apa-focDualismul ca filozofie, reprezinta relatia dintre minte si materie, aceasta relatie e posibila datorita asertiunii ca fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de vedere, lipsite de o baza materiala.
Dualismul descrie starea a doua parti, acest cuvant are la baza cuvantul latin „duo”, adica doi. Termenul a fost folosit initial pentru a descrie o opozitie binara co-eterna, o idee prezenta in discursurile filozofice metafizice, dar care e „diluata” atunci cand e folosita la modul general.
Dualismele sunt diferite de Monisme, care admit doar un singur element sau fel de element, si de Pluralisme, care admit mai mult de doua elemente sau feluri de elemente. Polaritatile unui dualism sunt distinse de tezele si antitezele unui Dialectic (opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru ca astfel sa se ajunga la o alta afirmatie cu continut epistemologic superior), deoarece primele sunt stabile si exclusive in mod reciproc si ultimele sunt dinamice, intotdeauna tinzand spre sinteza. Dualismul explica o situatie data sau un domeniu, prin intermediul a doi factori sau principii opuse.

Dualismul incorporeaza mai multe forme de Monism (conceptie conform careia in Univers exista o singura substanta, temei pentru tot ceea ce exista.), inclusiv fizicalismul (cunoscut si ca „materialism”, dar care odata cu evolutia stiintelor fizice, a ajuns sa incorporeze notiuni mult mai sofisticate decat materia, cum ar fi relatie dintre unda si particula si fortele non-materiale produse de particule) si fenomenalismul (un curent filozofic conform caruia obiectele fizice nu exista ca atare, ci ca fenomene perceptive sau stimuli senzoriali cu diverse localizari in timp si spatiu).

Dualismul e opusul materialismului, deoarece considera ca dincolo de realitatea fizica, exista o realitate psihica/spirituala si ca existenta fiintelor noastre nu e limitata doar la corp. Fiinta si devenirea lui Platon, forma si materia lui Aristotel, numenul si fenomenul lui Kant, yin si yang din filozofia chineza si chestiunile traditionale despre Dumnezeu si om, spatiu si timp, si natura si nutrire sunt printre alte dualisme faimoase.

Dualismul metafizic afirma ca faptele universului sunt cel mai bine explicate in termenii elementelor ireductibile in mod reciproc. Acestia sunt considerati adesea a fi mintea si materia, sau precum Descartes, gandul si intinderea. Mintea este de obicei conceputa ca experienta constienta, materia ca ocupand spatiul si care este in miscare. Ele sunt astfel doua ordine diferite in mod calificativ ale realitatii. Dualismele metafizice admit doua substante, cum ar fi lumea si Dumnezeu, sau doua principii, cum ar fi binele si raul, ca mijloace de explicare ale naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic intre minte – substanta de gandire – si trup – substanta extinsa. El sustinea ca toate elementele realitatii sunt in cele din urma una sau cealalta din aceste doua substante eterogene.

Dualismul grecesc

Este o analiza a situatiei cunoasterii care sustine ca ideea sau obiectul judecatii este in mod radical altul decat obiectul real. „Obiectul” cunoasterii este sustinut a fi cunoscut doar prin medierea „ideilor”. Acest tip de gandire ridica intrebarea importanta a manierei in care cunoasterea poate pune punte peste prapastia dintre ideea unui obiect si obiectul in sine. Dualismele epistemologice folosesc doua substante sau principii, cum ar fi constiinta si fenomenul sau subiectul si obiectul, pentru a analiza procesul de cunoastere. in general, un dualist epistemologic distinge intre ceea ce este imediat prezent fata de mintea observatoare din determinarea de retrospectiva a obiectului real cunoscut.
Platon si Aristotel au speculat existenta unui suflet non-corporal, „detinator” al inteligentei si intelepciunii. Folosind diverse motive drept argumente, ei sustineau ca „inteligenta” umana nu poate fi identificata sau explicata prin sau cu ajutorul corpului fizic.
In dialogul „Phaedo”, Platon formuleaza faimoasa „Teorie a Formelor”, conform careia „substantele” distincte si imateriale a obiectelor percepute de catre noi, nu sunt altceva decat simple umbre. Doctrina lui Platon reprezinta prototipul tuturor viitoarelor manifestari ale dualismului substantial ontologic (ontologia e studiul naturii fiintei, existentei sau a realitatii, in general). Dar doctrina platoniana a formelor nu trebuie considerata antica si depasita, deoarece are implicatii precise legate de filozofia mintii si problema minte-corp.

platon-teoria-formelorTeoria Formelor

Aceasta teorie ce ii apartine lui Platon, sustine ideea conform careia Formele/Ideile si nu lumea materiala cunoscuta noua, prin intermediul senzatiilor, poseda cea mai esentiala si fundamentala realitate. Formele/Ideile sunt singurele si adevaratele obiecte de studiu care ne pot furniza adevarata cunoastere. Cuvantul „forma” capata doua intelesuri, „forma” drept infatisarea unui lucru si „Forma”, ce are un sens tehnic, inventat de Platon. Diferentierile se fac de regula prin intermediul folosirii majusculei.
Conform lui Platon, formele pe care le vedem nu sunt reale, ci doar copii ale Formelor reale. In alegoria „Pestera” ce a fost infatisata in „Republica”, lucrurile percepute , in mod normal, in lume, sunt caracterizate ca fiind drept umbre ale lucrurilor reale, pe care nu le percepem in mod direct. Ceea ce intelege observatorul atunci cand percepe formele sunt doar arhetipurile proprietatilor si tipurilor lucrurilor din jurul nostru, a universaliilor.
Formele sunt esenta diverselor lucruri, ele sunt cele fara de care un lucru nu ar mai fi lucrul care este. De exemplu, exista numeroase mese in lume, dar Forma mesei este esenta sa, este esenta tuturor meselor din lume. Platon sustinea ca Lumea Formelor e separata de lumea noastra (lumea substantei), si ca totodata e lumea care sta la baza realitatii noastre. Daca inlaturam materia, Formele sunt cele mai pure lucruri, de aceea Platon credea ca adevarata inteligenta/intelepciune e abilitatea de a intelege Lumea Formelor.
O Forma e aspatiala (in afara lumii) si atemporala (in afara timpului). O Forma atemporala nu exista in nici o perioada de timp. Nu a inceput si nu se va termina, nu este nici eterna sau nemuritoare, pur si simplu e in afara timpului. Formele sunt aspatiale, nu au dimensiuni spatiale, deci nu au o orientare sau o locatie in spatiu, de asemenea sunt si non-fizice, dar nu exista in mintea noastra, Formele sunt extra-mentale.
Formele sunt „schitele” obiective a perfectiunii. Ele sunt perfecte pentru ca nu se schimba. Daca desenam pe o tabla un triunghi, adica un poligon cu 3 laturi, acel triunghi e departe de perfectiune, dar aceasta e singura noastra inteligibilitate a Formei de „triunghi”, care ne permite sa percepem desenul ca fiind un triunghi.
In „Phaedo”, Formele sunt considerate universalia ante rem, adica concepte universale care fac lumea inteligibila. Prin urmare, pentru ca intelectul (cel mai important aspect al mintii, pana la Descartes) sa aiba acces la cunostinte legate de diverse aspecte ale Universului, acesta trebui sa aiba o natura non-fizica si imateriala, de aceea Platon e un precursor important al lui Descartes.

Aristotel respinge notiunea Formelor ca entitati independente. In „Metaphysics”, el indica problemele centrale ale acestei ideii. Pe de o parte, daca spunem ca particularitatile fenomenelor lumesti participa la Forma sau si-o impart, se pare ca distrugem unitatea esentiala si indispensabila a Formei. Pe de alta parte, daca spunem ca particularitatile sunt asemanatoare sau copie Forma, avem nevoie de o Forma suplimentara care sa explice conexiunea dintre membrii clasei constituita din particularitati si forma, si tot asa la infinit. Acesta idee a fost numita de catre Aristotel „argumentul celui de al treilea om”, argument care a fost folosit pentru prima oara de catre Platon in dialogul sau „Parmenide”.

Argumentul celui de-al treilea om

„Sa admitem ca toti oamenii muritori participa la Forma Omului, sau Omul Ideal, sau Omul in sine (kath-auto) in virtutea proprietatii comune, Omenirea (O). Acceptam astfel Principiul Abstractiei: pentru orice multime de obiecte (oameni, cai, lucruri frumoase, lucruri drepte etc.) constituita in virtutea proprietatii comune X, sustinem existenta unui obiect inteligibil – Forma sau Ideea respectiva, care nu e altceva decat ipostazierea proprietatii X. Va exista asadar un Om ideal, un Frumos ideal etc., care – nota bene – nu sunt ganduri, ci realitati autentice (ta ontos onta)”.
Se pune intrebarea: Omul ideal este si el om? Frumosul e frumos? Dreptatea e dreapta? Altfel spus, au si Formele proprietatea comuna (predicatul comun) a lucrurilor particulare? Daca da, avem ceea ce se numeste „autopredicatie”. Exista deci autopredicatie cand: a) Forma are si ea acel predicat pe care il poseda mai multe obiecte, care devin astfel participante la Forma respectiva; b) sensul in care e luat predicatul comun este identic in cazul participantelor si in cazul Formei. In acest caz, s-ar spune ca nimic nu ne opreste sa admitem ca toti oamenii muritori laolalta cu Omul ideal vor forma o noua multime de obiecte asemanatoare, in virtutea proprietatii comune Omenirea (O). Am aplicat astfel un alt principiu, numit Principiul Feedback-ului. In acest caz, insa, conform Principiului Abstractiei, pentru noua multime va exista o noua Forma, Omul ideal secund, la care vor participa atat oamenii senzoriali, cat si Omul Ideal prim. El va fi „al treilea om”, asadar. Dar procesul se va repeta, prin utilizarea alternata a celor doua principii. Omul ideal secund + Omul ideal prim + toti oamenii senzoriali vor forma, conform Principiului Feedback-ului, o noua multime de obiecte asemanatoare in virtutea unei proprietati comune O, careia, iarasi, conform Principiului Abstractiei, ii va reveni o noua Forma – un Om ideal tert, si asa mai departe.

Rezultatul va fi inflatia nelimitata a inteligibilelor, ceea ce ruineaza teoria Formelor sau Ideilor. Mai trebuie spus aici si ca exista si un alt principiu, cel al Unitatii: pentru fiecare multime de lucruri senzoriale asemanatoare, definita printr-o unica proprietate esentiala, nu exista decat o singura Forma, astfel incat, odata acceptat argumentul „celui de-al treilea om”, teoria Formelor apare nu numai ca inacceptabila metafizic, dar si ca logic incoerenta.

Din cauza acestui argument, Aristotel a revizuit teoria formelor, a eliminat ideea existentei lor independente fata de entitatile particulare concrete. Forma unui lucru, este pentru Aristotel, natura sau esenta (ousia) acelui lucru. Daca spunem ca Socrate si Callias sunt amandoi oameni, nu inseamna ca exista o entitate transcendenta numita „om” careia ii apartin cei doi. Forma este substanta, dar nu este ce depaseste substanta entitatii concrete pe care o caracterizeaza. Aristotel respinge atat ideea de universalia in rebus cat si pe cea de universalia ante rem. Ceea ce conteaza cu adevarat e faptul ca Aristotel nu credea ca intelectul poate fi conceput ca ceva fizic, material. El zice ca: „daca intelectul ar fi material, atunci nu ar putea percepe toate formele. Daca intelectul ar fi reprezentat printr-un organ anume sau o parte a unui organ, atunci ar fi limitat doar la o anumita gama de informatii si stimuli. Din moment ce intelectul este capabil sa primeasca si sa reflecteze asupra tuturor formelor de date, nu are cum sa fie un organ fizic, deci trebuie sa fie imaterial”.

descarteDualismul cartezian

Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, „locasul” inteligentei, formuland problema dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent.
In „Meditatii asupra primei filozofii”, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta „ganditoare” si imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat „Cogito ergo sum”. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate. Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie, suflet si corp.
Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian: Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai numeste si „problema interactionarii”.
Descartes a incercat sa ofere un raspuns viabil, el a sugerat ca spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea in opinia lui Descartes printr-un aer „fin” sau spirite) interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale.
Glanda pineala e un organ localizat in centrul creierului, acest organ a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El il considera resedinta sufletului si locul in care se formeaza gandurile. El considera corpul uman drept o masinarie, care functioneaza pe baza spiritelor animale ce sunt inmagazinate in glanda pineala. In descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezinta o notiune cruciala.
Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale.
In conceptia lui Descartes, sufletul rational, o entitate independenta de corp si care interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta – corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, sufletul poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul.
Termenul de „dualism cartezian” e asociat uneori cu notiunea de interactiune cauzala prin intermediul glandei pineale. Datorita faptului ca teoria carteziana era extrem de dificil de aparat, unii dintre discipolii sai, cum ar fi Arnold Geulincx si Nicholas Malebranche, au propus o explicatie diferita: Toate interactiunile minte-corp au loc prin intermediul lui Dumnezeu. Conform acestor filozofi, starile normale a mintii si corpului reprezinta doar ocaziile in care aceste interventii divine au avut loc, ci nu cauze reale. Descartes a ridicat problema relatiei dintre minte si lume, punctul de pornire al filozofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o alta problema, cea a relatiei minte-creier-sistem nervos. In acelasi timp prin trasarea unei distinctii ontologice radicale intre corp, ca materie extinsa, si minte, ca gand pur, Descartes, in cautarea certitudinii, a creeat in mod paradoxal, un haos intelectual.

Conform filozofiei carteziene, mentalul nu poseda o extensie in spatiu, iar materialul nu poate gandi. Dualismul substantial are o pozitie filozofica compatibila cu majoritatea teologiilor, acestea afirma ca sufletele ocupa un „taram” independent de lumea fizica. Dualismul minte-corp spune ca nici mintea si nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului in general, in special celui reductiv. Acest dualism poate exista ca un dualism substantial, care se bazeaza pe ideea ca mintea si corpul sunt compuse din substante distincte sau ca dualism al proprietatilor, adica sunt compuse din aceeasi substamta, dar proprietatile mentale si fizice sunt diferite din punct de vedere categorial si nu pot fi reduse una la cealalalta. Acesta e dualismul care e numit de regula, dualism minte-corp. El e in contrast cu monismul filozofic, care considera ca mintea si corpul sunt facute din aceeasi substanta.

Experiment mental

David Chalmers si-a imaginat un experiment inspirat de filmul „The Matrix”, in care dualismul substantial ar putea fi adevarat.
Luati in considerare o simulare a unei lumi virtuale in care corpurile creaturilor sa fie controlate de mintile lor, iar mintile sa fie externe simularii. Creaturile pot sa experimenteze si sa avanseze in tehnologie la infinit, dar nu vor reusi niciodata sa afle „sursa” mintii lor, pentru simplul fapt ca nu e localizata in universul observat de ei. Acest caz difera de o simulare in care mintile sunt integrate in simulare. In acest caz, monismul substantei ar fi adevarat.

Tipuri de dualism minte-corp

Se trateaza problema existentei in stransa legatura cu mintea si corpul:
– dualismul substantial, mintea si materia sunt doua substante diferite.
– dualismul de proprietate, distinctia ontologica e evidentiata prin diferentele dintre proprietatile materiei si mintii.
– dualismul de predicat, ireductibilitatea predicatelor mentale fata de predicatele fizice.

Dualismul de proprietate

Acest tip de dualism spune ca distinctia ontologica e data de diferentele dintre proprietatile mintii si a materiei, si ca constiinta e ireductibila ontologic, din punct de vedere al neurobiologiei si a fizicii. Atunci cand materia se organizeaza in forma corecta, apar proprietatile mentale. De aceea e o subcategorie a materialismului emergent. In functie de tipul dualismului de proprietate, aceste stari mentale pot fi exclusiv non-fizice (subiective), sau pot fi reduse cauzal la fizic (obiective). Doctrinele care se incadreaza in aceasta categorie constituie un subiect de disputa. Exista versiuni diferite de dualism al proprietatii, iar unele din ele cere o clasificare independenta.
-starile mentale ireductibile cauzal, acest tip de dualism al proprietatilor spune ca una sau mai multe stari mentale sunt ireductibile la stari fizice, si care nu influenteaza starile fizice. Epifenomenalismul (conceptie filozofica potrivit careia constiinta ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice) spune ca desi cauzele materiale dau nastere la senzatii, volitiuni, idei, etc., aceste fenomene mentale se opresc la nivelul lor: sunt „fundaturi” cauzale. Acest lucru e opus interactionalismului, in care cauzele mentale pot produce cauze materiale si vice-versa.
-stari mentale reductibile cauzal, cel de al doilea tip de dualism al proprietatilor spun ca starile mentale sunt reductibile cauzal la stari fizice. John Searle, un aparator al unei forme distincte de fizicalism numita naturalism biologic (teorie monista despre legatura dintre minte si corp), are o teorie proprie. Searle spune ca desi starile mentale sunt ireductibile ontologic la starile fizice, ele sunt reductibile cauzal.

Dualismul predicatului

Este un curent filozofic acceptat de majoritatea fizicalistilor non-reductivi, ca Donald Davidson si Jerry Fodor, care sustin ca exista o singura categorie ontologica a substantelor si proprietatilor substantelor (de regula fizica), predicatele folosite la descrierea evenimentelor mentale nu pot fi descrise in termenii predicatelor fizice ale limbajului natural. Daca caracterizam monismul predicatului ca fiind punctul de vedere al materialistilor eliminativi (intelegerea normala a mintii e falsa si clasele de stari mentale in care majoritatea cred, nu exista) care cred ca predicatele intentionale, gen crede, doreste, gandeste, simte, etc., vor fi scoase din limbajul stiintific si cotidian, deoarece entitatile la care ne referim nu exista, atunci dualismul predicatului va fi definit ca o negare a acestei pozitii.
Davidson e adeptul monismului anomaliei conform caruia nu exista legi psiho-fizice in relatia minte-corp, legi care sa faca legatura intre evenimentele mentale si cele fizice. Dar evenimentele mentale au o descriere fizica. Predicatele mentale sunt ireductibil diferite in caracterul lor (rationale, holistice si necesare) fata de predicatele fizice (contingente, atomice si cauzale).

Abordari dualiste a cauzalitatii mentale

– interactionismul reprezinta interactiunea cauzala a starilor mentale (credinte, dorinte, etc.) cu starile fizice. Aceasta abordare e greu de validat prin argumentare logica sau dovezi empirice. Face apel la experientele de zi cu zi, deoarece suntem inconjurati de interactiuni similare, de exemplu un copil atinge o plita incinsa (eveniment fizic) care ii produce durere (eveniment mental), ca mai apoi sa tipe si sa planga (eveniment fizic), lucru care declanseaza o senzatie de teama si de protejare (eveniment mental) la parintii sai si tot asa.
– epifenomenalismul sustine ca toate evenimentele mentale sunt produse de un eveniment fizic si nu au consecinte fizice. Evenimentul mental a deciziei de ridicare a pietrei (M) e cauzat de declansarea unor neuroni specifici din creier (P). Cand mana si bratul ridica piatra (E), acest lucru nu e cauzat de evenimentul mental precedent M, nici de catre M si P la un loc, ci numai de catre P. Cauzele fizice, in principiu, sunt pot fi reduse la principiile fizice fundamentale, de aceea cauzele mentale sunt eliminate folosind explicatia reductionista. Daca P cauzeaza atat M cat si E, nu va exista o supradeterminare in explicarea lui E.
– paralelismul trateaza problema interactiunii dintre evenimentele mentale si cele fizice, intr-un mod neobisnuit. Cea mai proeminenta abordare ii apartine lui Gottfried Wilhelm von Leibniz. Acesta a recunoscut problemele sistemului cartezian de interactiune, asemenea lui Malebranche.
Malebranche sustinea ca o baza fizica de interactiune intre material si imaterial, e imposibila, de aceea si-a formulat propria doctrina a ocazionalismului, in care interactiunea minte/materie avea locu prin interventia lui Dumnezeu. Ideea lui Leibniz, ca Dumnezeu a creeat o armonie pre-stabilita, cu scopul de a face sa para ca evenimentele fizice si mentale cauzeaza si sunt cauzate unele de catre altele. In realitate, cauzele mentale au numai efecte mentale, iar cauzele fizice au numai efecte fizice. De aici si numele de paralelism.
– ocazionalismul e o doctrina filozofica despre cauzalitate conform careia substantele create nu pot fi cauze eficiente de evenimente. Toate evenimentele sunt provocate in mod direct de catre Dumnezeu. Teoria spune ca iluzia unei cauzalitati eficiente intre evenimentele mondane sunt efectul unei conjunctii constante a lui Dumnezeu, pentru ca fiecare situatie in care cauza e prezenta va constitui o „ocazie” pentru aparitia efectului, ca forma de expresie a puterii divine. Dar aceasta relatie „ocazionala” nu produce o cauzalitate eficienta. Din acest punct de vedere, primul eveniment il face pe Dumnezeu sa intervina si sa cauzeze cel de al doilea eveniment, cand de fapt Dumnezeu ar trebui sa cauzeze primul eveniment, si tot El pe cel de al doilea, in tot acest timp fiind in concordanta cu legile generale ale naturii.
– fizicalismul non-reductiv e o teorie conform careia toate starile mentale sunt reduse, prin cauzalitate, la starile fizice. Deci evenimentele mentale ne pot ghida spre cele fizice si vice-versa.

Dualismul etico-religios

Reprezinta credinta conform careia exista Marelui Conflict (in religiile naturaliste si cele estice) sau a conflictului (in religiile vestice) dintre Bine si Rau. Aproape toate sistemele religioase au incorporata in structura lor ideea unui dualism moral.
Asemenea diteismului si biteismului, dualismul moral nu implica absenta pricipiului sau principiilor moniste. Dualismul moral implica existenta a doua notiuni morale opuse, independente de orice interpretare „morala” si spre deosebire de diteism/biteism, independente de modalitatea de reprezentare.
Mazdaismul e si dualistic cat si monoteistic (dar nu e monist), in filozofia lor, Dumnezeu-Creatorul e Bun, iar antiteza sa e si ea absoluta. Zurvanismul, maniheismul si mandeismul sunt reprezentate printr-o filozofie monista si dualista, deoarece fiecare poseda un Prim Principiu suprem si transcendent, din care rezulta cele doua entitati egale, dar opuse.
Acest lucru e valabil si pentru religiile crestine gnostice, cum ar fi bogomilismul, catharismul, etc.
Marea majoritate a religiilor interpreteaza entitatea umana ca fiind o dualitate a corpului material si a constiintei sau spiritului imaterial. Fenomenele paranormale si mistice devin in felul acesta valide si apartin lumii spirituale, in timp ce stiinta descrie doar lumea fizica.
Dualismul etic afirma ca exista doua forte sau fiinte ostile in mod reciproc in lume, una fiind sursa intregului bine, cealalta sursa intregului rau. Cel mai clar tip de dualism etico-religios este acela al religiei iraniene antice, de obicei asociata cu numele de Zoroastru, in care Ahura Mazda si Ahriman reprezinta proiectia in cosmologie, respectiv, a fortelor binelui si raului. Universul devine campul de lupta pentru aceste fiinte opuse, identificate respectiv cu lumina si intunericul. Formele mai moderate de dualism patrund in majoritatea religiilor, exprimate, de exemplu, de distinctia dintre sacru si profan, sau de analiza realitatii in termeni de yang si yin in gandirea chineza.

Crestinism

Teologia Crestina accepta in general un dualism moral modificat, recunoscand pe Dumnezeu ca binele suprem si pe Satan ca o creatura deteriorata aplecata pretutindeni inspre intruziunea raului. Aceasta, totusi, nu este dualism in sensul definitiei uzuale, din moment ce teologia Crestina nu il considera pe satan a fi ultim sau original, si il vede pe acesta ca fiind exclus in cele din urma din univers. Crestinii timpurii au incercat sa ajunga identifice o pozitie unica pentru relatia minte/corp, tot asa cum au incercat sa stabileasca o pozitie unica a statutului ontologic al lui Hristos. Pe la inceputul Evului Mediu, s-a ajuns la un consens in privinta doctrinei la care ne referim in prezent ca neoplatonism. Aceasta doctrina era constituita din modificari minore a ideilor generale platoniene, modificari legate de nemurirea sufletului si de natura Formelor. Crestinii neoplatonici identificau Formele cu sufletele si credeau ca sufletul era substanta fiecarei fiinte umane individuale, iar corpul nu era decat o umbra sau o copie ale acestor fenomene eterne.
Alti filozofi care au calcat pe urmele filozofului neoaristotelian Thomas Aquinas, au dezvoltat o notiune trinitara a formelor, in paralel cu doctrina trinitariana a Tatal, Fiului si al Sfantului Duh.
Formele, intelectul si sufletul erau trei aspecte sau parti ale aceluiasi fenomeni singular. Pentru Aquinas, sufletul ramanea substanta fiintei umane, dar intr-un mod asemanator ideii lui Aristotel, o persoana devenea o persoana numai prin manifestarea sufletului in interiorul corpului. Desi sufletul putea exista in mod independent de corp, el nu putea fi considerat o persoana, doar de unul singur. De aceea, Aquinas a sugerat ca in loc sa spunem „Sf. Gheorghe ai mila de noi”, ar fi mai indicat sa spunem „Suflet al Sf. Petru ai mila de noi”, din moment ce tot ce mai ramane dupa moarte, din Sf,Gheorghe, e sufletul sau.
Toate lucrurile care aveau legatura cu corpul sau, cum ar fi amintirile sale, au fost anulate odata cu sfarsitul existentei sale corporale.
Exista puncte de vedere diferite in crestinismul modern. Doctrina oficiala a Bisericii Catolice spune ca dupa cea de a doua venire a lui Hristos, corpul va fi reunit cu sufletul, aceasta fiind invierea, dupa care intreaga persoana se va duce in Rai sau in Iad. Unii teologi protestanti, aflati in minoritate, nu accepta aceasta doctrina, ei afirma ca doar sufletul se se va duce in Rai, abandonand corpul pentru eternitate. Dar cu toate acestea, alti crestini, cum ar fi Adeventistii Celei de a 7-a Zile si Martorii lui Iehova, sunt adeptii ideii conform careia sufletul nu supravietuieste mortii, argumentand ideea cu citate din Biblie conform carora mortii nu stiu nimic din ce se intampla si ca gandurile unei persoane dispar odata cu ea. Din punctul lor de vedere, moartea e ca un somn lung, de abia in clipa invierii corpului lor, le este redata si constiinta.
De aceea ideea unui suflet independent de corp e redundanta.

yin-yangYin si Yang

Dualismul poate sa fie si tendinta umana de a percepe si intelege lumea ca fiind impartita in doua categorii. Aceasta definitie este controversata, deoarece punand-o in aplicare, simpla percepere a unui copac ca fiind un lucru diferit de ceea ce e in jurul sau, devine o ac -starile mentale ireductibile cauzal, acest tip de dualism al proprietatilor spune ca una sau mai multe stari mentale sunt ireductibile la stari fizice, si care nu influenteaza starile fizice. Epifenomenalismul (conceptie filozofica potrivit careia constiinta ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice) spune ca desi cauzele materiale dau nastere la senzatii, volitiuni, idei, etc., aceste fenomene mentale se opresc la nivelul lor: sunt „fundaturi” cauzale. Acest lucru e opus interactionalismului, in care cauzele mentale pot produce cauze materiale si vice-versa.tiune dualista. In traditiile mistice, cum ar fi Zen sau sufismul islamic, cheia Iluminarii e „transcederea” acestui gen de gandire dualista, evitand inlocuirea dualismului cu monismul sau cu pluralismul.
Aceasta opozitie si combinare a celor doua principii universale ale yin si yang-ului constituie o mare parte a religiei taoiste. Printre asociatiile comune ale yin si yang-ului, se numara: mascul/femela, lumina/intuneric, activ/pasiv, miscare/imobilitate.
Tai-Chi-ul nu prea are tangente cu dualismul vestic, deoarece el reprezinta o filozofie a echilibrului, in care doua notiuni opuse co-exista in armonie si sunt capabile sa se transmuteze reciproc. Religia taoista, impreuna cu conceptele sale dualiste despre yin si yang, e inrudita cu religiile care sunt si dualiste, dar si monoteiste, cum ar fi mazdeismul. Deoarece fortele principale ale naturii, Calea sau Tao, reprezinta Primul Principiu care se manifesta prin proprietatile duale ale lui yin si yang.
In simbolul care reprezinta conceptul de yin-yang, exista un punct de yin in yang si un punct de yang in yin. Acest lucru simbolizeaza inter-conexiunea dintre cele doua forte, fiind aspecte diferite ale Tao, Primul Principiu. Pentru a creea o realitate inteligibila e nevoie de contrast, fara de care am percepe doar neantul. Prin urmare, principiile independente yin/yang sunt de fapt dependente unul de altul, datorita necesitatii unei existente distincte. Dualistica complementara din taoism reprezinta interactiune reciproca din Natura, referindu-se la bucla de feeback (reactie), in care fortele opuse nu se schimba in opozitie, ci intr-un schimb reciproc care promoveaza stabilitatea, asa cum e in cazul homeostaziei (reprezinta proprietatea organismului de a mentine, in limite foarte apropiate, constantele mediului intern).
Un principiu de baza al taoismului spune ca in cadrul fiecarei entitati independente exista o un fragment din opusul sau.
In boala este si sanatate si viceversa. Acest lucru se datoreaza faptului ca toti opusii sunt manifestari ale aceluiasi Tao, de aceea nu au cum sa fie independenti unii de altii, ci doar simple variatii ale aceleiasi forte unificatoare.
Exista totusi si anumite religii neo-pagane, care venereaza aspectele complementare ale masculinitatii si feminitatii.

Budismul

In perioada filozofiei budiste din India, filozofii, cum ar fi Dharmakirti, sustineau ca exista un dualism intre starile constiintei si atomii budisti („caramizile” care dau forma realitatii), conform „interpretarii standard” a metafizicii budiste a lui Dharmakirti.
De regula, in filozofia vestica, dualismul e considerat ca fiind intre minte (non-fizic) si creier (fizic), care implica in final interactiunea mintii cu creierul fizic, prin urmare si cu micro-particulele care formeaza tesutul creierului. Dualismul budist e diferit de cel normal, pentru ca nu e un dualism intre minte si corp, ci mai degraba intre starile constiintei (imaterial) si atomii budisti (imaterial, deoarece atomii budisti sunt puncte de enrgie nestructurate). Aceasta filozofie e in esenta nihilista, singurele lucruri care exista sunt particulele cuantice temporare, asemanatoare celor din fizica cuantica (quark-ul, electronul, etc).

Vedanta Hindu

Este impartita in Dvaita (dualista) si monismul Advaita (non-dualista). Nici una din ele nu se refera la dualismul minte/materie. In timp ce filozofia Dvaita recunoaste diferentele dintre Jiva (esenta eterna, suflet) si Ishvara (Dumnezeu), filozofia Advaita considera ca lumea e Brahman (realitatea transcendenta, planul divin pentru energie, materie, timp, spatiu si fiinta) si cele 3 atribute fundamentale ale sale „sat-cit-ananda” (Adevar-Constiinta-Extaz).
Advaita Vedanta insista in realizarea uniunii personale a individului cu lumea. Pana la realizarea acestei uniuni, Advait Vedanta va folosi dualismul Samkhya (cel mai vechi sistem de filozofie indian) al constiintei si materiei pentru a descrie lumea.
Pe de alta parte, Dvaita respinge notiunea de echivalare a Atman (suflet) cu Paramatman (sufletul suprem, unul din aspectele lui Brahman), ele fiind entitati diferite. Dvaita spune ca prin Mukti (stil de yoga compus din diverse filozofii yoghine), se poate obtine acelasi extaz ca si „sat-cit-ananda”, dar nu va putea fi egalat niciodata Brahman.

Dualismul sufletesc

Reprezinta o gama de credinte conform carora o persoana detine doua sau mai multe tipuri de suflete. In multe cazuri, unul dintre suflete este asociat cu functiile organice (suflet corporal), iar celalalt poate parasi corpul (suflet liber).
De exemplu, unele grupuri de eschimosi cred ca o persoana are mai multe tipuri de suflet. Unul este asociat cu respiratia, celalalt insoteste corpul sub forma de umbra. Conceptul de suflet e diferit de la grup la grup, uneori este legat de credintele samaniste.

Diteism/Biteism

In teologie, dualismul poate sa faca referire la biteism, duoteism sau diteism. Desi diteismul/biteismul implica dualismul moral, ele nu sunt echivalente: diteismul/biteismul implica, cel putin, doi zei, in timp ce dualismul moral nu implica nici o zeitate.
Ambele implica credinta in doi zei egali cu proprietati complementare sau antonime.
Diferenta e data de faptul ca biteismul implica armonie, in timp ce diteismul implica rivalitate si opozitie, cum e cea dintre Bine si Rau. Un sistem diteistic ar fi unul in care o zeitate e distructiva, iar cealalalta e creatoare. Intr-un sistem biteistic, o zeitate ar putea fi masculina, iar cealalta feminina. Principiile biteistice/ditestice nu sunt mereu atat de evidente.
De exemplu, intr-un sistem religios in care un zeu reprezinta vara si seceta, iar celalalt zeu reprezinta iarna si ploaia/fertilitatea. Marcionitii, o secta crestina denuntata drept eretica, sustineau ca Vechiul Testament si Noul Testament, sunt opera a doi zei diferiti, opusi. Amandoi intruchipau Primul Principiu, dar in religii diferite.

4 COMENTARII

  1. Cu siguranta nu ai citit datele de pe site-ul mentionat.
    Este bine ….de aflat.
    Este incredibil sa citesti cum un roman face istorie, descifrand…
    FUNDAMENTUL UNIVERSULUI

  2. Linkul poate fi accesat cu un click pe numele autorului 🙂 Dar merge si asa. Am citit ceva pe acolo acum cateva luni despre simbolistica, interpretari, unificarea religiilor etc. Ar fi fost ideal sa prezentati un sumar, desi din cate am citit mi-am facut o parere.
    Suna frumos, insa teoriile dumneavoastra au niste puncte slabe (iar altele nu aduc nimic nou). Daca ideile religioase le-ati interpretat elegant, in stiinta lucrurile nu stau la fel. Intuitie intuitie, dar cum ramane cu demonstratia ca ceea ce sustineti este corect? Puteti intra si pe forumul nostru daca doriti sa continuati discutia, ideile vor fi urmarite mult mai usor acolo decat aici. Poate se vor gasi parteneri de dialog.

  3. At\ta timp, cât se discută prin o limbă formată istoric pe un suport unitar şi pus la bază limbii române, nici autorul, nici Dan Preda nu vor înţelege ce vor să ne spună. E anul apocalipsei! E timpul trezirii! Vedeţi că la baza oricărei limbi ar trebui să stee suportul binar. Aşa un suport, cuvânt-cifră, are limba sfântă ebraică. Cele 22 de litere sunt legate cu cifrele şi constanta universală Pi. Ce constantă e la baza limbii D-tale? Nici una. Vino şi vezi! Poate se mai poate face ceva…. www. apavie.md

LĂSAȚI UN MESAJ