Trinitatea crestina si pasarea phoenix

Articole asemănătoare

Inca nu reusisem sa inteleg trinitatea crestina, mi se parea absurda. A venit o zi in care s-a nascut imboldul de a ma apleca asupra teologiei egiptene antice. Ma gandeam ca Moise a cunoscut intreaga intelepciune (deci si religia) egipteana si nu i-a stricat. Am descoperit o dezvoltare fantastica a „teologiei regatului”. regele este o incarnare a divinitatii si un fiu de zeu. In el salasluieste forta de viata si de procreare divina, Ka, adica zeul se procreaza pe sine intr-o mama divina omeneasca si este nascut de ea ca om-zeu. In aceasta „calitate” raspunde pentru prosperitatea regatului si poporului sau luand asupra sa sa fie ucis daca timpul i s-a implinit, adica daca forta sa de procreare este epuizata. Tatal si Fiul sunt identici iar dupa moarte regele redevine zeul-tata. Asta si pentru faptul ca are un Ka identic cu al tatalui.

Am putea spune ca in religia antica egipteana avem de-a face cu o dubla trinitate:
– o serie pur divina: zeul Tata – zeul Fiu – Ka-Muntef
– o serie omenesc-divina: zeul Tata – omul-zeu Fiu ( faraonul) – Ka al regelui.

In prima serie Tatal se transforma in Fiu si invers prin intermediul fortei procreatoare a lui Ka-Muntef.Cele trei fapturi sunt identice.
A doua serie reprezinta coborarea zeului in lumea pamanteana. Mama divina nu este inclusa in trinitate. Acest lucru ni-l demonstreaza si amuleta egipteana tarzie a Trinitatii( publicata de Spiegelberg): Horus si Hator stau fata in fata iar intre ei si deasupra lor pluteste un sarpe inaripat. Cele trei zeitati tin – toate – semnul vietii(ankh), crucea.

Amuleta este triunghiulara si are o inscriptie: Unul este Bait ( Horus), unul este Hator, unul Akori, una este forta lor. Fii salutat, Tata al lumii, fii salutat zeu cu trei infatisari ( se pare ca provine din sec.II – I iH.). Spiegelberg si Jung sunt de acord ca aceasta amuleta a contribuit decisiv la dezvoltarea dogmei crestine a Trinitatii care – sa nu uitam – a aparut pe pamant egiptean, in Alexandria.Surprinzator dar in sprijinul meu vin chiar „Faptele apostolilor” unde aflam ca Apolo,un tip care – la un moment dat – era mai pretuit de comunitatile crestine si chiar mai ascultat decat Pavel, era din Alexandria. Luca, cel care a scris Faptele (banuiesc asta deoarece atat Faptele cat si Evanghelia, sunt adresate lui Timotei) il lauda pe Apolo spunand ca „era tare in Scripturi”, nu cunostea decat botezul lui Ioan – dar  invata amanuntit pe oameni despre Isus, lucru pe care nu l-am gasit mentionat despre Pavel. Jung mai face observatia ca imaginile „conjunctiei” din „Rosarium philosophorum” ( Rex – Regina – Colomba Sancti Spiritus) corespund exact schemei amuletei.

Nu inteleg refuzul teologiei crestine de a admite ca dogmatica crestina rezulta, fie si numai partial, din credinta populara egipteano – elenistica si din filosofia iudeo-elenistica a unui Filon. Acelasi traseu l-a urmat si alchimia. Lapis Philosophorum ( Piatra Inteleptilor), cea care mentine macrocosmosul este in cartea sau oglinda naturii, simbolul lui Isus Crucificat, al Mantuitorului intregii semintii umane, adica a microcosmosului (spune Khunrath). Asta imi aminteste de „Cantilena” lui Ripley si „De Chemia” lui Senior: masculinul, care nu are aripi, este supus femininului care le are. Faptul ca Dumnezeu Tatal este perceput ca „antiquum dierum” face ca Fiul sa fie tanar. Logosul este vazut si de Valentin si de Meister Eckhart ca un baietel iar asta ne poarta cu gandul la Dionysos sau la „Horus copilul”.
Foarte multi dintre noi nu avem habar de linia comuna pe care teologia crestina si filosofia alchimica evolueaza. Jung spune ca: „alchimistii seriosi erau, in masura in care putem sa consideram exprimarea parerii lor drept autentica, oameni religiosi, carora le este total straina o critica a adevarului revelat. Nu exista in literatura alchimica, atat cat pot eu sa am o privire de ansamblu asupra ei, atacuri la adresa dogmei”. Jung mai admite ca o religie care nu mai poate sa asimileze mitul isi uita functia intrinseca. Vitalitatea spirituala se bazeaza pe continuitatea mitului (atentie intemeietori de religii!) De ce amintesc asta? Pentru ca mi se pare extraordinar modul in care hermeneutica crestina a facut din Pasarea Phoenix (cea din mitul lui Pliniu) o „allegoria Christi”. Autoarderii lui Phoenix ii corespunde jertfa de sine, cenusii trupul ingropat iar renasterii pasarii miraculoase invierea lui Hristos. Phoenix inseamna sufletul si migratia sa spre taramul renasterii. Phoenix devine o alegorie a Invierii. Iata ca si pentru alchimie pasarea Phoenix reprezinta tocmai marele miracol al lui „coniunctio”, unirea corpului cu sufletul, moment in care „lapis” devine un corp viu ( nu stiu daca nu cumva prin toata aventura adamica a „plasmuirii din lut” nu ne este sugerata decat nazuinta inconstientului la constientizare).

Totusi aveam senzatia ca lipseste ceva pentru ca lucrurile sa se inchege. Nu era asa. Pasarea Phoenix nu se transforma imediat in „noua” pasare. Din oasele celei care a murit apare un viermisor care devine noua pasare. Asa da, lucrurile se leaga, pentru ca exista o reprezentare mitica straveche prin care daca lumina vietii eroului se stinge, el continua sa traiasca sub forma de sarpe si este omagiat ca sarpe.

In Cartea apostolului Bartholomaeus – citata de Wallis Budge – gasim urmatoarea prezentare: „Acum s-a tarat Abbaton, care este moartea si Gaios si Tryphon si Ophiath si Sotomis si Phiton si Komphion care sunt cei sase fii ai mortii in mormantul Fiului lui Dumnezeu, pe chipurile lor, sub forma de serpi, tarandu-se inauntru cu marele lor hot in adevar”. Ei da, viermele – respectiv sarpele – este moartea care devoreaza tot. Cel care ucide balaurul este de aceea mereu si invingator al mortii. Asta ne intoarce iar gandurile spre egipteni, caci iata ce spune o inscriptie din Templul lui Hator din Tentyra: „Tu urci aidoma sarpelui sfant ca spirit viu, creand rasariturile. Maestrul Divin devine prin opera sa Creatorul lumii. Ivindu-se ca Unul, el se multiplica de milioane de ori atunci cand se naste lumina din el sub forma unui copil”. Este extraordinar sa vezi cat de multe a preluat crestinismul direct din religiozitatea egipteana. Ei bine, Hipolit are o interpretare a intrebarii retorice din Psalmul 24:”Cine este acesta: Imparatul slavei?” El spune ca este o trimitere la Adam si la renasterea sa. Viermele trimite deci la al doilea Adam si anume Hristos. Chiar si Epifan mentioneaza viermele ca alegorie a lui Hristos. In Psalmul 22 se sugereaza ca Hristosul este „vierme si nu un om”.

Autor: Nicolae Dan Dinescu

www.descopera.org

Articole recente

Articolul precedentNasterea Terrei
Articolul următorPseudo Hinduistikos

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

VIDEO

Recomandări