In 1873, locuitorii Marsiliei sunt ingroziti de aparitia unui mare numar de rechini. Multi pescari scriu scrisori presei locale si povestesc felul in care de abia au scapat cu viata din gura rechinilor. Autoritatile locale cer sa fie ajutate si primesc o trupa de 100 de soldati si un vas destinat vanarii rechinilor. Expeditia a rascolit toate golfurile, dar nu a gasit niciun rechin. Scrisorile pescarilor au fost examinate si s-a constatat ca toate au fost scrise de catre aceeasi persoana. Ancheta oficiala a concluzionat ca a fost o farsa.
20 de ani mai tarziu, autorul farsei, Léo Taxil, marturiseste, sau mai degraba se lauda, cu faptul ca el a fost autorul farsei rechinilor. Avea 19 ani atunci cand a facut farsa cu rechinii. A urmat o alta farsa: pe fundul lacului Geneva, atunci cand conditiile sunt propice, se zaresc ruinele unui oras antic, o veste care i-a facut pe arheologi sa faca cercetari si speculatii despre Atlandida si societatile primitive de dinainte lui Noe. Apoi au urmat dezvaluirile despre cea mai mare farsa a sa, o farsa care a pacalit pe Papa Leo al XIII-lea si care continua sa amageasca oamenii, la mai bine de 100 de ani de cand Taxil a dezvaluit-o. Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand s-a nascut in Marsilia, iar de la varsta de 5 ani a fost educat intr-o scoala iezuita. La sfarsitul copilariei era deja dezamagit de credinta catolica si a inceput sa considere ideologia religioasa ca fiind nociva societatii. Dupa ce s-a mutat la Paris a inceput sa scrie sub pseudonimul literar Léo Taxil. Pseudonimul “Léo Taxil” este format din cuvintele “Léo”, prenumele bunicului său, și “Taxil”, numele unui aliat hindu al lui Alexandru cel Mare. Lucra uneori ca artist, alteori ca scriitor.
Taxil a devenit cunoscut datorita textelor anticlericale si anticatolice, in special Biblia Hazlie si Viata lui Isus, texte satirice in care Taxil evidentiaza erorile si credintele false prezente in cartile “sfinte”. Prima editie a Bibliei Hazlii a aparut in 1882 la Libraire anticléricale, continand 401 ilustratii. O editie reeditata a Bibliei Hazlii apare in 1897, imediat dupa ce Papa arunca anatema asupra lui Taxil, pe langa cele 401 de ilustratii, este adaugata o versiune extinsa a scrisorii publice a lui Taxil adresata Papei, citate din Biblie si comentariile lui Voltaire, a Lordului Bolingbroke, Fréret, Toland si ale altora. Atat Biblia Hazlie cat si Viata lui Isus se gasesc cu usurinta pe Internet in limba romana. In alte lucrari (Les Debauches d’un confesseur, Les Pornographes sacrés: la confession et les confesseurs, si Les Maîtresses du Pape) infatiseaza conducatorii Bisericii catolice drept creaturi hedoniste ce isi exploreaza fetisurile in maniera Marchizului de Sade. In 1879, a fost judecat la Seine Assizes pentru scrierea unui pamflet, A Bas la Calotte, care insulta o religie recunoscuta de stat, dar a fost achitat.
Pozitia antimonarhista si antibiserica a republicanilor a intensificat anticatolicismul francez. Dupa revolutia din 1789, Franta trecea printr-o perioada a cultelor antibiserica (ce au inclus Cultul Ratiunii, ba chiar si o religie deista de stat generala). Dupa Napoleon, Biserica a inceput sa fie iarasi agreeata, dar anticatolicismul a ramas integrat in identitatea nationala. Textele lui Taxil erau anticatolice, dar cumparatorii erau interesati de ele mai degraba ca materiale pornografice, decat ca argumente filozofice.
Aceasta perioada era dificila pentru Biserica catolica: republicanismul devenise forma politica favorita in America Latina si Europa, iar respingerea republicana a regelui si a lui Dumnezeu era tulburatoare pentru o organizatie ce a fost o parte oficiala din statele europene de la crestinarea imparatului Constantin incoace. Papa Leo al XIII-lea era hotarat sa readuca Biserica in mijlocul societatii moderne. A intervenit in problemele Americii de Sud, a impiedicat persecutarea catolicilor de catre Prusia, si a reusit sa ajunga la o intelegere cu noua natiune a Italiei asupra guvernarii Vaticanului. A recunoscut chiar si republica franceza.
Aceste decizii erau o necesitate in vremea in care unele tari declarau ilegala Biserica catolica. Dar Papa a facut si cateva greseli. In 1884 a declarat ca exista un razboi pamantean intre 2 tabere – tabara adevarului si a lui Dumnezeu si tabara Satanei, iar unii oameni si grupuri sunt diabolice. De aici pana la a gasi un tap ispasitor, a fost doar un pas: masoneria, interzisa catolicilor din 1738, reprezenta un astfel de grup.
La scurt timp dupa declaratia papei, Taxil isi anunta convertirea la catolicism. Aparent a facut o incursiune in masonerie, dar acum a gasit adevarul. Daca pana acum Taxil a scris doar texte anticlericale, acum incepe sa scrie texte antimasonice. Intai se apuca de o Istorie a Masoneriei, in 4 volume, ce continea marturii despre ritualurile satanice masonice. Apoi a inceput lunga serie Le Diable au XIXe Siècle, serie bazata pe informatiile oferite de doctorul Bataille care calatorea prin lume in cautarea iluminarii personale. Intr-una din calatoriile sale Bataille o intalneste pe Diana Vaughan, care era o vestala a satanismului masonic. Vaughan facea parte dintr-o noua versiune a masoneriei numita “Palladian”, un cult al venerarii diavolului. Vaughan a avut o revelatie atunci cand a pronuntat numele Ioanei d’Arc si s-a vazut inconjurata de ingeri si sfinti, si a decis sa renunte la satanism.
Aceste informatii erau senzationale, iar publicul a devorat foiletoanele lui Taxil vandute cu 10 centime bucata. Alti scriitori i-au calcat repede pe urme. Literatura antimasonica a inceput sa apara din ce in ce mai des la inceputul secolului al XVIII-lea. Taberele erau clare: catolicii si masonii, cel putin in Franta.
Unul dintre noii autori antimasonici, A. C. de la Rive, a aflat din corespondenta cu Vaughan de existenta unei scrisori scrisa de Albert Pike, lider al masonilor americani. In scrisoare Pike sustinea ca religia masonica trebuie mentinuta pura conform doctrinei luciferice de catre toti initiatii, indiferent de rangul lor. Din moment ce Vaughan era americanca, inseamna ca spunea adevarul despre masoneria americana din Charleston, Carolina de Sud al carui lider era Albert Pike. Masonii americani au cerut separarea bisericii de stat, iar catolicii francezi erau constienti ca masonii se opun bisericii. Datorita distantei mari nimeni nu a verificat daca Pike chiar a scris acea scrisoare. Pe de alta parte nu avea importanta, era un satanist, deci era un mincinos.
Nu toata lumea a crezut aceste lucruri. Unele autoritati bisericesti considerau aceste texte pura fictiune, dar au fost coplesiti de catre “credinciosi”. Tanara Thérèse Martin, ce va fi canonizata la inceputul secolului al XXI-lea, sub numele de Sfanta Thérèse de Lisieux, credea si ea. Papa Leo al XIII-lea a decis sa aiba o discutie cu Taxil in 1887. Papa a fost sedus de argumentele lui Taxil si l-a izgonit pe episcopul de Charleston care sustinea scrisoarea lui Pike este un fals.
In 1896, A. E. Waite a examinat problema masonilor satanisti si a concluzionat ca argumentele sunt foarte subrede. Totul se baza pe marturia lui Vaughan si era timpul ca ea sa apara in public si sa isi justifice marturiile. Aceasta era dorinta publicului din Franta – prezentati-o pe Vaughn, alminteri e un simplu personaj fictional. In 1897, Taxil anunta o mare conferinta publica in cadrul careia Vaughan va raspunde la intrebarile publicului.
Pe 19 aprilie, Taxil apare in fata audientei amfiteatrului Societatii Geografice Franceze. Cand publicul a cerut sa o vada pe Vaughan, Taxil a aratat o masina de scris. Vaughan lucra ca simpla dactilografa pentru Taxil. Personajul public Vaughan nu exista, nici doctorul Bataille. Taxil marturiseste a totul a fost o farsa care i-a pacalit pe toti, inclusiv pe Papa. Scopul acestei farse era de a arata cat de stupida si de naiva este Biserica catolica, dar si “credinciosii”. Pe unul dintre pereti era o imagine cu Thérèse Martin, imbracata ca Ioana d’Arc, a carei viitoare canonizare a fost comparata de multi cu convertirea dramatica a lui Vaughan. Taxil i-a pacalit pe toti: biserica, preotii (multi erau in public) si pe o viitoare sfanta.
Dupa marturisirea sa, Taxil a fost nevoit sa paraseasca Parisul. A mai trait inca zece ani, dar nu a reusit sa mai faca o farsa pe masura ultimei farse. Vaughan a devenit reprezentanta de vanzari la o firma de masini de scris. Taxil a platit-o cu 150 de franci pe luna pentru participarea la farsa, dar Vaughan era dispusa sa participe fara a fi platita. Papa l-a excomunicat pe Taxil, care a reeditat Biblia Hazlie si a inclus in prefata o scrisoare catre Papa.
S-ar putea crede ca dupa dezvaluirea farsei lui Taxil, nimeni nu va mai lua in serios textele antimasonice din acea perioada, dar nu este asa. Scrierile lui Taxil si a altor scriitori antimasonici inca sunt retiparite si citate ca surse in alte scrieri antimasonice. Paragrafe intregi sunt copiate si folosite ca citate in cartile altor autori antimasonici, fara ca autorul textului modern sa fi citit vreodata textul original. Unii sunt convinsi ca nu a existat nicio farsa, dar in acelasi timp folosesc ca argument scrisoarea lui Pike, ce nu este cunoscuta decat prin intermediul farsei lui Taxil.
Surse:
bibliapentrusceptici.ro
shrineodreams.wordpress.com
freemasonry.bcy.ca
freemasonry.bcy.ca
frumoasaverde.blogspot.ro
Nu stiam lucrurile astea despre Taxil. Multumesc pentru informatii. Il admir pe Taxil ca scriitor. Acum si ca briliant farseur?