Daca primele jocuri din Republica Romana timpurie au avut semnificatie religioasa, mai tarziu ele au devenit mijloace pentru a intretine multimea, sub dictonul „Paine si circ”. Au existat doua tipuri de jocuri: ludi scaenici si circenses ludi, unele cu o durata de doua saptamani.
Festivaluri de teatru (ludi scaenici)
Ludi scaenici, spectacole de teatru, au fost iremediabil coplesite de circenses ludi, jocurile de circ.
Dramaturgul Terence (185-159 i.Hr.) spune despre un festival organizat in onoarea lui Lucius Aemilius Paulus care a decedat in 160 i.Hr.ca audienta lui a disparut atunci cand s-a anuntat inceperea intrecerilor.
Piesele de teatru au fost doar vazute ca un acompaniament pentru circences ludi.
Desi mai putin populiste, spectacolele de teatru au fost organizate numai pentru cele mai importante festivaluri ale anului.
Floralia, de exemplu, cu marile spectacole de teatru, dintre care unele au fost de natura sexuala, care poate fi explicata prin faptul ca zeita Flora si festivalul dedicat acesteia era un moment in care iti puteai pierde morala.
Jocurile de Circ (ludi circenses)
Ludi circenses, jocurile de circ, au avut loc in circuri minunate si amfiteatre si au fost incredibil de spectaculoase, desi, de asemenea, erau evenimente inspaimantatoare.
Intrecerile de care
Pasiunile romane s-au transformat treptat ajungand spre aceste curse de care unde fiecare sustinea echipa si culorile sale, – alb, verde, rosu sau albastru. Aceste rivalitati au condus uneori la ciocniri violente intre suporterii factiunilor opuse.
Au existat patru partide diferite (factiones): rosu (russata), verde (prasina), alb (albata) si albastru (veneta).
Imparatul Caligula a fost un suporter fanatic al partidului verde. El a petrecut ore in sir in grajdurile lor, printre cai si cei care le conduc si chiar a mancat acolo.
Existau deasemenea, ca in zielele noastre, acei mari atleti aplaudati de tribune si ovationati. Ei aveau acelasi statut ca jucatorii de fotbal din prezent. Si, in mod firesc, a existat o mare cantitate de pariuri in jurul acestor curse. Majoritatea celor care conduceau carele au fost sclavi, dar s-au numarat si unii profesionisti printre ei. Ei puteau castiga sume uriase. Carele erau pur construite pentru viteza, cat mai usoare si au fost elaborate pentru echipe de doi, patru sau, uneori, chiar mai multi cai. Cu cat erau mai multe perechi de cai cu atat trebuia sa fie mai indemanatic cel ce ii conducea. Accidentele au fost frecvente si spectaculoase.
O echipa de cai a fost numita un Auriga, in timp ce cel mai bun cal din Auriga a fost funalis. O echipa de doi-cai a fost numit Biga, una de trei – Triga si o echipa de patru-cai a fost o Quadriga.
Lungimea totala a cursei consta in mod normal in sapte ture in jurul stadionului, in valoare totala de aproximativ 4000 de metri atunci cand este masurat in Circus Maximus din Roma Fiecare capat al bifida ar fi format de un obelisc, care a fost numit meta. Conducatorii carelor incercau sa ocoleasca aceste avanposturi cat mai strans posibil, uneori lovindu-se dezastruos de acestea.
Arena fiind din nisip nu exista nimic care sa-i delimiteze pe participant si ca atare nu existau nici reguli. Primul care finaliza sapte runde erau numit castigatorul. Intre inceputul si sfarsitul intrecerii orice era permis Acest lucru insa nu era la fel de primejdios ca meseria de gladiator. Unele dintre profesionisti au inregistrat chiar mii de victorii.
Gaius Appuleius Diocles a fost probabil cel mai mare star al acelor jocuri. El a fost un Quadriga care a castigat 4257 curse.
In timpul domniei lui Caligula, unul dintre numele mari a fost Eutih. El a castigat foarte multe victorii care au facut din el un prieten apropiat al imparatului, care i-a dat nu mai putin de doua milioane sesterces in recompense si premii.
Astfel de curse de cai au fost o afacere profitabila. Sub domnia lui Augustus s-ar putea vedea pana la zece sau douasprezece curse intr-o zi. Incepand de la Caligula ar fi chiar cat mai multe, pana douazeci si patru pe zi.
Jocurile Gladiatorilor (Munera)
Au fost, fara indoiala, deliciul multimii in amfiteatre si un mijloc politico-social de a-ti atrage multimea.
Pentru persoanele din epoca noastra, este dificil de inteles ce ar fi putut motiva pe romani sa ia parte la un spectacol crud unde barbatii lupta intre ei pe viata si pe moarte.
Insa societatea romana nu a fost in mod inerent una sadica. Luptele de gladiatori au fost simbolice la inceput, apoi s-au transormat intr-un spectacol care multumea setea multimii.
Dar pentru majoritatea romanilor jocurile vor fi fost mai mult decat o simpla sete de sange. A fost o anumita magie si atractie pentru jocurile pe care societatea lor parea sa inteleaga, comparabila poate cu cea din societatile mezo-americane.
Intrarea in Roma la jocuri a fost mereu libera. Era dreptul oricarui cetatean liber de a vedea jocurile, nicidecum un lux.
La fel ca in zilele moderne la evenimentele sportive, exista ceva mai mult la joc decat in jocul in sine si dupa caz exista personaje implicate, drama personala, precum si aptitudini tehnice si determinare. Asa cum fanii de fotbal nu merg doar pentru a vedea 22 de barbati ce lovesc o minge cu piciorul, , nici romanii nu stateau si priveau la gladiatori cum sunt ucisi. Este greu de inteles astazi, dar a existat o dimensiune diferita asupra acestor jocuri in ochii romanilor.
Traditia privitoare la luptele de gladiatori se pare ca este putin mai veche decat Roma insasi. Astfel, de la etrusci dateaza primele astfel de manifestari razboinice.
In vremurile primitive exista obiceiul sacrificarii sclavilor unui razboinic pentru a-i onora moartea. Deasemenea, prizonierii de razboi erau sacrificati. Insa, pentru a le da o sansa supravietuitorilor si pentru a nu mai aparea sacrificial atat de crud aceste sumbre spectacole s-au transformat in luptele de arena.
Primele inregistrari la Roma ale gladiatorilor dateaza din vremea jocurilor date in onoarea decedatului Junius Brutus in 264 i.Hr.. Trei perechi de sclavi s-au luptat intre ei in acea zi. Ei au fost chemati bustuarii. Acest nume se refera la expresia latina bustum care inseamna „mormantul” sau „rugul funerar”. Astfel bustuarii pareau sa fie inarmati cu ceea ce mai tarziu au fost cunoscute la gladiatori sub numele de Samnite – un scut dreptunghiular, o sabie scurta, o casca si aparatori.
Acest prim meci de la Roma premergator marilor intreceri din amfiteatru a avut loc in Boarium Forum, piata de carne de pe malurile Tibrului. Dar luptele se vor stabili in curand in Forum Romanum, in inima Romei.
Intr-o etapa ulterioara ele erau intelese ca parte a unei ceremonii, apoi ca divertisment.
Acest lucru a devenit cunoscut sub numele de evenimente Munera, ceea ce insemna „datorie” sau „obligatie”. Ele au fost intelese ca obligatiile dedicate defunctului. Acestea au fost indeplinite catre spiritele stramosilor prin sangele gladiatorilor.
Deseori, aceste evenimente sangeroase erau urmate de un banchet public in cadrul Forumului.
Se poate gasi o credinta in unele parti vechi ale lumii antice, greu de inteles de catre omul modern, ca sangele sacrificiilor pentru cei morti i-ar putea ridica intr-un anume fel, acordandu-le o forma de zeificare. Prin urmare, patricienii multor familii, care au facut astfel de sacrificii de sange pentru cei morti in forma Munera, deveau descendentii unor stramasi divini.
Treptat, aceste jocuri s-au transformat, pierzandu-si caracterul de rituri funerare.
Acesta s-a intamplat aproape de sfarsitul erei republicane de la Roma, timp in care luptele de gladiatori au pierdut in mare parte sensul lor ca un rit de semnificatie spirituala.
Popularitatea lor ridicata au dus la secularizarea lor treptata. A fost inevitabil ca ceva care a fost atat de popular ar deveni un mijloc de propaganda politica. Astfel, politicienii mai mult si mai putin bogati au gazduit jocuri cu gladiatori pentru a se face populari.
Senatul a incercat tot posibilul pentru a stopa aceste evolutii, dar nu a indraznit sa infurie poporul prin interzicerea unor astfel de sponsorizari politice.
Datorita rezistentei senatoriale, deabia la 20 i.Hr. Roma a avut primul sau amfiteatru din piatra (construit de Statilius Taur, iar teatrul a fost distrus in marele incendiu de la Roma in anul 64).
Curand plictisiti de intrecerile si luptele obisnuite, editorii (cei care organizau jocurile) au trebuit sa inventeze noi metode si intreceri pentru a capta interesul publicului. Cezar si-a imbracat chiar proprii gladiatori in armuri de argint la jocurile de inmormantare in onoarea tatalui sau. Dar chiar si acest lucru in curand nu mai emotionat multimea.
Dupa ce imperiul a fost condus de imparati, utilizarea esentiala a jocurilor ca un instrument de propaganda nu inceteaza. A fost un mijloc prin care domnitorul a putut demonstra generozitatea sa. Jocurile au fost „cadoul” sau pentru popor. (Augustus aduce in arene peste 625 de perechi de luptatori. Traian a avut nu mai putin de 10.000 de perechi in jocurile sale care au avut loc, pentru a sarbatori victoria sa asupra dacilor. In acea perioada numele gladiator devenise sinonim cu cel de dac.)
Jocurile private inca au continuat sa fie tinute, dar nu au putut (si fara indoiala nu ar trebui) rivaliza cu cele stabilite de catre imparat. In provinciile jocurile au ramas privat sponsorizate, dar in Roma insasi astfel de jocuri au fost lasate pe seama pretorilor (si mai tarziu la chestori) pe parcursul lunii decembrie, cand imparatul le gazduia..
Chiar daca se desfasoara in Roma sau in provincii, jocurile nu se mai tin in cinstea memoriei decedatilor, ci in onoarea imparatului.
Jocurile si cerinta lor pentru o cantitate mare de gladiatori a adus cu sine existenta unei noi profesii, lanista. El a fost antreprenorul care a furnizat politicienilor bogati ai republicii trupele de luptatori. (Mai tarziu, sub imparati, intreaga „industrie” de carne vie a fost sub mainile imparatilor.)
Lanista era un om apartinand clasei de mijloc care a facut bani prin cumpararea de sclavi sanatosi de sex masculin, formandu-i si antrenandu-i ca sa fie gladiatori si apoi ii vinde sau ii inchiriaza pentru jocuri. Astfel lanista devine curand unul dintre cei mai populari oameni din Republica
Gladiatorii au fost intotdeauna imbracati sa semene cu barbarii. Fie ca intr-adevar au fost barbari sau nu, luptatorii purtau armuri si arme intentionat exotice si ciudate Aceasta transforma lupta dandu-i un sentiment national – lupta Imperiului cu barbarii. Tracii, dacii si alte neamuri barbare invise de Roma se regaseau desgur si in amfiteatru. Hoplitii greci sunt si ei participant la fel ca si Murmillo, care este uneori numit Galia, deci ar putea exista o conexiune. Aceasta nu dovedeste decat puterea si maretia civilizatiei romane.
Existand mai multe tipuri de gladiatori si specializari in arme, fiecare gladiator are un oponent care devine cu timpul legendar in ochii multimii. Spre exemplu un Secutor, puternic protejat si care avea o casca cu gauri la ochi pentru protectie putea fi usor invins de un adversar cu armura mai usoara si mai indemanatic.
Bataliile navale (naumachiae)
Poate ca forma cea mai spectaculoasa de lupta a fost naumachia, lupta pe mare. Acest lucru ar implica inundatii in arena.
Primul om care deschide astfel de jocuri marete pare sa fi fost Iulius Cezar, care a mers atat de departe incat sa aiba un lac artificial creat in scopul de a avea doua flote care sa lupte reciproc intr-o batalie navala. Pentru aceasta nu mai putin de 10.000 vaslasi si 1000 de marinari au facut parte din spectacol, care a fost o reinviere a luptei intre fortele egiptene si feniciene.
Batalia de la Salamin (480 i.Hr.) intre flotele ateniene si persana s-au dovedit foarte populare si, prin urmare, a fost recreat de mai multe ori in primul secol inainte de Hristos.
Cea mai mare naumachia care a avut loc vreodata in 52 i.Hr in celebrarea unui proiect de constructie mare (un tunel pentru a transporta apa din Lacul Fucine la raul Liris care a luat 11 ani pentru a fi construit). 19000 luptatori s-au intalnit cu doua flote pe Lacul Fucine.
Articole din aceeasi serie:
Gladiatori celebri si executiile publice
Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org
E un referat foarte bun!multumesc !