Sindromul integritatii corporale

Sindromul integritatii identitatii corporale se refera la o tulburare neurologica si psihologica. Cei care sufera de acest sindrom sunt oameni sanatosi din punct de vedere fizic, insa nu pot scapa de neplacutul sentiment ca unul dintre cele doua picioare sau una dintre cele doua maini nu este a lor sau ca nu ar trebui sa o aiba. Prin urmare, apeleaza la doctori, cerandu-le acestora sa le amputeze membrul sau membrele respective.

Teoria cea mai larg acceptata cu privire la acest sindrom arata ca originea tulburarii se afla in „functia de mapare a corpului”, localizata in lobul parental drept. Potrivit acestei teorii, creierul nu include membrul afectat in forma corpului fizic.

Persoana care sufera de acest sindrom doreste ca unul sau mai multe membre sa-i fie amputate. In timp ce definitia oficiala a sindromului include doar dorinta de amputare, doctorul Michael B. First, a adaugat si nevoia de depreciere, precum paraplegia sau paralizia partiala a membrului.

O motivatie sexuala pentru amputarea a unuia sau a mai multor membre se numeste apotemnofilia (termen in limba engleza). Un alt tip de tulburare asemanator este acrotomofilia, in care indivizii se simt atrasi sexual de alti oameni care si-au pierdut unul sau mai multe membre.

Cei ce sufera de apotemnofilie prezinta un risc de trei ori mai mare sa-si doreasca sa li se amputeze membrul stang decat cel drept, acest lucru depinzand de gradul de vatamare a lobului parental drept.

S-a efectuat un test pe 52 persoane ce sufereau de apotemnofilie, iar marea majoritate a dorit sa le fie indepartat un singur picior, taiat de deasupra genunchiului.

Exista diferente intre apotemnofilie ca o motivatie pentru integritatea identitatii corporale si autoginefilia ca o motivatie pentru unele cazuri, unde tulburarile sunt de tip sexual. Cei ce sufera de autoginefilie sunt barbati ce isi doresc sa devina femei.

Astazi, niciun medic chirurg nu trateaza pacientii ce sufera de sindromul integritatii identitatii corporale pentru a realiza amputatia. Unii se comporta precum simt si folosesc carje pentru a se comporta ca si cum ar avea un membru amputat, in timp ce altii au mers si mai departe: si-au lovit membrele, s-au lasat calcati de tren sau le-au strivit atat de rau incat chirurgii au fost nevoiti sa le amputeze.

Sindromul integritatii identitatii corporale nu se refera doar la amputarea unui membru, implica orice alta dorinta care altereaza integritatea corpului. Unii oameni doresc sa devina paralizati, orbi, surzi, sau sa foloseasca obiecte ortopedice. Altii isi petrec timpul pretinzand ca sunt invalizi folosind carje sau scaune cu rotile acasa sau in public. In comunitatea celor ce sufera de acest sindrom, acestia sunt numiti „pretendenti”.

Nu sunt cunoscute cauzele exacte ale acestei tulburari, insa unii cercetatori au venit cu cateva teorii. Una spune ca in perioada copilariei, vazand un om invalid, i s-a putut imprima ideea de om „ideal”. Teoria biologica spune ca tulburarea este o conditie neuro-psihologica unde exista o anomalie in cortexul cerebral care este in legatura cu membrele.

Proprioconceptia este cunostinta individului de corpul si spatiul din jurul lui. Prin ea, corpul isi simte locul in spatiu, iar individul poate interactiona cu mediul. Primim informatii de la o serie de organe de simt, ochi, urechi, nas si membre, contruind un model mental al lumii din jurul nostru. Proprioconceptia se dezvolta inca din primele luni de viata, iar pe masura ce crestem, suntem capabili sa ne coordonam miscarile, sa stam in picioare, sa alergam, sa sarim etc. Avem constiinta pozitiei si actiunilor corpului propriu, care apare si se rafineaza la inceputul vietii, insa in unele cazuri aceasta nu se dezvolta corespunzator, ajungand la sindromul integritatii corporale. Acest control asupra corpului se dezvolta probabil inca din uter, unde fatul exploreaza corpul si va petrece mult timp exersand reflexul de prindere, prizand mainile, picioarele, degetele de la maini sau picioare.

Daca aceasta conditie este una neurologica, poate fi conceptualizata ca o forma congenitala a somatoparaphreniei, o conditie care urmeaza adesea un  accident ce afecteaza lobul parietal.

Deoarece partea dreapta a lobul parental inferior, care este raspunzatoare pentru proprioconceptie, este mai mica la barbati decat la femei, ar putea arata de ce barbatii sunt mai predispusi la SIIC, dar si de ce sunt mai multe cereri de amputare pentru membrele stangi (partea dreapta a creierului controleaza partea stanga a corpului si invers). Daca aceasta conditie este similara cu somatofrenia, poate avea acelasi „tratament”: stimularea vestibulara.

Cei ce sufera de aceste tulburari se simt „incompleti” cu cele patru membre, in schimb, sunt siguri ca s-ar simti mai bine daca le-ar fi amputat membrul pe care-l simt in plus. Ei stiu exact ce parte a carui membru ar trebui amputata pentru a scapa de suferinta.

Ei simt membrul respectiv ca si cum nu ar fi al lor si ar fi anormal sa-l aiba. Se simt singuri si neintelesi si nu cred ca ar putea cineva sa le inteleaga dorintele. In general, le este rusine de gandurile lor si incearca sa le ascunda de altii.

Din punct de vedere etic, decizia unui doctor de a amputa un membru perfect sanatos este foarte controversata. Unii sustin ca amputatia pentru pacientii ce sufera de SIIC ce nu pot fi tratati prin psihoterapie sau medicamente, in timp ce altii subliniaza ireversibilitatea amputarii si incearca sa promoveze studiul „membrelor fantoma” pentru a trata pacientul dintr-o perspectiva psihologica.

Filme:

– „Armless” (2010), un film in care protagonistul porneste catre New York pentru a gasi un doctor care sa-i amputeze bratele.

– Quid Pro Quo (2008)

Documentare: „Whole”, un documentar despre oamenii care sufera de SIIC

Bibliografie: http://en.wikipedia.org/wiki/Body_integrity_identity_disorder

Autor: Marius Ignatescu, www.descopera.org