Supervulcanii sunt cele mai terifiante forme ale furiei naturii, o astfel de forta distructiva fiind depasita, poate, doar de impactul unor asteroizi de mari dimensiuni. Frecventa lor este insa de 10 ori mai mare. Nimeni nu poate spune cu exactitate care sunt semnele premergatoare ale unui asemenea fenomen si asta pentru ca nimeni nu a apucat sa vada unul si sa povesteasca.

Un supervulcan a trimis omenirea in pragul extinctiei, si era doar un fenomen redus fata de ceea ce s-a intamplat in trecut planetei noastre sau… de ceea ce se poate intampla. Ziua in care marile au murit in urma cu 251 de milioane de ani, Pamantul s-a cutremurat asa cum nu a mai facut-o niciodata. Nordul a ceea ce pe atunci era supercontinentul Pangeea a fost cuprins de flacari ce nu aveau sa se mai stinga pentru o buna perioada de timp. Pe o suprafata considerabila, sute de guri vulcanice au aruncat fluvii de lava, insumand milioane de kilometri cubi de materie incandescenta, si au eliberat cantitati inimaginabile de gaze, aducand Terra in pragul a ceea ce oamenii de stiinta au numit la unison “Marea Moarte” sau Mama tuturor extinctiilor”. Ca o comparatie, eruptia vulcanului islandez Laki, din anul 1783, una dintre cele mai distrugatoare eruptii vulcanice din istoria consemnata, a eliberat circa 14 milioane cubi de lava iar gazele degajate in atmosfera au racit temperatura globala cu aproximativ un grad. Iar daca un astfel de cataclism a putut influenta clima de pe intreaga planeta, efectele unui eveniment de genul celui petrecut acum 251 de milioane de ani au fost, fara exagerare, incomprehensibile.

Siberian Traps – in imagine – (traps este un termen derivat din suedezul trappa, termen ce defineste dealurile in trepte ce impanzesc aceasta regiune din nordul Siberiei) a fost cel mai puternic supervulcan din ultimii 500 de milioane de ani. Atat de puternic incat vietii i-a trebuit aproximativ 20-30 de milioane de ani sa revina in regiunile pustiite de cantitatile de-a dreptul uriase de cenusa bazaltica, de milioane cubi de lava si de gaze toxice care au transformat atmosfera si oceanele Pamantului intr-un adevarat iad.

A fost cea mai dura si mai distrugatoare demonstratie de forta a planetei, o demonstratie a ceea ce se poate intampla oricand intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Pentru Dimetrodoni, Listrozauri sau Protorozauri, cateva cateva dintre bizarele creaturi care dominau Terra in Permian, cel putin pentru cei care s-au aflat la o distanta suficienta pentru a scapa de valurile piroclastice, cerul a aparut initial in culori, galbene, apoi de un rosu aprins, primele indicii ale unei eruptii catastrofale si ale unei lungi ierni vulcanice ce avea sa cuprinda planeta. Si era doar primul semn al distrugerilor ce urmau sa vina.

Un nor urias format din gaze si cenusa s-a ridicat pana la 50 de kilometri in stratosfera, blocand lumina soarelui pe o suprafata de cel putin 200 de kilometri in jurul supervulcanului, in timp ce caderea solului in camera gigantica in care se afla magma provoca un val de cenusa si lava cu temperatura ce depasea 700 de grade Celsius, si care se deplasa cu aproximativ 400 kilometri pe ora, arzand si ingropand totul pe distante de sute de kilometri. Pe alocuri, stratul de cenusa vulcanica a atins 6000 de metri grosime, iar planeta a fost curand acoperita de o cenusa sterila, cu grosimi ce variau de la cativa milimetri la cativa kilometri.

Dintre gazele eliberate atunci in atmosfera, dioxidul de sulf (SO2) a fost, poate unul dintre cele mai periculoase. Reactionand cu oxigenul si cu apa, acesta a dat nastere unor ploi de acid sulfuric (picaturile de acid sunt printre cele mai importante elemente care blocheaza lumina soarelui in cazul unei supereruptii) care au aruncat Pamantul intr-o mini-era glaciara.

Acelasi proces a avut loc si in urma cu 74.000 de ani, moment in care supervulcanul Toba, din Sumatra, a determinat o scadere a temperaturilor globale cu 5 pana la 10 grade Celsius suficient cat sa duca la aparitia unei ierni vulcanice care sa reduca intreaga populatie umana a planetei la maxim 10000. Dar pana si Toba nu a fost mai mult decat o adiere pe langa ceea ce s-a intamplat in urma cu 251 de milioane de ani.

Recent, o echipa de cercetatori de la Universitatea din Oslo, condusa de geologul Henrik Svenson, a efectuat o serie de experimente legate de Siberian Traps, demonstrand ca iarna vulcanica a reprezentat doar primul val de distrugeri care a cuprins Terra la sfarsitul erei geologice cunoscuta sub numele de Permian. Data fiind durata uriasa a eruptiei (intre 200.000 si 1 milion de ani), cantitatea de lava eliberata a fost una enorma, acoperind o suprafata echivalanta cu cea a Australiei. Ea ajungea pana in ceea ce azi este bazinul Tunguska din estul Siberiei, o zona bogata in zacaminte de carbine, petrol si gaze naturale.

Se estimeza ca temperatura degajata de lava a transformat aceasta parte a planetei in cea mai mare “fabrica” de gaze cu efect de sera, calculele specialistilor aratand ca atunci au fost eliberate in atmosfera peste 100.000 de gigatone de dioxid de carbon (intreaga populatie a planetei elibereaza “doar” 8 gigatone de dioxid de carbon anual). Temperaturile au inceput sa creasca, sa atinga valori de dinaintea eruptiei si chiar sa le depaseasca cu aproape 5 grade Celsius… o veritabila apocalipsa. Dar echipa condusa de Henrik Svenson nu s-a oprit aici, ci a vrut sa afle si ce s-a intamplat atunci cand lava a patruns in depozitele naturale de sare din Siberia de acum 251 milioane de ani.

Incalzita in laborator la temperatura de 275 de grade Celsius, sarea a degajat o serie de gaze toxice, cel mai periculos dintre ele fiind clorura de metil, un ucigas extrem de eficient al stratului de ozon. A fost, practic, prima dovada ca Terra s-ar fi confruntat atunci cu un colaps al stratului de ozon iar radiatiile ultraviolete (UV) s-au numarat si ele printre ucigasii florei si a faunei din Permian-Triasic. Insa ultimul si cel mai cumplit val de distrugeri de-abia incepea. Incalzirea globala extrema cuprinsese incet-incet si uriasul ocean planetar din jurul supercontinentului Pangeea. Incalzindu-se din ce in ce mai mult, apele au inceput sa piarda din oxigen, iar viata sa dispara intr-un ritm accelerat. A fost momentul in care din “adancuri” s-a eliberat un alt “ucigas” de temut, metanul. Cantitati inimaginabile de gaz metan au fost degajate in atmosfera, ridicand temperatura globala cu inca 5 grade Celsius. Oceanul planetar a devenit anoxic, iar viata a disparut din apele Terrei in proportie de 96%. Cele mai multe specii au disparut, doar organismele cele mai rezistente reusit sa supravietuiasca acestui val de cataclisme. Practic, singurile vietati marine care au scapat dezastrului din Permian au fost doar cele s-au refugiat in ochiurile de apa dulce si in golfurile cu apa putina din zonele de coasta.

Pe uscat, circa 70% dintre vietuitoare si aproximativ 50% dintre plante disparusera deja pentru totdeauna. A fost singura data in istoria Terrei cand pana si insectele au suferit o extinctie in masa.

Cand, cum si ce s-ar intampla daca Yellowstone va erupe?

Nu exista niciun secret. Problema cu supervulcanul Yellowstone nu este daca el va erupe, ci doar cand o va face. Timpul sau a trecut deja cu peste 40000 de ani, mai precis cu 42000 de ani, iar mass-media ultimilor ani da ca iminenta o viitoare supereruptie. Ce ar insemna un astfel de eveniment pentru Statele Unite Ale Americii si pentru restul planetei?

Liderul echipei de specialisti de la Observatorul Vulcanologie de la Yellowstone (YVO) spune ca „Parcul National Yellowstone este, intr-adevar, un sistem urias, foarte activ, cu o intensa activitate hidrotermala si magmatica. Anual, se inregistreaza circa 3000 de cutremure, o cifra mai mare decat in trecut, fapt speculat intens de reprezentantii care lucreaza acolo si intensitatii acestor miscari seismice nu este mai mare de 3,9 grade pe scara Richter. Dupa supereruptia de acum 642.000 de ani au fost unele non-vulcanice, mai precis, nu a fost eliminata lava. Cea mai recenta dintre scurgerile de lava s-a petrecut in urma cu 70.000 de ani. Cu siguranta eruptiile viitoare vor fi tot de mica intensitate, fara efecte notabile in afara Parcului National Yellowstone. Cele mai posibile sunt exploziile hidrotermale de mica intensitate, cu o probabilitate anuala de 0,5 (mai exact, asteptam sa se produca una la fiecare doi ani). O explozie hidrotermala de mare intensitate, capabila sa formeze un crater de pana la 100 de metri diametru, se produce doar odata la 200 de ani, iar una care sa prezinte pericol pentru vizitatorii Parcului Yellowstone se produce, in medie odata la 10 ani. Riscul de a asista la o explozie vulcanica este mult mai mic decat in cazul celor hidrotermale.”

Probabil ca multi care speculeaza pe tema unui supervulcan, vor fi dezamagiti dar probibilitatea unei astfe de eruptii, de mica intensitate, este de doar una la 16.000 de ani. O eruptie medie, care sa produca in interiorul calderei de la Yellowstone este de una la 20.000 de ani, in timp ce o eruptie majora, care sa iasa din aria calderei, are o probabilitate de cel mult una la 50.000 de ani.

Nimeni nu poate spune exact care sunt semnele care anunta un supervulcan, mai ales ca ultimul s-a produs cu cel putin 20.000 de ani.

La ultima supereruptie, stratul de cenusa vulcanica atingea 400 de metri grosime la 1000 de kilometri distanta de locul eruptiei si vorbim de o cantitate de material piriclastic de cel putin de doua ori mai mica decat in cazul primei supereruptii, cea de acum 2,1 milioane de ani. Nu se stie daca ne vom confrunta cu o iarna vulcanica sau cu o noua era glaciara, dar exista multe variabile pe care noi nu le cunoastem inca. Cu siguranta, totusi, ca depunerile de cenusa de la sol, precum si cele din atmosfera, vor crea dificultati majore pentru transportul aerian si terestru. S-au vazut deja efectele pe care le-a avut vulcanul islandez Eyjafjallajokull. Iar consecintele din punct de vedere economic vor fi considerabile si vor depasi granitele Statelor Unite Ale Americii.

LĂSAȚI UN MESAJ