Ion Mihalache – un învățător rural în politica mare

Articole asemănătoare

Învăţător, preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în Primul Război Mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar. Învăţător, preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în Primul Război Mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar.

Personaj politic atipic, cum a fost catalogat în epocă, Mihalache a ajuns în politica mare în iţari şi cămaşă ţărănească şi a rămas astfel, inclusiv la depunerea jurământului în calitate de ministru sau urcând la tribuna parlamentară. Luată drept pitorească, prezenţa sa a trezit celor din jur o permanentă curiozitate, ba, îmbrăcând, ca excepţie, înaintea unei vizite în străinătate, costum, a avut parte de critici şi remarci maliţioase în presă. Mihalache nu mai era Mihalache, efectul beţiei puterii? Costumul popular de Muscel l-a purtat cu destul firesc, mai presus decât eventuale calcule de ordin electoral, omul politic considerându-se un reprezentant al lumii rurale. În lupta politică, „stilul” său vestimentar a fost catalogat drept mod interesat de „a se plimba în costum de vicleim”, un „simbol de care n-a mai putut scăpa” ceea ce i-ar fi falsificat natura originară (C. Argetoianu) sau un fel de a se afişa „mai mult abil, decât naiv” (Constantin Xeni).

Originea şi, mai ales, condiţia sa profesională, au dat prilej adversarilor politici la atacuri, maliţioase încercări de a-l pune în inferioritate, cărora, în general, nu le-a răspuns. Contrar acestora, Mihalache a dovedit un nivel cultural onorabil, a fost un bun orator, vorbitor de limbă română corectă, îngrijită. O împrejurare, în Parlament, e sugestivă: A.C Cuza vorbeşte în franţuzeşte, ostentativ, pentru a-l pune în inferioritate, numai că, spre surpriza multora, Mihalache îi răspunde în aceeași limbă. Publică articole în „Neamul românesc”, recunoscând, de altfel, că unul dintre modelele fomării sale intelectuale a fost Iorga (alături de Spiru  Haret şi Constantin Stere).

Mic de statură, având „o figură simpatică şi impenetrabilă, niciodată iluminată de un surâs”, după expresia lui C. Xeni, era inteligent şi echilibrat, nefrământat de vanităţi şi ambiţii de parvenire.  Într-o lume în care demagogia, manevrele politicianiste, „fripturismul” câştigau teren, Mihalache a afirmat, dincolo de erorile, nereuşitele sale, un crez. I-a rămas fidel, la fel şi alianţei politice cu Iuliu Maniu. N-a ezitat să folosească actul demisiei: întâi, ca ministru al Agriculturii în guvernul Blocului parlamentar, apoi,  în ianuarie 1933, când, ministru de Interne fiind, a cerut îndepărtarea lui Gavrilă Marinescu din funcţia de prefect al poliţiei Capitalei, lovindu-se de opoziţia acestuia, bazată pe protecţia regelui. Ulterior, întreg cabinetul Maniu a demisionat. În noiembrie 1937, a refuzat să formeze guvernul, în condiţiile în care i s-a impus un secondant în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit adversar al ţărăniştilor.

Ridicarea economică, socială şi culturală a ţărănimii, pornind de la împroprietărirea cu pământ, în care sens a şi alcătuit un proiect de lege, problemele agriculturii, iată preocupările de bază ale omului politic. Necesitatea unor asemenea eforturi era resimţită din plin, într-o societate în care ponderea ţărănimii era de aproape 80%, greutăţile în care se zbătea erau mari, iar amintirea frământărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, ale lui 1907, era încă vie. Mihalache era convins că agricultura e generatoare, înaintea industriei, de progres economic, după cum credea că satul este principalul, dacă nu şi singurul, depozitar de virtuţi şi sursă de sănătate morală şi economică. „Izvorul întregii munci este această muncă ţărănească. Că şi meseriaşul şi negustorul şi salariatul intelectual nu au alt izvor decât izvorul muncii ţărăneşti. Când seacă acest izvor, seacă totul până sus.”  De la asemenea considerente pornind, a militat pentru „statul naţional-ţărănesc”, la teoretizarea căruia şi-a adus contribuţia. Opus formulelor aplicate de curând pe continent (stat corporatist, comunist sau naţional-socialist), statul naţional-ţărănesc va fi construit, susţinea omul politic, după chipul şi asemănarea „muncitorului român care e ţăranul” şi se baza pe ideea naţională constructivă şi creatoare.

Mihalache n-a jucat doar „rolul de fenomen rural”, cum a observat, nu mai puţin maliţios, un adversar politic. Apelativul „săteanul din Topoloveni”, folosit de Iorga, avea, până la urmă, legătură cu realitatea. El a cunoscut nemijlocit viaţa de la ţară, cu numeroasele şi serioasele sale probleme.  Timpul liber – astfel cum a mărturisit, răspunzând unui chestionar lansat de ziarul „Curentul”, în legătură cu preocupările particulare ale oamenilor politici – l-a petrecut, în cea mai mare parte, în satele Topoloveni, Dobreşti şi Mătăsaru, în care deţinea vie (în coproprietate), moşia, respectiv lotul de pământ primit în calitatea-i de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. „Peste tot face experimente agricole, punând în practică Sfaturile pe care, în calitate de ministru al Agriculturii, le-a dat ţăranilor.” Mai mult, a organizat, la Topoloveni,  o obşte sătească, pe baza principiilor cooperatiste (şi ele răspândite, aplicate în epocă), funcţionând cu rezultate considerabile. De altfel, zona şi-a îmbunătăţit semnificativ standardul de viaţă, fapt dovedit de funcţionarea mai multor şcoli, asistenţă medicală, băi publice. Topoloveni ajunsese ”un sat mare, de frunte, cu  târg săptămânal, biserică sătească nouă în stil românesc vechi, construită și devenită providențială, școala lui Ion Mihalache”. S-au experimentat în localitate ”ideile cooperației celei mai înaintate: bancă populară, cooperativă de vinuri, brutărie cooperativă, cooperativă de consum, obștea de arendare și cumpărare (…) Un sat cu o viață nouă trezit la luptă și la viață de glasul învățătorului.”

Principala pasiune, cum însuşi a mărturisit, era captarea de apă. Urca dealurile, în căutare de  izvoare, apoi chema un specialist pentru a începe lucrările. Un alt mod de a experimenta, dar care venea şi în prelungirea unor preocupări civilizatorii în lumea rurală, apăsată de mari dificultăţi. Asemenea preocupări, iniţiate de la „centru”, au însemnat, prin acţiunea echipelor monografice coordonate de Dimitrie Gusti, campanii de propagandă pentru igienă şi trai sănătos, combaterea unor boli, cultivarea valorilor tradiționale, construcţia de băi publice şi altele.

Altfel, în viaţa particulară, Ion Mihalache era un om jovial, extrem de vesel chiar, care, potrivit ”Curentului”, evita discuţiile despre politică. Interzicea interlocutorilor să deschidă un asemenea subiect. Citea, când îi permitea timpul, literatură agricolă şi lucrări de doctrină economică.

Destinul lui Mihalache avea să urmeze un parcurs tragic după schimbarea brutală de regim politic. În închisoare este îndărătnic, demn, nu se adaptează deloc. E bătut crunt, pentru a-l distruge psihic, plus că, foarte bolnav, nu primeşte îngrijirile medicale necesare. I se cere o declaraţie de desolidarizare de Maniu, la care refuză. E transportat să vadă marile realizări ale regimului socialist, dar nu se lasă impresionat. Acţiunea sa, condusă de un crez, rămâne un episod semnificativ în politica românească.

Bibliografie

– Nicolae Iorga, Supt trei regi, Bucureşti, Editura PRO, 1999.
– Ion Mihalache, Ţărănism şi naţionalism. Cuvântare rostită la deschiderea Cercului de Studii al Tineretului Naţional Ţărănesc din ziua de 17 decembrie 1935, Bucureşti, 1995.
– Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, vol. VI.
– Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009.
– Dinu Florian, Topoloveni și Florica, în ”Chemarea Tinerimii Române”, Cluj, 21 aprilie 1929.
– D. Ion Mihalache e căutător de izvoare, în „Curentul”, nr. 2767 din 17 octombrie 1935.

Foto: colorostariu.wordpress.com

Articole recente

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

VIDEO

Recomandări