In anul 1850, Anglia devenise cea mai linistita si mai prospera, iar, la jumatatea deceniului, specialistii capatasera suprematia, instituind examene si impunand meritocratia. Schimbarea compozitiei sociale a stiintei – exemplificata de faima biologului liber-cugetator Thomas Henry Huxley – promitea o receptare mai buna a teoriilor lui Darwin. Huxley, filozoful Herbert Spencer si altii optau pentru o natura seculara in publicatia rationalista Westminster Review si luau in deradere influenta „parohiala”. Darwin pierduse si el ultimele ramasite ale credintei crestine dupa moartea tragica a fiicei sale mai mari, Annie, de febra tifoida, in 1851.
Lumea devenea mai sigura pentru Darwin si teoria sa: Anglia de la jumatea perioadei victoriene era mai stabila decat „anii 1830 ai foametei” sau tumultuosii ani 1840. In 1854 a rezolvat ultima sa problema majora, bifurcarea genurilor, pentru a produce noi ramuri ale evolutiei. El a folosit o analogie industriala cunoscuta din fabricile de la Wedgood, diviziunea muncii: competitia pe piata supraincarcata a naturii favoriza variantele care exploatau caracteristici ale unei nise. Speciile incep sa difere brusc, la fel ca negustorii din acelasi spatiu comercial. Prin 1855, Darwin a experimentat cu seminte tinute in apa de mare, pentru a dovedi ca acestea pot supravietui transversarii oceanului pentru a incepe procesul de formare a unor specii noi pe insule. Apoi a colectionat specii ornamentale de porumbei, pentru a vedea daca puii se aseamana mai mult cu porumbelul indigen ancestral decat cu bizarii lor parinti. Darwin si-a perfectinat analogia sa despre selectia naturala cu mai sofisticata teorie despre „selectia artificiala”, asa cum a denumit-o. Isi pregatea strategia retorica, gata sa-si prezinte teoria.
Dupa ce a vorbit cu Huxley si Hooker la Downe, in aprilie 1856, Darwin a inceput sa scrie o carte in trei volume, denumita ostentativ Selectia Naturala (Natural Selection), care a fost proiectata sa zdrobeasca orice critica printr-un talmes-balmes de informatii. Darwin avea acuma o autoritata stiintifica si sociala imensa, iar locul sau in parohie a fost asigurat atunci cand a fost investit ca judecator de pace, in 1857. Incurajat de Lyell, Darwin a continuat sa scrie pana la nasterea celui de-al zecelea (si ultimul) fiu al sau, retard mintal, Charles Waring Darwin (nascut in 1856, cand Emma avea 48 de ani). Daca in anii 1830 Darwin credea ca speciile raman adaptate perfect pana la schimabrea mediului, acum credea ca fiecare noua variatie era imperfecta si ca, in realitate, speciile se afla intr-o lupta perpetua. De asemena, a explicat evolutia albinelor lucratoare sterile, in 1857. Acestea nu se supun selectiei, deoarece nu se reproduc, prin urmare a optat pentru selectia „in familie” (selectia rubedeniilor, asa cum este cunoscuta astazi): intreaga colonie a beneficiat de conservarea lor.
Darwin terminase de scris un sfert de milion de cuvinte pana la 18 iunie 1858. In acea zi a primit o scrisoare de la Alfred Russel Wallace, un socialist si colectionar de specimene britanic care lucra in Arhipelagul Malay, in care schita o teorie asemanatoare. Temandu-se sa nu isi piarda intaietatea , Darwin a acceptat solutia data de Lyell si Hooker: acestia au citit, in paralel, extrase din lucrarile lui Darwin si Wallace la Linnean Society, la 1 iulie 1858. Darwin se afla departe, bolnav, plangandu-si micul fiu care murise de scarlatina si, astfel, a lipsit de la prima prezentare publica a teoriei selectiei naturale. Acest absentism avea sa ii marcheze ultimii ani.
Darwin a inceput sa scrie rapid un rezumat al Selectiei naturale, care s-a transformat intr-o carte mai accesibila, Originea speciilor ca metoda de selectie naturala sau conservarea raselor favorizate in lupta pentru viata (On the Origin of Species by Means of Natural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life). Suferind de teribile dureri de stomac, Darwin, care avea e atunci 50 de ani, se afla izolat departe, la o statiune balneara de langa dezvoltatele mlastini din Yorkshire in momentul cand cartea a fost scoasa pe piata, la 22 noiembrie 1859. El se temea inca de ceea ce putea fi mai rau si a trimis exemplare din carte expertilor, cu scrisori justificatice („cat va veti dori sa ma crucificati de viu”). Era de parca „ai trai in infern”, spunea el despre acesta perioada.
Catrea i-a deranjat pe profesorii de la Cambridge, insa acestia fusesera marginalizati in stiinta. Totusi, prezbiterienii radicali simpatizau cu teoriile sale, la fel si biologii si geologii londonezi, chiar daca doar cativa au adoptat, de fapt, abordarea cost-beneficiu pe care o propunea Darwin despre natura. Ziarele au tras concluzia unica pe care Darwin o evitase explicit: ca oamenii au evoluat din maimute si ca Darwin respingea ideea imortalitatii omenirii. Sensibilul Darwin, care nu mai aparea public, l-a lasat pe Huxley, devenit un foare bun prieten, sa gestioneze aceasta parte a polemicii. Indraznetul Huxley, care iubea polemicile publice pe cat de mult le dispretuia Darwin, avea propriile motive pentru a prelua cauza si a facut acest lucru cu entuziasm. A scris trei recenzii despre Originea speciilor, a aparat evolutia umana la intalnirea de la Oxford a Asociatiei Britanice pentru Progrese a Stiintei (British Association for the Advancement of Science) in 1860 (cand epoiscopul Samuel Wilberforce l-a intrebat in gluma pe Huxley daca maimutele provin din partea bunicii sau a bunicului sau) si a publicat propria sa carte despre evolutia omului, Dovezi despre locul omului in natura (Evidence as to Man’s Place in Nature, 1863). Ceea ce a promovat Huxley a fost naturalismul evolutionist al lui Darwin, teoriile sale care excludeau miraculosul, propulsand biologia in spatii considerate anterior tabu, si care au sporit puterea expertilor lui Huxley. Iar acestia au si fost de fapt cei care au castigat pentru Darwin Medalia Copley a Societatii Regale, in 1864.
Reactia lui Huxley, cu entuziasmul sau pentru evolutie si o opinie mai retinuta despre selectia naturala, a fost una tipica.
Selectia naturala – „legea alandala” in cuvintele dispretuitoare ale lui Herschel – a cunoscut putin sprijin pe vremea lui Darwin. Prin contrast, evolutia insasi (Darwin o denumea „descendenta” – termenul evolutie a fost introdus in ultima editie, din 1872, a Originii Speciilor) a fost recunoscuta de la tribunele Asociatiei Britanice inca din 1866. De asemenea, in acel an, Darwin s-a intalnit cu admiratorul sau german, zoologul Ernest Haeckel, al carui prozelitism avea sa raspandeasca darwinismul in intreaga lume prusaca. Doi ani mai tarziu, regele Prusiei i-a acordat lui darwin ordinul Pour le Merite.
Patriarhul in laboratorul sau de acasa
In anii 1860, perioadele lungi de boala chinuitoare l-au lasat pe batranul Darwin slabit si devastat. Odata a vomitat timp de 27 de zile consecutiv. Down House era o infirmerie unde boala devenise omniprezenta, iar Emma, o vesnica infirmiera grijulie. Ea l-a aparat si l-a ingrijit pe patriarh.
Darwin a fost un victorian tipic in stereotipiile sale rasiale si sexuale – desi dependent de redutabila sa sotie, acesta le considera in continuare inferioare pe femei. Si chiar daca a fost un abolutionist fervent, credea totusi ca negrii sunt o rasa inferioara. Dar putini, in afara socialistilor egalitari, au luptat impotriva acestor prejudecati – si Darwin, cufundat in cultura competitva a liberalismului Whing caruia ii pastra cu sfintenie valorile in stinta sa, nu avea timp de socialism.
Casa era si un laborator unde Darwin a continuat sa experimenteze si sa revizuiasca urmatoarele sase editii din Originea speciilor. Desi continua sa parieze pe „selectia naturala”, a raspuns criticilor prin evidentierea altor cauze ale schimbarii – de exemplu, efectele folosirii countinue a unui organ – si a sustinut teoria lamarckiana ca astfel de modificari produse de utilizarea excesiva pot fi transmise urmasilor. In Modificarea plantelor si animalelor in stare domestica (Variation of Animals and Plants under Domestication, 1868), a enuntat faptele si a explorat cauzele variatiilor prezente la rasele domestice. Cartea a oferit raspunsuri unor critici precum George Douglas Campbell, al optulea duce de Argyll, care a respins procesul orb, accidental al variatiei prezentate de Darwin, considerand ca noile nasteri nu sunt intamplatoare. Aratand ca specialistii-crescatori de pasari au selectat din gama de variatii prezente in natura anumite caracteristici pentru a produce smocurile si moturile porumbeilor ornamentali, Darwin a respins aceasta explicatie providentiala.
In 1867, inginerul Fleeming Jenkin a sustinut ca orice variatie favorabila singulara ar fi disipiata si, in cele din urma, pierduta prin continuarea reproducerii in randul populatiei generale. Nu se cunostea nici un mecanism de mostenire, de aceea, in Modificarea plantelor si animalelor, Darwin si-a formulat ipoteza „pangenezei” pentru a explica mostenirea discreta a trasaturilor. Si-a imaginat ca fiecare tesut al unui organism transmitea mici „gemule” care treceau in organele sexuale si permiteau ca reproduceri de-ale lor sa fie preluate de urmatoarea generatie. Dar varul lui Darwin, Francis Galton, nu a reusit sa gaseasca aceste gemule in sangele iepurilor, iar teoria s-a dovedit nevalida.
Darwin a fost un adept al atacurilor laterale, pentru a-si surprinde criticii. A facut apel la subiecte aparent greu de abordat – cum ar fi orhideele – si le-a transformat in cazuri-test pentru „selectia naturala”. Asadar, cartea care a aparut dupa Originea speciilor a fost, spre surpriza tuturor, Diversele trucuri prin care orhideele britanice si straine sunt fertilizate de insecte (The Various Contrivances by which British and Foreign Orchids are Fertilised by Insects, 1862). El a demonstrat ca frumusetea orhideei nu este un capriciu floral al providentei, „proiectata” de Dumnezeu sa placa oamenilor, ci un rezultat al selectiei, pentru a atrage polenizarea incrucisata a insectelor. Aceste petale indrumau albinele spre nectar, iar sacii de polen erau depozitati exact acolo unde puteau fi atrasi de stigmatul unei alte flori.
Dar care este importanta polenizarii incrucisate? Opera botanica a lui Darwin a fost intotdeauna corelata subtil la mecanismul sau evolutionist. Acesta a crezut ca plantele polenizate incrucisat pot produce urmasi mai adaptati decat cele autopolenizate si a facut apel la o ingeniozitate considerabila in explicarea a zeci de polenizari incrucisate pentru a dovedi aceasta teorie. Rezultatele au aparut in Efectele fertilizarii incrucisate si ale autofertilizarii in regnul vegetal (The Effects of Cross and Self Fertilization in the Vegetable Kingdom, 1876). Urmatoarea carte, Formele diferite de flori la plante din aceeiasi specie (The Different Forms of Flowers on Plants of the Same Species, 1877), a fost din nou rezultatul unei cercetari indelungate asupra modului in care evolutia unor specii a favorizat aparitia formelor diferite femeiesti si barbatesti de flori, care sa faciliteze reproducerea externa. Darwin fusese de mult timp sensibil la afectele reproducerii interne, deoarece el insusi se casatorise cu o verisoara din Wedgood, la fel sora sa Caroline, maritata si ea cu un verisor. Ii era foarte frica de consecintele pe care acest mariaj le-ar fi putut avea asupra celor cinci fii ai sai. Insa ingrijorarea sa a fost neintemeiata: William a devenit bancher, Leonard, maior in armata, George, profesor de astronomie la Cambridge, Francis, lector de botanica la Cambridge, iar Horace, fabricant de instrumente stiintifice. Darwin a mai studiat plantele insectivore, plantele agatatoare si raspunsul plantelor la gravitatie si lumina (lumina soarelui, credea el, activa ceva la varful lastarului – o idee care a inspirat cercetarile despre hormonii de crestere la plante).
Omul privat si polemica publica
In anii 1860, selectia naturala se aplica la sporul demografic. Cooperarea era de parere A.R.Wallace, intarea legaturile morale din triburile primitive. Prin contrast, promotorii darwinismului social se plangeau ca civilizatia moderna ii protejeaza pe cei „neadaptati” de selectia naturala. Francis Galton a sustinut ca anumite trasaturi de caracter – chiar si imbecilitatea sau geniul – sunt mostenite si ca „eugenia”, asa cum a ajuns sa fie denumita, va opri pierderea informatiilor genetice. Tendinta de a explica evolutia raselor umane, moralitatea si civilizatia a fost formulata de Darwin in lucrarea sa in doua volume Originea omului si selectia sexuala (The Descendent of Man, and Selection in Relation to Sex, 1871). Cartea era influenta, adnotata si foarte anecdotica pe alocuri. Cele doua volume erau diferite. Primul discuta evolutia civilizatiei si originilor omului printre maimutele Lumii Vechi. (Ilustratia infatisandu-l pe Darwin ca un stramos uman paros cu urechi ascutite a inspirat numeroase calicaturi de acest tip). Al doilea volum a raspuns unor critici precum Argyll, care se indoiau ca penajul irizat al pasarii colibri avea vreo functie. Darwin a sustinut ca femelele isi aleg masculii dupa penajul tipator. Ca de obicei, Darwin a facut apel la uriasa sa retea de corespondenta – crescatori de animale, naturalisti si calatori din intreaga lume – pentru a gasi dovezi pentru acest lucru. Acest tip de „selectie sexuala” s-a intamplat si in randurile oamenilor. Devreme ce societatile primitive aveau notiuni despre frumusete, preferinte estetice, credea el, ar putea fi responsabile pentru originea rasei umane.
Explicatia lui Darwin se indrepta partial catre Wallace. La fel ca multi socialisti deluzionati, Wallace se angajase in spiritualism. Acesta sustinea ca fortele spirituale ne-au inzestrat cu un creier supradezvoltat, pentru a aduce umanitatea catre perfectiunea milenaristica. Darwin nu avea timp pentru acest lucru. Chiar daca a participat la o sedinta de spiritism cu Galton si cu romanciera George Elliot (Marian Evans) in casa fratelui sau, in 1874, el s-a aratat ingrozit de „astfel de tampenii” si, in 1876, a trimis 10 lire pentru a acoperi costurile acuzarii mediumului Henry Slade.
Darwin a terminat alt corpus important al operei sale. Dupa studierea comportamentului capricios al urangutanilor din gradina zoologica din Londra in 1838, pe cand i se nasteau cei 10 fii (ale caror expresii faciale le gasea asemanatoare cu cele ale antropoidelor), Darwin devenise fascinat de expresie. Ca student, ii auzise pe multi criticand ideea ca muschii faciali ai persoanelor sunt conceputi de Dumnezeu pentru a le exprima gandurile. Acum, Expresia emotiilor la om si animale (The Expression of the Emotions in Man and Animals, 1872) a extins subiectul pentru a include seria de grimase ale persoanelor internate la azil, pentru a arata continuitatea emotiilor si a expresiilor intre oameni si animale.
Blandul Darwin a produs valul de devotament. In jurul sau s-a format un cerc protector bine inchegat de Huxley si Hooker. Acestia i-au ostracizat pe detractori indeosebi pe zoologul romano-catolic Saint George Jackson Mivart. Darwin a apreciat grija care i se acordase: a contribuit la strangerea sumei de 2100 de lire sterline pentru a-l trimite pe extenuantul Huxley in vacanta in 1873, iar insistentele sale au dus la adaugarea lui Wallace, care era sarac, Lista Civila in 1881.
Darwin a fost apreciat de foarte multi, cu atat mai mult cu cat era vazut rareori. Iar cand era vazut – de exemplu – de filozoful John Fiske de la Harvard, un vizitator privilegiat la Down House in 1837 – era considerat „cel mai drag, mai dulce si mai adorabil bunicut”.
Darwin si-a scris autobiografia intre 1876 si 1881. Aceasta a fost compusa mai degraba pentru nepotii sai decat pentru tipar si era deosebit de candida in antipatia sa fata de miturile crestine si chinurile vesnice. Totusi, persoanelor care-l intrebau despre credintele sale religioase, le spunea doar ca este agnostic (cuvant inventat de Huxley in 1869).
Rutina experimentelor si scrierile sale a dat sens vietii sale. Dar, dupa ce si-a desavarsit interesul pe termen lung publicand formarea mucegaiului vegetal prin actiunea viermilor (The Formation of Vegetables Mould Through the Action of Worms, 1881), viitorul parea sumbru. Un astfel de subiect lumesc era tipic pentru Darwin: asa cum aratase ca ecosistemele de astazi sunt alcatuite din grade infinitezimale, iar Anzii impunatori din ridicaturi minuscule tot asa si-a terminat observatiile despre transformarile monumentale ale peisajelor de catre locuitorii cei mai modesti ai pamantului.
Suferind de anghina, Darwin astepta sa se alature viermilor, considerand „cimitirul din Down drept cel mai dulce loc de pe pamant”. A avut un atac de apoplexie in martie 1882 si a murit de atac de cord la 19 aprilie. Grupurile influente doreau o ceremonie mai grandioasa decat inmormantarea din Down, ceva mai bun pentru gentlemanul naturalist care adusese „o noua natura” in mainile noilor specialisti.
Galton a determinat Societatea Regala sa ceara permisiunea familiei pentru o inmormantare oficiala. Huxley, care, prin preluarea discutiilor publice pastrase reputatia lui Darwin de „om cardinal si bland care ajunsese la perfectiune”, asa cum mentiona un ziar, l-a convins pe preotul de la Westminster Abbey sa-l ingroape acolo pe sfiosul agnostic.
Astfel, Darwin a fost inmormantat cu toata pompa ecleziastica la 26 aprilie 1882, in prezenta noii nobilimi a stiintei si statului.
Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 5, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro
Alte articole din aceeasi serie:
Foarte frumos ca le publicati si aici. Ca nu toti avem Enciclopedia.
Ma gandesc ca un articol ca si asta, dupa cel anterior despre demoni si draci, va mai spala din pacate 😀
ceva’i putred in Danemarca…ma rog in teoria evolutiei. intre un picior functional si o aripa functionala avem ceva cam nefunctional…cf teoriei daca n’a fost de treaba, n’a rezistat, adica selectia naturala. si atunci, atunci cum a fost posibila evolutia cu intermediari nefunctionali?
cred in asa ceva este adevatat dar nu mie frica de mica am vazut o fantoma umana si dea tunci cred in asa ceva si miar place sa stau de vb cu ele poate miar bate putin inima doar cind ii vezi dar cind vb ei au o voce aiurita de nu poti sa stai sa o asculti pentru ca au sunete nu vocale. am o energie de a o vede si am simturi unde ma duc presimt spirite,pasi,cind merg ,aud si cin soptesc daca nu credeti asa ceva ce va spun eu sunteti foarte omenisti ce nu ati intilnit asemenea lucruri ce leam vazut toata lumea e totusi si rindul vostru sa vedeti poate vreodata in viata voastra vi sa intimplat sa te striga cineva si sa nu fie nimenii linga u?sau in spatele tau asta este un spirit care tea strigat pe nume si poate fi liga u?dar u?nul poti vedea asta e un semn toate astea si mai sunt altele intimplate ce nu vati dat seama si nu ati observat cam multe etc…..
Draga Alina. Stai linistita, se mai intampla si la altii. Incearca sa vezi ce zice si un doctor psihiatru. Eu cred ca te-ar putea ajuta.
Draga Calin. Daca intrebarea era una importanta si crezi ca merita un raspuns ti-as putea raspunde ca nu exista nefunctinal atat timp cat poate servi, de-a dreptul, la ceva. As fi inteles intrebarea ta daca era ceva de genul: s-a observat in natura ca exista picioare functionale si aripi functionale; despre anumite animale spuneti ca sunt intermediare insa s-a observat ca ele, de fapt, nu au nici picioare si nici aripi pentru ca deodata sa le apara aripile; cum puteti vorbi despre evolutie cand a piciorul a disparut de tot? Insa tu intrebi daca ceva atasat corpului poate sa-si schimbe designul dar nu neaparat si dimensiunea.