vocal, care ar fi permis reproducerea acestor “cuvinte” in scopuri didactice. Ulterior, cand hominizii au inceput sa traiasca in pesteri, ei au nimerit intr-o situatie de discomfort sonor si au compensat lipsa sunetelor naturii prin cantece si muzica. In asa conditii cantatul si-a pierdut semnificatia initiala, de reproducere cat mai exacta a diferitor sunete din natura, si a capatat semnificatia actuala, de reproducere a sunetelor placute auzului. Deci, evolutia aparatului vocal de la cel de maimuta la cel de om a deservit, mai curand, necesititile muzicale, decat cele lingvistice. Iar oamenii, care cunosc “limba pasarilor si fiarelor”, exista acum numai ca personaje din povesti.

In cele expuse mai sus este aratat, ca obiceiul de insusire a vanatului animalelor de prada, ar fi putut canaliza evolutia hominizilor din maimuta in om. Anume existenta, chiar de la inceputt a acestui obicei, fortificat adaugator de obiceiul de alungare agresiva a animalelor periculoase, a permis aflarea la sol a hominizilor un timp suficient, pentru evolutia lor de la modul arboricol de viata la cel tericol. (Ca un argument in plus, se poate de adus faptul, ca cultura aborigenilor din Australia, care, lipsita de pradatori deopotriva, nu numai ca nu s-a dezvoltat, dar chiar a degradat inca pana la debarcarea europenilor pe continent.) Totodata aceasta nisa ecologica era destul de ingusta. Grupurile de hominizi, care au incetat lupta agresiva cu pradatorii, chiar daca un timp oarecare au avut succes, pana la urma au fost omorate de acestea. Iar stramosii nostri au curatit pamantul de animale de prada in asa masura, incat viata la nivelul solului a devenit destul de sigura, ceea ce le-a permis sa paraseasca nisa ecologica a maimutelor. Si atat de bine le-a reusit, incat azi multi neaga provenienta omului de la maimuta. Desigur, este mai placut sa-ti inscrii ca strabuni astronauti din alte galaxii, decat sa-ti recunosti rudenia cu o orecare macaca-rezus. Insa cine nu crede ca oamenii sunt de un sange cu macaca-rezus poate sa se uite in propriul buletin de identitate, acolo-i scris!

Scris de Victor T. Balaban, articol trimis pentru descopera.org