Pictura si desen
Mostenirea lasata de Leonardo in pictura e mai degraba modesta ca intindere. Doar 17 dintre picturile ce au rezistat timpului ii pot fi atribuite cu certitudine, dintre ele facand parte si cele neterminate. Doua dintre cele mai de seama compozitii ale sale – Batalia de la Anghiari si Leda, ambele abandonate – ne-au parvenit doar prin reproduceri. Chiar si asa, aceste cateva creatii dau seama unicitatii artistului caruia Giorgio Vasari, in studiul sau Vietile celor mai insemnati arhitecti, pictori si sculptori italieni (1550, a doua ed. 1568) i-a atribuit rolul de parinte al Renasterii propriu-zise (Hoch Renaissance). Lucrarile sale, neatinse de vicisitudinile doctrinelor estetice din secolele ulterioare, au dainuit de-a lungul vremii in toate colturile lumii ca niste capodopere desavarsite ale picturii.
Nenumaratele scrieri inchinate lui Leonardo de artisti precum Vasari, Peter Paul Rubens, Johan Wolfgang von Goethe sau Eugene Delacroix lauda mai presus de toate talentul lui pentru expresie, capacitatea de a depasi cadrul tehnic si narativ pentru a aduce la suprafata sentimentul. Insusirile sale exceptionale, indeosebi simtul fin de observatie si intuitia creatoare, au iesit la iveala inca de cand lucra la un inger din pictura maestrului sau, Botezul lui Hristos (cca 1472-1475). Leonardo isi inzestreaza ingerul cu o miscare fireasca, ii da un aer degajat si o privire misterioasa, deopotriva constienta de lumea exterioara si launtrica. In portiunea de peisaj din aceeasi pictura gaseste noi forme de expresie pentru ceea ce el numea „experienta naturii”: fundalul apare neclar, de parca s-ar afla intr-un nor de ceata.
In Madonna Benois (1475-1478), Leonardo izbuteste sa dea unui tipar traditional de pictura o tenta noua, expresiva si nefiresc de suava, prin infatisarea pruncului Iisus intinzandu-se cu delicatete dupa floarea din mana Mariei. In Potretul Ginevrei de’ Benci (cca 1480) deschide noi drumuri in portretistica prin felul unic in care uneste aproapele cu departele si prin splendida redare a luminii si volumului. Invaluie trupul vlaguit al Sfantului Ieronim (1480, neterminata) intr-o lumina grava, dandu-i o infatisare realista ce-si trage seva din cunostintele sale anatomice. Maiestria cu care Leonardo reda gesturile si expresiile chipului ii insufla lui Ieronim o adanca amaraciune, nemaiintalnita in pictura.
Imbinarea tehnicii excelente cu gesturi de puternica vibratie emotionala, sau, cum spunea Leonardo, „miscare fizica si spirituala”, reprezinta preocuparea sa de capatai in Adoratia magilor, prima sa opera de anvergura cu mai multe personaje (inceputa in 1481). Desi nu e terminata, compozitia ne dezvaluie procedeul rafinat al maestrului. Pentru a reda diverse elemente din pictura, Leonardo aplica straturi de culoare in tusa foarte subtire prin tehnica reliefului sfumato (trecerea delicata de la lumina la umbra). Exista o deosebire clara intre reprezentarea grupului Fecioarei cu Pruncul si reprezentarea in subsidiar a elementelor din imprejurimi, vadind un simt perfect al compozitiei. Un arc de discipoli care se inchina margineste piramida Fecioarei Maria inconjurata de magi. Si totusi, din punct de vedere tematic, exista intre ei o legatura stransa: ipostaza si figurile personajelor – cel mai vizibil in grupul de pastori care se roaga – infatiseaza mai multe straturi de adanca uimire.
Prima versiune a Fecioarei intre stanci (1483-1486) surprinde cel mai pur stil de pictura al artistului si infatiseaza intalnirea in salbaticie dintre tanarul Ioan Botezatorul si Iisus intorcandu-se acasa din Egipt, episod apocrif. Pentru a crea efectul dorit, Leonardo s-a folosit de toate mijloacele pe care le avea la indemana ca scena sa para ireala: culori in tonuri blande (prin sfumato), grota intunecata din care personajele ies scaldate in lumina, atitudinea lor tacuta, gestul plin de inteles al ingerului (singurul intors cu fata catre privitor) prin care Ioan este desemnat mijlocitor intre Fiul lui Dumnezeu si omenire, toate acestea se impletesc pentru a crea – desi in chip formal si bazat pe sabloane – o opera artistica de inalta expresivitate.
Cina cea de Taina
Cina cea de Taina (1495-1498) e una dintre cele mai cunoscute picturi din lume. Compozitia scenei e magistrala prin simplitatea sa. Efectul provine din contrastul izbitor intre atitudinea celor 12 apostoli si cea a lui Iisus. Leonardo reprezinta un moment tensionat, in care Iisus le declara apostolilor la masa de Paste: „Unul dintre voi ma va vinde”. Apostolilor le scapa intelesul tainic al vorbelor si se arata foarte tulburati, dar Hristos e constient de menirea lui si sta singur ca o statuie a seninatatii. Doar o alta persoana mai stie taina si aceea este Iuda, care face parte si este totodata inlaturat din miscarea tovarasilor sai. Astfel izolat, el devine al doilea personaj solitar din grup, intruchipand vinovatul.
Prin conceptia profunda a temei, prin aranjamentul simplu, insa perfect al personajelor, prin atitudinile apostolilor scoase in evidenta prin gest, expresie faciala si maniera, prin dramatismul si in acelasi timp caracterul sublim al redarii, Leonardo a atins un prag de expresivitate devenit model in pictura. Generatii succesive de pictori, printre care si Rubens sau Rembrandt, au fost profund impresionati de opera lui Leonardo si s-au lasat influentati de ea si de calitatea ei narativa. Ea a stat si la baza celor mai reusite pagini de proza ale lui Goethe. A devenit cunoscuta prin nenumaratele reproduceri si multiplicari, notabila fiind cea realizata de Raffaello Morghen la 1800. Cina cea de Taina face parte din tezaurul umanitatii si a ramas pana azi una dintre cele mai fascinante picturi din lume.
Neajunsurile tehnice in executarea lucrarii nu i-au scazut deloc faima. Leonardo nu era sigur ce procedeu sa foloseasca. A evitat fresca traditionala, care, fiind executata pe tencuiala proaspata, obliga la munca rapida si neintrerupta, si a preferat un procedeu descoperit de el: tempera pe o baza amestecata chiar de el insusi, aplicata pe perete. Procedeul s-a dovedit a fi gresit, intrucat la scurt timp stratul a inceput sa se exfolieze. Stricaciunile se fac vazute pe la inceputul sec. XVI, pictura se deterioreaza treptat, iar dupa cincizeci de ani e considerata o ruina. Incercarile ulterioare de a restaura lucrarea nu au avut sorti de izbanda, situatia s-a agravat si abia dupa Al Doilea Razboi Mondial s-a reusit incetinirea procesului de degradare, cu ajutorul noilor procedee in materie de restaurare. O campanie temeinica de restaurare desfasurata intre 1980 si 1999 a redat maretia compozitiei, dezvaluind totodata ca pictura mai pastreaza foarte putin din vopseaua originala.
Stiinta si arta: caietele
Intre 1490 si 1495, Leonardo a pus bazele primelor scrieri de anvergura. Preocuparile sale in domeniul artei si stiintei influenteaza si modeleaza proiectele ulterioare, tinzand spre un soi de dualism creator ce-i starneste imaginatia in ambele sensuri. Treptat, el da viata celor patru teme care aveau sa-l preocupe intreaga viata: un tratat de pictura, un tratat de arhitectura, o carte despre bazele mecanicii si un studiu general despre anatomia omului. Tot in aceasta perioada apar preocuparile pentru geofizica, botanica, hidrologie si aerologie, facand parte din „cosmologia vizibila” pe care avea de gand s-o puna la punct intr-un viitor indepartat. Opune cunoasterii speculative pe care-o dispretuia adevarurile de netagaduit obtinute prin experienta, prin saper vedere.
Astfel ia nastere conceptul cuprinzator de „stiinta a picturii”. Cercetand legile perspectivei si ale proportiilor, Leon Battista Alberti si Piero della Francesca infatiseaza principiile matematice care stau la baza picturii, venind in sprijinul ideii ca pictura ar fi o stiinta. Leonardo merge mai departe si sustine ca pictorul, inzestrat deopotriva cu perceptie rafinata si cu capacitatea de a asterne totul pe hartie, este cel mai in masura sa atinga adevarata cunoastere, avand puterea sa observe indeaproape si sa redea lumea din jurul sau. De aici si uluitorul plan de a observa toate obiectele din lumea vizibila pentru a le recunoaste forma si structura, urmand ca prin intermediul picturii sa le descrie in forma lor nealterata.
Incepe sa-si scrie caietele in primii ani petrecuti la Milano. Intai face schite rapide ale obiectelor observate pe foi separate de hartie sau pe foi micute, tinute in centura. Apoi le aranjeaza in functie de continut si le introduce in caiet. Din toate caietele sale ne-au ramas materialul strans pentru un tratat de pictura, o colectie de schite legate de arhitectura sacra si laica, un tratat despre bazele teoretice ale mecanicii si prima parte dintr-un tratat privind corpul omenesc.
Caietele sale insumeaza mii de pagini marunt scrise si bogate in schite, fiind cea mai cuprinzatoare mostenire lasata vreodata de un pictor. Dintre cele peste 40 de codexuri mentionate – uneori gresit – de bibliografii contemporani, 21 au dainuit. Uneori, ele contin caiete, la origine separate, dar acum legate laolalta, ceea ce ne duce la un total de 32. La acestea pot fi adaugate cateva vrafuri de documente. Sculptorul Pompeo Leoni a strans la sfarsitul sec. XVI o culegere de volume intitulata Codex Atlanticus datorita dimensiunilor sale, aflata in prezent la Biblioteca Ambrosiana din Milano. Perechea sa ajunge in posesia coroanei Angliei in sec. XVII si e expusa la Biblioteca Regala din castelul Windsor. Iar o serie de fascicule pe varii teme se gasesc in Manuscrisul Arundel, aflat la British Museum din Londra.
O trasatura neobisnuita a notitelor si schitelor sale e scrierea in oglinda. Stangaci fiind, putea folosi cu usurinta scrisul in oglinda, desi nu se stie de ce-l practica. Chiar daca bizar, poate fi citit limpede si fara dificultati folosind o oglinda – de aceasta ne asigura si contemporanii sai – si nu trebuie perceput ca o forma de scriere cifrata. Totusi, din faptul ca Leonardo foloseste scrierea in oglinda in toate caietele sale, chiar si in transcrierile intocmite cu multa migala, se poate trage concluzia ca n-a simtit niciodata nevoia sa comunice pe intelesul tuturor, cu toate ca se adreseaza mereu unui cititor imaginar. Insemnarile sale trebuie intelese ca stadii premergatoare ale unor lucrari menite a fi publicate, pe care Leonardo n-a reusit sa le termine niciodata. Intr-o nota la o schita anatomica tarzie isi roaga urmasii sa-i publice lucrarile.
O alta trasatura neobisnuita a caietelor consta in relatia dintre cuvant si pictura. Leonardo s-a straduit sa practice un limbaj limpede si in acelasi timp expresiv. Bogatia si insufletirea vocabularului sau sunt datorate unui laborios studiu individual si aduc o contributie importanta la evolutia terminologiei stiintifice din limba italiana. In ciuda limpezimii in exprimare, Leonardo da mereu intaietate imaginilor asupra textului scris in metodele sale de predare. Asa se explica faptul ca in caietele sale nu desenele vin in completarea textului, ci textul are menirea sa lamureasca desenul. Prin formularea principiului de reprezentare grafica, pe care el il numea dimostrazione (demonstratii), Leonardo devine precursorul ilustratiilor stiintifice moderne.
Mona Lisa si alte opere
Intre 1500 si 1506, Leonardo realizeaza trei lucrari de capatai ce aveau sa-l consacre si sa-i sporeasca faima: Fecioara cu Pruncul si Sfanta Ana (cca 1502-1516), Mona Lisa (cca 1503-1506) si Batalia de la Anghiari (1503, neterminata). Fecioara cu Pruncul si Sfanta Ana e aclamata de criticii florentini inainte chiar sa fie gata. Calitatea tridimensionala a grupului, alaturi de efectele calculate ale tensiunii si dinamicii in compozitie fac din pictura un izvor de inspiratie pentru clasici si manieristi deopotriva.
Mona Lisa devine punct de reper pentru toate portretele viitoare. Pictura infatiseaza o femeie, identificata in sec. XXI a fi Lisa del Giocondo, sotia negustorului florentin Francesco del Giocondo, de unde si cealalta denumire a lucrarii: La Gioconda. Ne este prezentat bustul femeii, cu un peisaj indepartat in fundal. Desi procedeul pare simplu, sinteza expresiva realizata intre model si peisaj situeaza opera in canonul celor mai cunoscute si mai analizate picturi din toate timpurile. Liniile delicate in care sunt redate parul si imbracamintea femeii, folosind tehnica sfumato, isi gasesc raspunsul in unduirea vailor si a raurilor din fundal. Senzatia de armonie desavarsita prezenta in pictura si cu precadere in surasul schitat al modelului se inscrie in ideea legaturii cosmice care uneste omenirea cu natura, facand din aceasta opera o marturie a viziunilor si geniului lui Leonardo. Tanarul Rafael reproduce o versiune timpurie a lucrarii pentru a-i servi ca model la Portretul Maddalenei Doni (cca 1506).
Maiestria expresiei artistului atinge noi culmi in neterminata Batalie de la Anghiari (in imagine). Desenele preliminare, din care s-au pastrat destul de multe, dezvaluie viziunea lui elevata asupra „stiintei picturii”. Leonardo transpune in arta legile echilibrului, verificate in studiile de mecanica. „Centrul de greutate” al lucrarii se afla in manunchiul de flamuri pentru care se lupta cavalerii. Freamatul razboinicilor pare a fi inghetat pentru o clipa. Studiile de anatomie si fiziologie ale artistului i-au influentat modul de a reda trupuri de oameni si de animale, surprinse mai ales intr-o stare de agitatie. In studii si amanuntitele sale descrieri, dintii dezvaluiti si buzele rasfrante vadesc furia oamenilor si a animalelor. Atat caii, cat si calaretii cu trasaturi deformate se aseamana uimitor de mult pe panza pictata.
Ornamentele realizate cu multa fantezie scot evenimentul din istorie si il situeaza in nemurire. Desenul si copiile cu scena bataliei au inspirat artisti pentru multa vreme, fiind o „scoala a lumii”, pentru a folosi cuvintele sculptorului Benvenuto Cellini. Multi pictori au fost influentati de compozitie, de la Rubens in sec. XVII, autorul celei mai impresionante reproduceri a scenei din desenul lui Leonardo (care intre timp s-a pierdut), la Delacroix, in sec. XIX.
Picturi si desene tarzii
Dupa 1507, fie ca se afla la Milano, la Roma sau la Florenta, Leonardo picteaza foarte putin. La Milano, reia tema Ledei, care-i dadea de furca de aproape un deceniu, si termina probabil o versiune verticala in 1513 (opera ne e cunoscuta doar prin reproduceri). Pictura e un model de figura serpentinata (figura serpuitoare), adica o figura redata prin mai multe perspective intrepatrunse. A fost izvor de inspiratie pentru artisti precum Rafael, care a desenat-o, dar si pentru manieristi ca Jacopo da Pontormo. Desenele preliminare – mostre din stilul sau tarziu – releva o senzualitate enigmatica. In Roma pare sa fi inceput lucrul la Sfantul Ioan Botezatorul, terminat in Franta. Leonardo foloseste valori de umbra si lumina intr-o noua maniera pentru a crea reliefuri si atmosfera. Ioan iese din intuneric la lumina si faptura lui pare sa emane lumina si bunatate. Mai mult, prin zambetul enigmatic de pe chipul sfantului, precursorul lui Iisus ne este infatisat ca proroc al unui oracol mistic. In arta expresiei, la Leonardo intrezarim mereu stradania constienta de a scoate in evidenta echivocul ascuns al temei. Desenele duse la perfectie din aceasta perioada, precum Doamna care arata cu degetul (cca 1516), sunt de asemenea marturii ale geniului sau nesecat.
Ultimele manifestari artistice ale lui Leonardo se regasesc in desenele intitulate Viziuni despre sfarsitul lumii (cca 1514-1515). Aici, puterea creatoare a artistului, nascuta din ratiune si fantezie, e la cel mai inalt nivel. Leonardo sugereaza ca fortele imateriale din univers, invizibile prin natura lor, se fac vazute in fenomenele pe care le pun in miscare. Ceea ce observase in involburarea apelor sau in valtoarea curentilor de aer, in forma stancilor sau in cresterea plantelor capata acum proportii uriase in forma norilor sau in manifestarea furtunilor. Pentru el, scheletul lumii apare rupt in doua, dar din aceasta naruire izvorasc – asa cum demonstreaza formele monstruos de „frumoase” ale elementelor dezlantuite – aceleasi legi ale ordinii, armoniei si proportiei care guvernasera geneza lumii, legi ce carmuiesc viata si moartea fiecarui lucru creat. Aceste „viziuni” unice reprezinta ultima si cea mai originala expresie a artei lui Leonardo, arta in care concentrarea fundamentata pe saper vedere pare sa fi dat roadele asteptate.
Sculptura
S-a aflat ca Leonardo a lucrat de tanar ca sculptor, atat din marturiile sale, cat si din relatarile altora. Lui Leonardo i s-a atribuit uneori un mic grup statuar cu capete de generali din marmura si ghips, opera discipolilor lui Verrocchio, dupa descoperirea unui minunat desen in care artistul trateaza o tema similara. Calitatea modesta a sculpturii exclude insa aceasta posibilitate. Capetele de femei si de copii pe care Leonardo le-ar fi sculptat in tinerete – potrivit lui Vasari – s-au pierdut fara urma.
Cele doua proiecte sculpturale in care si-a investit toata energia nu s-au realizat. Uriasa statuie ecvestra de bronz inchinata lui Francesco Sforza, la care a lucrat intre 1489 si 1494, si monumentul pentru maresalul Trivulzio de care s-a ocupat intre 1501 si 1511 au ramas si ele neterminate. Ne-au ramas multe schite ale acestor lucrari, insa cele mai importante au fost gasite in 1965, dupa descoperirea a doua dintre caietele sale in Biblioteca Nationala din Madrid (asa-numitele Codice Madrid). Caietele pun in evidenta desavarsirea si totodata indrazneala de neinchipuit ale viziunii sale. Atat insemnarile, cat si desenele vadesc natura aproape utopica a proiectului. El voia sa toarne calul intr-o singura bucata, insa dimensiunile uriase ale armasarului dadeau nastere unor dificultati de nedepasit. De altfel, n-a gasit niciodata o solutie acceptabila.
Desenele pentru cele doua monumente vadesc maretia vizunii artistului in sculptura. Inainte sa execute schitele, Leonardo a studiat anatomia, miscarea si proportiile unui cal adevarat. Se pare ca si-a propus chiar sa scrie un tratat despre cal. Dupa ce pune in balanta avantajele celor doua pozitii ale calului – galop si trap -, se opreste asupra celei din urma. Schitele, superioare lui Gattamelata de Donatello si Colleoniei lui Verrocchio prin felul in care suprima tensiunea calului si a calaretului, sunt printre cele mai frumoase si mai graitoare exemple ale maiestriei lui Leonardo. Ele au influentat evolutia statuilor ecvestre in sec. XVI.
In Budapesta se afla o mica statuie de bronz, infatisand un calaret in galop, atat de asemanatoare stilului sau, incat autorul (poate Giovanni Francesco Rustici) trebuie s-o fi realizat sub indrumarea sa directa. Potrivit lui Vasari, Rustici a fost adeptul plin de zel al maestrului, care l-ar fi ajutat la executarea Sfantului Ioan Botezatorul predicand, un grup statuar de mari dimensiuni amplasat deasupra portii de miazanoapte a baptiseriului din Florenta. Se vad urmele influentei lui Leonardo in ipostaza Botezatorului, care face un gest neobisnuit cu mana ce arata in sus, si, de asemenea, in figura levitului plesuv. Putine lucrari de sculptura s-au pastrat pana in zilele noastre, dar elementele de miscare si volum pe care le-a explorat i-au influentat desenul si pictura, si viceversa.
Arhitectura
Cand hotaraste sa intre in serviciul lui Lodovico Sforza, Leonardo se recomanda ca arhitect priceput, inginer militar si hidraulic. Arhitectura l-a preocupat toata viata. In practica insa, el s-a limitat la rolul de consilier. O singura data s-a gandit sa se implice personal, intr-un concurs pentru cupola catedralei din Milano (1487-1490), dar a renuntat la idee cand modelul trimis i-a fost inapoiat. Ca practica arhitectura ne-o demonstreaza desenele pentru cladirile laice: palatul unui nobil milanez (cca 1490), vila guvernatorului francez din Milano (1507-1508), palatul Medici din Florenta (1515) si, nu in ultimul rand, proiectul de anvergura pentru palatul si gradina Romorantin din Franta (1517-1519). Desenele in creion pentru acest ultim proiect fac dovada maiestriei sale in materie de tehnica si arta arhitecturala. In perspectiva oferita intrezarim splendoarea constructiei.
Studiile de arhitectura ale lui Leonardo rezista timpului mai cu seama datorita clarviziunii. Patrund adanc in domeniu, trateaza toate problemele cladirilor din acele vremuri si cuprind chiar si chestiuni legate de urbanism. Adesea observam tendinta artistului de a preda: dorea sa-si transpuna insemnarile intr-o teorie a arhitecturii. Din tratatul de arhitectura se pastreaza consideratiile generale in Codex B, aflat la Institute de France in Paris, insotite de modele pentru diverse tipuri de cladiri sacre si profane. In fapt, el urma sa se ocupe de arhitectura ca intreg, precum si de teoriile formei si ale constructiei, de urbanism, de cladiri sacre si laice, alaturi de un compendiu destinat unor elemente separate ce prezentau importanta (cupole, trepte, arcade sau ferestre).
Prin bogatia si complexitatea lor, studiile in domeniu ne ajuta sa intelegem mai bine realizarile arhitecturale din epoca sa. Asemenea unui seismograf, observatiile artistului surprind cu precizie toate temele si problemele. Timp de 20 de ani a fost asociatul lui Bramante la curtea din Milano, pe care l-a reintalnit mai tarziu la Roma (1513-1514). Pastreaza legaturi apropiate cu arhitecti de renume precum Francesco di Giorgio, Giuliano da Sangallo, Giovanni Antonio Amadeo si Luca Fancelli. Devine astfel martorul celor mai remarcabile planuri de constructie ale vremii sale. Studiile lui, realizate pe parcursul intregii vieti, se suprapun acelei perioade hotaratoare pentru evolutia arhitecturii (incepand cu 1480 pana in al doilea deceniu al sec. XVI), cand se enunta si capata forma principiile Renasterii tarzii. Faptul ca aceasta evolutie poate fi urmarita in conceptiile unei personalitati precum Leonardo confera studiilor sale, pe langa inerenta valoare artistica, o importanta istorica de netagaduit.
Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica, volumul 9. Enciclopedia Britannica poate fi achizitionata in fiecare vineri, impreuna cu Jurnalul National.
Daca ati pierdut un volum, il puteti comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro
