Ereziile cu caracter religios

Ereziile sunt conceptii particulare despre Sfanta Treime, sau despre dumnezeirea lui Isus Hristos, sau despre firea sa omeneasca, sau chiar despre raportul dintre cele doua firi in ipostasul sau dumnezeiesc. Acestea din urma sunt cunoscute sub numele de erezii hristologice. Exista si erezii pnevmatologice, intalnite in teologie sub numele de subordinationism pnevmatologic.

Ereziile care afecteaza viziunea corecta asupra bisericii se numesc erezii eclesiologice. Toate acestea fac parte din asa numitele erezii religioase.

Insa este greu de distins categoric ereziile religioase, cele sociale si cele filozofice intrucat o anume incarcatura filozofica exista si in celelalte, dupa cum dimensiunea religioasa si dimensiunea sociala sunt aproape omniprezente. Dar in fiecare erezie predomina o anume trasatura care, esentiala fiind, da si identitatea.

Ereziile de tip religios se desfasoara in interiorul religiei si nu au alta finalitate decat religioasa. Este cazul tututor ereziilor de acest tip, fie ca au loc in zoroastrism, fie in crestinism, fie in islamism.

Insa in ereziile religioase se poate vorbi numai in conditii de intoleranta, de dogmatism si de autoritarism intens. De exemplu, istoria grecilor antici nu cunoaste o miscare eretica religioasa, religia cetatii nefiind impusa cu prea multa riguare. Au existat insa si la greci, procese cu caracter oarecum religios, este vorba de asa-numitele procese „asebeia”, de impietate, deschise impotriva filozofilor Anaxagoras, Protagoras, Socrate, etc.

Dar procesele de impietate nu erau propriu-zis procese religioase si cei trei n-au fost cercetati ca eretici. Motivul era politic, faptului religios atribuindu-i-se o anume importanta in mentinerea si consolidarea unitatii cetatii grecesti. Zeii traditionali treceau drept protectori si, chiar in conditii de toleranta religioasa, negarea lor era condamnata. Asa, Anaxagoras a fost adus in fata tribunalului pentru afirmatia lui cum ca soarele nu era altceva decat un bulgare incandescent; asa, Protagoras a suferit exilul pentru a fi scris in cartea sa „Despre zei”: „In ceea ce-i priveste pe zei, n-am mijloace sa stiu nici ca exista, nici ca nu exista, caci multe sunt pricinile care impiedica cunoasterea, atat obscuritatea problemei cat si scurtimea vietii omenesti”; asa, Socrate a fost silit sa bea zeama de cucuta aducatoare de moarte pentru ca „nu onoreaza zeii pe care ii onoreaza cetatea si incearca sa convinga tineretul despre existenta unor noi divinitati”.

Asemenea sentinte au fost date de catre reprezentantii demosului, ai aceluiasi demos care, prin Anaxagoras, prin Protagoras, prin Prodicos sau prin Democrit se indoia de puterea zeilor. Procesele de impietate nu par sa fi fost pornite din motive pur religioase si mai cu seama pentru scopuri de acest fel. Procesele de impietate erau de fapt politice, pentru ca zeii primisera investitura politica.

In vremea tulbure si sangeroasa a anului 404, anul caderii Atenei sub ascultare spartana, cand impotrivirea fata de cei 30 de tirani, „cei mai nelegiuiti oameni”, asa cum ii considera Xenofon, sporea vazand cu ochii, Thrasybulos, lider al demosului atenian, chema multimea la lupta cu asemenea cuvinte: „… acum zeii lupta alaturi de noi in vazul tuturor. Zeii starnesc furtuna chiar peste vreme senina, cand noua ne prinde bine, iar cand ne inclestam in lupta, desi suntem putini si ne stau impotriva multi dusmani, ne ajuta sa inaltam trofee”.

Grecii nu erau, in materie religioasa, exlusivisti si intoleranti, ci mai degraba indiferenti. Exclusivismul si intoleranta insotesc deobicei religiile ofensive atat in raporturile dintre ele cat si fata de puterea civila.

De exemplu, crestinismul trebuind sa se delimiteze pentru a se constitui si impune, chiar de la inceputurile sale, este ofensiv si prin aceasta exclusivist si intolerant fata de alte religii.

Exclusivismul si intoleranta urmeaza actiuni de constituire a unei doctrine si unei biserici proprii, de convertire a „paganilor”, pe scurt de a se impune. Exclusivista fata de „pagani”, noua religie este intransigenta si fata de adeptii sai. Nu-l sfatuia Pavel pe Tit sa se departeze de „cel care aduce dezbinarea”?

Dupa aceasta „legalizare”, crestinismul, facut sa apere puterea impotriva careia pornise, isi sporeste exclusivismul si intoleranta, fiind gandit ca un factor in stare sa contribuie la inaltarea imperiului.

Daca imparatii insasi, se vor amesteca in certurile religioase pentru a pedepsi pe eretici, este semn ca se asimilase „crima” religioasa „crimei” politice, deci unui act potrivnic intereselor imperiale. Cel dintai exemplu avea sa-l dea Constantin insusi prin condamnarea lui Arie si a episcopilor arieni la exil.

Utilitatea religioasa ramane insa in continuare un exemplu deziderat. Mai intai datorita faptului ca noua religie era construita din elemente ideologice extrem de eterogene: de la filozofia neopitagoriceana si neplatoniciana si pana la religia iudaica.

Realizarea unitatii doctrinare a fost impiedicata si de luptele intre episcopi, la inceput consumate intr-un cadru mai restrans si fara urmari prea serioase. Acest lucru a dus la impartirea crestinismului.

Cu timpul s-a ajuns la schisme. Monofizitismul va determina desprinderea a trei biserici care continua sa existe si astazi: coapta, iacobita si armeana. Sau mai tarziu marea schisma din anul 1054, care sparge crestinismul in doua: in ortodoxism si in catolicism.

Dar nici macar catolicismul nu avea sa asigure unitatea interna. In acelasi timp cu marile erezii amenintatoare, istoria catolicismului este framantata si de lupta pentru ocuparea „sfantului scaun”, care va culmina cu schisma dintre anii 1378-1417, cand lumea catolica este impartita intre doi papi: unul cu sediul la Roma si altul in Franta, la Avignon, stapanind peste Italia si respectiv peste Spania, Franta, Anglia, Ungaria, Scotia, Portugalia, o parte din Germania.

Unitatea religioasa a mai fost amenintata si de reactia populara fata de biserica oficiala, care nu mai pastrase nimic din principiile crestinismului primitiv. Reactia populara, dimpreuna cu aceea a filozofilor, avea sa fie printre cele mai amenintatoare si mai ruinatoare pentru crestinism in anii avului de mijloc.

La acestea, au mai contribuit la slabirea crestinismului si ereziile cu caracter predominant religios.

Foto: coperta cartii „Heresy in the Early Church”

Bibliografie: „Ereziile evului mediu crestin”, Gheorghe Vladutescu

Wikipedia – Erezii