terra-muntiCiclul schimbarii care a creat fata Pamantului in intreaga si fascinanta sa varietate decurge de obicei prea lent pentru a fi remarcat. Uneori insa, devine rapid si violent. Vulcanii arunca lava topita, cutremurele despica solul, alunecarile de teren pot distruge versanti intregi. Astfel, omul devine constient de fortele uriase care modeleaza planeta. Aceste forte sunt alimentate de trei puternice surse de energie: caldura din interiorul planetei, caldura de la Soare si forta gravitationala. Fiecare forma de relief a Terrei a fost creata de aceste trei surse de energie. Continentele, ce aluneca lent pe suprafata globului declansand eruptii vulcanice si cutremure sau ridicand munti, sunt alimentate de caldura din strafundurile planetei, unde temperatura este de 5000 grade Celsius.

In principal aceasta caldura se datoreaza descompunerii elementelor radioactive.

Pamantul este unic printre planetele sistemului solar prin faptul ca la suprafata sa se gaseste apa in stare lichida, iar apa detine un rol major in „sculptarea” Terrei. Caldura provenita de la Soare determina evaporarea apei din mari si lacuri. Vaporii se ridica si condenseaza formand nori, apoi cad iar pe sol sub forma de ploaie sau ninsoare. Astfel, este initiata forta sa creatoare, erodand rocile si transportand resturile de material sau cizeland peisajul prin forta ghetarilor. Caldura solara da nastere totodata vanturilor si valurilor care daltuiesc Pamantul. Cea de-a treia forta, gravitatia, determina mareele ce erodeaza cu incetul marginile continentelor si alunecarile de teren, care schimba infatisarea muntilor.

Sub influenta gravitatiei, ploaia curge la vale sub forma raurilor, sapand terenul.

In drumul ei, transporta fragmente de roca si nisip, pe care le depune pe fundul marilor. Dupa mii de ani, sedimentele se transforma iarasi in roca, iar aceasta este ridicata de miscarile scoartei terestre si se formeaza noi munti. Cu aceesi viteza cu care cresc unghiile, dar cu o forta ce depaseste limitele imaginatiei umane, toate continentele se deplaseaza continuu pe suprafata planetei.

Cele sapte fragmente principale numite placi ale scoartei terestre aluneca doar cu cativa centrimetri pe an. Dar in decursul erelor geologice, unele zone ale scoartei s-au deplasat dintr-o parta a lumii in alta.

Acest fenomen, numit tectonica placilor, este cea mai importanta forta dintre cele care ne modeleaza planeta. Suprafata Pamantului este formata din doua tipuri de scoarta: cea continentala, pe care traim noi, si scoarta oceanica, mai grea. Scoarta continentala este mult mai groasa, adesea masurand peste 40 kilometri, cea oceanica depasind rareori 8 kilometri grosime.

Caldura ce actioneaza placile

Sub ambele tipuri de scoarta se afla mantaua, un strat gros de material dens, care separa scoarta Pamantului de nucleul metalic incandescent din centru Pamantului.

Mantaua este constituita din roca, dar din cauza temperaturii sale, este semilichida pe alocuri, fiind suficiend de moale pentru a curge lent. Temperatura si mai ridicata a nucleului in stare topita are acelasi efect asupra mantalei. Se formeaza curenti de conventie care determina mantaua sa se ridice, sa se extinda la extremitatea superioara, unde pierde o parte din caldura si apoi sa se scufunde din nou. Acesti curenti de conventie din manta sunt cei care determina deplasarea continetelor. Ei iau nastere dedesubtul oceanelor. Caldura provocata topirea rocilor de pe fundul oceanului si ridicarea lor spre suprafata sub forma lichida, ca lava topita. Roca topita curge lent prin solul marin, cread lanturi vulcanice subacvatice. Uneori ea se ridica suficient de mult pentru a forma insule vulcanice, precum Islanda si vecina ei, Surtsey aparuta in 1963. Pe masura ce se deplaseaza in exterior pornind de la lantul vulcanic, curentii din manta poarta cu ei placile rigide ale scoartei impreuna cu stratul superficial al mantalei. Vulcanii submarini creeza continuu scoarta terestra care se deplaseaza in lateral. Astfel, in vreme ce scoarta oceanica este in continua formare, placile oceanice cresc neincetat.

Continentele ce marginesc Oceanul Atlantic-Americile de vest, Africa si Europa la est se deplaseaza cu circa 25 milimetri anual. Cand Columb a traversat Atlanticul in 1492, acesta era cu aproximativ 12 metri mai ingust decat azi. Daca toate oceanele lumii s-ar extinde, Pamantul ar trebui sa creasca, ceea ce nu se intampla. De fapt Oceanul Pacific se micsoreaza. La marginile sale, fundul oceanic aluneca pe sub scoarta continentala a Asiei si a Americilor, urmand curentii de conventie din manta. Acest proces a creat un „inel de foc” format din vulcani si cutremure in jurul Pacificului. Regiunea in care placile oceanice aluneca in manta se numesc zone de subductie si sunt marcate de adanci fose oceanice. Cea mai adanca este Groapa Marianelor din Marea Filipinelor, adanca de 11 033 metri, o diferenta de nivel cu 2100 metri mai mare decat cea a Everestului. Nici Atanticul nu se va extinde mereu; zone de subductie vor aparea la marginile sale, iar America de Sud si Africa se vor apropia din nou pentru a forma un singur continent urias, asa cum era acum 150 de milioane de ani. Nimic nu e nou in istoria planetei noastre, cu o varsta de 4600 de milioane de ani. Nenumarate oceane s-au deschis pentru a inchide apoi, deplasandu-se continentele, si vor continua sa faca acelasi lucru atata timp cat Pamantul va exista.

Autor: Gabi Dinca, editor www.descopera.org


DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ