Stiinta picturii
Leonardo pleda pentru o stiinta a picturii, asta reiese cel mai bine din insemnarile sale, in capitolul „Despre pictura”. Caietele atesta ca unul dintre nenumaratele sale proiecte era sa scrie un tratat despre pictura. In 1519, Melzi intra in posesia manuscriselor, pentru ca in preajma lui 1542 sa selecteze anumite pagini cu care alcatuieste un Tratat de pictura (Trattato della pittura), atribuit lui Leonardo. Numai un sfert din izvoarele pentru manuscrisul lui Melzi – ce poarta numele de Codex Urbinas si se afla in Biblioteca Vaticanului – au fost identificate si localizate in caietele existente, astfel ca e cu neputinta sa se stabileasca in ce masura prezentarea lui Melzi respecta indicatiile maestrului.
Manuscrisul lui Melzi a circulat in Italia la sfarsitul sec. XVI sub forma unor copii prescurtate, iar in 1651 Raffaelo du Fresne a publicat la Paris primele editii in italiana si franceza, cu ilustratii pe baza desenelor lui Nicolas Poussin. O editie completa a aparut abia in 1817, la Roma. Cele doua editii moderne consacrate sunt cea a lui Emil Ludwig (1882, 3 vol., traducere in germana) si cea a lui A. Philip McMahon (1956, 2 vol., facsimil dupa Codex Urbinas, cu traducere in engleza).
In pofida neclaritatilor legate de prezentarea lui Melzi, pasajele intitulate „Despre pictura” din caiete ne ofera cateva informatii despre tratatul gandit de Leonardo. Respectand obiceiul vremii, Leonardo cauta sa imbine teoria cu informatii practice, si anumite sfaturi utile meseriei pentru alti artisti. Mai mult ca orice insa, dorea sa demonstreze ca pictura este stiinta, urmand s-o treaca din randul artelor mecanice in sfera artelor liberale. Leonardo atribuie importanta fundamentala ochiului, crezand cu tarie in principiul saper vedere, asa cum ne arata si definitia sa data picturii: ea singura imita toate fenomenele din natura. Aceasta idee sustine demersul sau pentru a include arta in randul stiintei.
In caiete, demonstratia e prezentata sub forma unor paragone sau „comparatii” si urmareste sa proclame intaietatea picturii in fata celorlalte arte. Isi fundamenteaza rationamentul pe functia simturilor si afirma ca „ochiul se lasa mai putin inselat decat celelalte simturi”, sugerand ca observatia directa ca element firesc din procesul de creatie al picturii are valoare de adevar stiintific. Dupa ce afirma ca rezultatele stiintifice folositoare sunt „comunicabile”, realizeaza o paralela cu pictura: spre deosebire de poezie, sustine el, pictura isi prezinta roadele in chip de „material pentru vaz”, oferind omului „aceeasi satisfactie imediata pe care o produce si natura”. Totodata, face o distinctie intre pictura si sculptura: daca munca manuala in sculptura scade din aportul intelectual, crearea iluziei in pictura (avand de-a face nu cu trei, ci cu doua dimensiuni) obliga pictorul la o cunoastere mai profunda a matematicii si a principiilor optice.
Leonardo pune accent si pe fundamentul matematic al picturii. In caietele sale vorbeste de cele zece functii optice ale ochiului (lumina, intuneric, corp si culoare, forma si pozitie, distanta si apropiere, miscare si repaus) pe care le considera elemente esentiale in pictura. Descrie aceste functii prin prelegeri amanuntite despre perspectiva, dand lamuriri despre sistemele perspectivei bazate pe geometrie, proportie si modulatia luminii si a umbrei. Identifica apoi mai multe tipuri de perspectiva, printre care forma conventionala ce are la baza un singur punct de fuga, folosirea mai multor puncte de fuga, precum si perspectiva aeriana. Pe langa aceste sisteme traditionale, Leonardo exploreaza cu ajutorul cuvintelor si al desenelor geometrice sau analitice notiuni de viziune in unghi larg, de adancime laterala si perspectiva atmosferica, tehnici care folosesc voalarea si deschiderea progresiva a tonurilor pentru a crea iluzia adancimii in spatiu. In continuare, ofera sfaturi practice – fireste, cu ajutorul cuvintelor si al schitelor – despre cum ar trebui pictate efecte vizuale precum lumina, umbra, distanta, atmosfera, fumul si apa, sau despre cum trebuie redate anumite aspecte ale corpului uman, spre exemplu proportiile trupului sau expresiile fetei.
Studii de anatomie si desene
Fascinatia lui Leonardo pentru studiul anatomiei se inscrie in spiritul artistic al vremii. In tratatul Despre pictura (Della pittura, 1435), teoreticianul Leon Battista Alberti indeamna pictorii sa infatiseze corpul uman asa cum este el in realitate: sa plece de la schelet si musculatura si abia apoi sa-i adauge pielea. Nu se stie de cand dateaza preocuparea lui Leonardo pentru anatomie, desi se presupune ca interesul i-a fost starnit in atelierul lui Verrocchio, fie indrumat de maestrul sau, fie pentru ca impartasea fascinatia lui Pollaiuolo – vecinul lui Verrochio – pentru trupul uman. Nu se stie exact cand a inceput sa faca disectii, dar se presupune ca la cativa ani dupa ce s-a stabilit pentru intaia oara la Milano, la vremea respectiva un centru pentru cei care faceau cercetari medicale. La inceput studiaza anatomia ca parte din pregatirea de artist, dar cu timpul ii consacra un rol aparte in educatia sa. Pe masura ce ochiul sau ager descopera structura corpului omenesc, creste si fascinatia pentru figura instrumentale dell omo (in italiana, figura instrumentala a omului). Omul e o creatie a naturii caruia se straduie sa-i inteleaga mecanismele de functionare. Urmatoarele doua decenii practica anatomia efectuand disectii in Milano si, mai tarziu, in spitalele din Florenta, Roma si Pavia, unde colaboreaza cu medicul-anatomist Marcantonio della Torre. Dupa propria-i numaratoare, Leonardo a lucrat de-a lungul vietii pe 30 de cadavre.
Primele sale studii de anatomie au ca obiect scheletul si muschii, insa chiar si in aceasta faza timpurie imbina cercetarile anatomice cu cele de fiziologie. Intai observa structura corpului nemiscat, apoi studiaza rolul fiecarei parti in activitatea mecanica, pentru ca, in final, sa-si indrepte atentia asupra organelor. Cel mai mult staruie asupra creierului, inimii si plamanilor, despre care credea ca sunt „motoare” ale simturilor, ale vietii. Concluziile le-a transcris sub forma faimoaselor desene anatomice, considerate printre cele mai importante realizari ale stiintei Renasterii. Desenele impletesc reprezentarea naturala cu cea abstracta. Partile corpului sunt redate pe straturi translucide, fapt ce permite o privire in „interiorul” organului cu sectiuni in perspectiva, reprezentari ale muschilor sub forma de „fibre”, insemnare a partilor ascunse cu linii punctate si intocmire a unui sistem de hasuri. Adevarata valoare a „demonstratiilor” decurge din puterea lor de a sintetiza variatele experiente de la masa de disectie si de a prezenta repede si cu limpezime rezultatele obtinute. Numeroasele studii anatomice care au supravietuit alcatuiesc principiile ilustratiilor stiintifice moderne. Din nefericire, Leonardo nu le-a facut publice in timpul vietii si nici nu le-a predat, socotind ca nu e stapan pe domeniu.
Totusi, el a facut publice cateva observatii cu privire la proportiile corpului uman. Impreuna cu matematicianul Luca Pacioli, a studiat teoriile proportiei din tratatul Despre arhitectura (De architectura) al lui Vitruvius. Introducand principiile geometriei in problema corpului uman, Leonardo arata ca proportiile ideale ale trupului corespund cercului si patratului. Ilustrarea teoriei, sub forma asa-numitului „om vitruvian”, demonstreaza ca omul cu picioarele stranse si bratele intinse e inscris intr-un patrat, iar cand sta in pozitia vulturului e inscris intr-un cerc.
In ochii lui Leonardo, desenele anatomice si omul vitruvian alcatuiau o cosmografia del minor mondo (in italiana, cosmografie a microcosmosului). Credea ca mecanismele trupului uman sunt reprezentarea in microcosmos a mecanismelor ce guverneaza universul. Leonardo scria: „Anticii au numit omul o lume mai mica si, intr-adevar, numele se potriveste. Pentru ca omul e facut din pamant, apa, aer si foc, asemenea Pamantului”. Artistul compara scheletul uman cu pietrele (reazemul Pamantului), iar dilatarea plamanilor cand respira cu fluxul si refluxul maritim.
Mecanica si cosmologie
Leonardo considera ca si studiul mecanicii, cu care s-a familiarizat ca arhitect si inginer, reflecta mecanismele naturii. Pe tot parcursul vietii, el a fost un constructor inventiv. Stapanea la perfectie principiile mecanicii de la vremea respectiva, pe care de altfel le-a si dezvoltat. Cele doua caiete din Madrid trateaza amanuntit teoria asupra mecanicii. Primul a fost scris in ultimul deceniu al sec. XIV, iar al doilea intre 1503 si 1505. Valoarea lor nu consta atat in descrierea anumitor masinarii sau unelte, cat in modelele demonstrative folosite pentru a explica principiile si functiile mecanice aplicate in construirea masinariilor. Aidoma desenelor anatomice, Leonardo stabileste principii clare de reprezentare grafica – stilizare, tipare si diagrame – menite a oferi o demonstratie precisa a obiectului in cauza.
Leonardo a fost si inginer militar incepand cu prima perioada milaneza, insa marturiile creatiei sale nu s-au pastrat. Potrivit caietelor din Madrid, in 1504 e mandatat probabil de consiliul Florentei sa asiste alaturi de lordul Piombino la reparatiile sistemului de fortificatii ale orasului, pentru care propune un plan amanuntit de revizie generala. Studiile privind canalele din regiunea Arno si din Lombardia ni-l infatiseaza ca pe un maestru in inginerie hidraulica.
Il preocupa indeosebi frecarea si rezistenta si in fiecare aparat mecanic pe care ni-l prezinta (filete, roti dintate, parghii hidraulice, mecanisme pivotante sau roti de transmisie) imaginea primeaza in fata textului scris. Il preocupa in egala masura potentialul mecanic al miscarii. Astfel ajunge sa conceapa o masina cu transmisie diferentiala, o cetate pe roti ce se aseamana tancului modern, si o masina zburatoare. Elicea sa spiralata (cca 1487) poate fi considerata un prototip pentru elicopterele moderne, dar prezinta acelasi neajuns ca si restul vehiculelor gandite de Leonardo: lipsa unei surse adecvate de energie pentru propulsie si decolare.
In fiecare fenomen natural pe care-l analizeaza, Leonardo intrevede fortele mecanice primare ce guverneaza forma si functia universului. Observam acest lucru in studiile despre zborul pasarilor din care izvoraste ideea indrazneata a aparatului de zburat, idee ce l-a impins sa cerceteze si mai temeinic aerul. De asemenea, in studiile despre apa, numita vetturale della natura (in italiana, carausul naturii) unde se arata preocupat in egala masura de proprietatile apei si de legile miscarii si ale curentilor, in cercetarile privind cresterea plantelor si a copacilor, a structurii geologice a Pamantului, a formei dealurilor si, nu in ultimul rand, in observarea curentilor de aer din care iau nastere in desen flacara unei lumanari, dara unui norisor sau un rotocol de fum. Leonardo dezvolta un stil unic de reprezentare a desenelor executate in urma nenumaratelor experimente, indeosebi in studiul vartejurilor. Mai mult, reuseste sa descompuna un fenomen in parti – fagasul apei sau involburarea – fara a distruge insa unitatea imaginii, creand astfel o viziune deopotriva analitica si sintetica.
Leonardo ca om de stiinta si artist
La finele sec. XV, doctrinele scolastice isi pierdeau din influenta, iar invataturile umaniste castigau teren. Leonardo face insa parte dintr-o miscare intelectuala ce pune bazele unei noi gnoseologii, de sorginte moderna. In opinia sa, menirea artistului e sa transmita informatii adevarate si precise, capatate prin observatie vizuala. Intr-o epoca in care se asemuia adeseori creatia divina cu indeletnicirea artistului, Leonardo rastoarna analogia, gasind in arta un mijloc de intelegere a misterului creatiei, si afirma ca, folosind stiinta picturii, „mintea pictorului devine o copie a mintii divine pentru ca poseda libertatea de a crea felurite animale, plante, fructe, peisaje, asezari, ruine sau locuri ce-ti pot da fiori”. Constient de inalta misiune a artistului, Leonardo coboara pe intinsul taram al naturii pentru a-i deslusi misterele. Ideea lui fantezista de a transmite in stil enciclopedic cunoasterea astfel dobandita il leaga inca de scolastica medievala. Pe de alta parte, rezultatele cercetarilor sale se inscriu intre primele mari realizari ale epocii viitoare, datorita rolului covarsitor jucat de experienta.
Cu toate ca s-a straduit sa invete temeinic limbile straine, stiintele naturii, matematica, filozofia sau istoria, asa cum ne demonstreaza caracterul eterogen al bibliotecii sale, Leonardo ramane pana la urma un cercetator empiric al observatiei vizuale. Doar multumita observatiei si geniului sau a reusit sa dezvolte o „teorie a cunoasterii” in care stiinta si arta se intrepatrund. Pusa in balanta cu toate meritele sale, discutia privind numarul de lucrari terminate nu-si mai are rostul. Mai presus de orice impresioneaza forta intelectuala, prezenta in fiecare dintre creatiile sale, o forta ce continua sa trezeasca si astazi interesul savantilor. Discutiile coboara uneori in sfera vietii sale personale – orientare sexuala, credinte religioase sau vegetarianism, ca sa amintim cateva – doar pentru a proba un adevar binecunoscut: fie ca e vorba de viata, de ideile sau de mostenirea sa artistica, influenta lui Leonardo va ramane la fel de puternica.
Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica, volumul 9. Enciclopedia Britannica poate fi achizitionata in fiecare vineri, impreuna cu Jurnalul National.
Daca ati pierdut un volum, il puteti comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro
