planete-gazoaseIndoielile care planau asupra teoriei planetare de la sfarsitul sec. XV si atacul lui Pico della Mirandola asupra fundamentelor astrologiei constituie elementele de fundal  pentru a descrie contextul istoric in care a aparut teoria lui Copernic. In epoca sa, astrologia si astronomia erau considerate subdiviziuni ale aceleiasi discipline, denumita „stiinta a stelelor” al carui tel principal era sa o ofere o descriere a dispunerii corpurilor ceresti si totodata sa creeze instrumentele teoretice si tabelele de miscare care sa permita o constructie precisa a horoscoapelor si a prezicerilor anuale.

La vremea aceea, termenii astrolog, astronom si matematician erau in mare parte intersantajabili, desemnand, in general, pe cineva care studiase corpurile ceresti cu ajutorul tehnicilor matematice. Pico cerea ca astrologia sa fie interzisa din cauza ca practicantii ei se aflau in dezacord cu toate aspectele, de la diviziunile zodiacului pana la cele mai minutioase observatii privind dispunerea planetelor. Un alt dezacord cu o lunga cariera, mentionat de Pico, se referea la configuratia modelelor planetare.

Inca din Antichitate, reprezentarea astronomica a adaptat ca premisa de baza faptul ca planetele au o miscare angulara uniforma, cu raze fixe, la o distanta constanta de centrele lor de miscare. Doua tipuri de modele au derivat de la aceasta premisa. Primul, reprezentat de cel a lui Aristotel, sustinea ca planetele se roteau in jurul centrului universului, cuprinse in sfere imutabile, materiale, invizibile, si plasate la distante fixe.

De vreme ce toate planetele aveau acelasi centru  de miscare, universul era facut din sfere concentrice fara spatii intre ele. Valoarea predictiva a acestui model era destul de redusa. In plus, avea si dezavantajul ca nu putea da seama de variatiile din stralucirea observabila a planetelor, de vreme ce distanta de la centru era intodeauna aceiasi.

A doua traditie, provenita de la Claudius Ptolemeu, rezolva aceasta dificultate postuland trei mecanisme: revolutia uniforma pe circumferinte ce centrul deplasat, numite excentrice, epiciclurile, cercuri mici ale caror centre se miscau uniform pe circumferinta unor cercuri cu raza mai mare (deferente); si ecuatii. Ecuantul se despartea insa de ipoteza de baza a vechii astronomii, deoarece separa conditia miscarii uniforme de cea a distantei constante fata de centru. O planeta vazuta din centrul c al orbitei sale poate parea ca se misca uneori mai repede, alteori mai incet.

Vazuta de pe Pamant, la distanta e fata de c, planeta da impresia ca se misca neuniform. Dar de la ecuant, un punct imaginar aflat la distanta 2e de Pamant, planeta isi recapata miscarea uniforma.

O planeta cuprinsa intr-o sfera rotindu-se in jurul unui punct ecuant s-ar balansa, dar in acest caz sferele asezate una intr-alta s-ar ciocni, distrugand ordinea cereasca. In sec. XII, un grup de astronomi persani din Maragheh au descoperit ca prin combinarea a doua epicicluri care se rotesc uniform, generand un punct oscilant  de natura sa explice variatiile de distanta, apare un model care reda uniformitatea miscarii fara sa se mai recurga la ipoteza unui punct ecuant.

Lucrarile din Maragheh au fost scrise in araba, limba pe care Copernic nu o cunostea. Cu toate acestea, el a gasit ,,trucul” celor de la Maragheh, fie independent, fie cu ajutorul unui intermediar inca necunoscut. Aceasta intuitie a fost punctul de plecare pentru rezolvarea problemei ridicate de sferele aflate in balans. Copernic ar fi aplicat acest model la fiecare planeta considerata separat, asa cum facuse Ptolemeu in Almageste, fara sa incerce sa grupeze modelele intr-un aranjament coordonat. A fost insa la randul sau atins de acuzatiile lui Pico potrivit careia astronomii nu se pot pune de acord cu ordinea actuala a planetelor. Dificulatea consta mai ales in localizearea lui Venus si a lui Mercur. Toata lumea impartea opinia ca Soarele si Luna dau ocol Pamantului aflat in repaus si ca Marte, Jupiter si Saturn sunt situate dincolo de Soare, in acesta ordine. Cu toate acesea, Ptolemeu a asezat-o pe Venus mai aproape de Soare si pe Mercur mai aproape de Luna, in vreme ce altii pretindeau ca Mercur si Venus se aflau dincolo de Soare.

In Commentariolus, Copernic afirma ca, daca admitem ca Soarele se afla in repaus si Pamantul este in miscare, atunci celelalte planete se dispun in ordine una fata de alta, in vreme ce perioadele lor siderale cresc de la Soare, dupa cum urmeaza: Mercur(88 de zile), Venus (225 de zile), Pamant (1 zi), Marte (1,9 ani), Jupiter (12 ani) si Saturn (30 de ani). Aceasta teorie a rezolvat neintelegerea privitoare la dispunerea planetelor, in schimb, a ridicat noi probleme. Ca sa fie acceptate premisele acestei teorii, trebuia sa se abandoneze mare parte din filozofia naturala aristotelica si sa se dezvolte o noua explicatie pentru caderea corpurilor grele pe un Pamant aflat in miscare. Era, de asemenea, necesar sa se arete cum e posibil ca un corp efemer ca Pamantul, incarcat de fenomene meteorologice, mizerii si razboaie, putea fi partea a unui cer perfect si nepieritor. In plus, Copernic utiliza multe observatii astronimice pe care le preluase de la anitici fara sa le mai verfice. Elaborand o teorie pentru precesia echinoctiilor, de pilda, el a incercat sa construiasca un model bazat pe efecte observabile pe termene foarte lungi. Teoria despre Mercur a ramas si ea cu serioase neconcordante.

Oricare dintre aceste consideratiuni ar fi putut explica in parte intarzierea cu care Copernic si-a publicat lucrarea. (El a mentionat in prefata de la De revolutionibus ca a intarziat publicacrea nu doar cu cei noua ani recomandati de poetul roman Horatiu, ci cu 36 de ani, de patru ori acest interval de timp.) Iar cand a publicat pentru prima oara o descriere a elementelor esentiale ale ipotezei heliocentrice, in Prima naratiune (Narratio prima, 1540 si 1541), n-a facut-o sub numele sau, ci cu acela a lui Georg Rheticus, un luteran de la Universitatea din Wittenberg din Germania, a stat impreuna cu Copernic la Frauenburg aproape doi ani si jumatate, intre 1539 si 1542. Narratio prima a fost o colaborare intre Copernic si Rhetius, un fel de ,,balon de incercare” pentru lucrarea sa principala. Lucrarea oferea o sinteza a principiilor teoretice continute in manuscrisul lui De revolutionibus, le sublinia importanta pentru calcularea noilor tabele planetare si il prezenta pe Copernic ca pe un demn urmas a lui Ptolemeu, chiar daca se indepartase fundamental de predecesorul sau din Antichitate. In sfarsit, mai oferea si ceva ce lipsea din Commentariolus: un temei pentru ca noile teorii sa poata fi acceptate.

Atat Rheticus, cat si Copernic stiau ca nu vor elimina definitiv toate obiectiile posibile fata de teoria heliocentrica, dar puteau pune in evidenta avantajele teoriei lui Copernic in comparatie cu ale altora: o metoda unica pentru ordonarea planetelor si pentru calcularea distantelor relative fata de Soare. Rheticus a comparat acest nou univers cu un instrument muzical bine acordat sau cu rotitele mecanismului unui ceas. In prefata la De revolutionibus, Copernic a folosit o imagine din Arta poetica a lui Horatiu (Ars poetica). Teoriile predecesorilor sai, scria el, semanau cu o forma omeneasca la care bratele, picioarele si capul erau dispuse monstruos, in dezordine. Prin comparatie, propria sa reprezentare a universului era un intreg armonios, in care dislocarea oricarei parti ar provoca distrugerea intregului. De fapt, un criteriu nou, cel al adecvarii stiintifice, era propus impreuna o noua teorie a universului.

De revolutionibus

Prezentarea teoriei lui Copernic in forma sa finala nu poate fi separata de istoria conflictuala a publicarii ei. Cand Rheticus a plecat din Frauenburg si s-a intors la indatoririle sale profesionale din Wittenberg, a luat manuscrisul cu el ca sa-i pregateasca publicarea la Nurnberg, cel mai important centru tipografic din Germania. La ales pe cel mai bun editor din oras, Johann Petreius, care mai publicase lucrari astrologice vechi si moderne in anii 1530. Nu era ceva neobisnuit ca autorii sa participe direct la tiparirea manuscriselor lor, cateodata chiar locuind in casa editorului.

Totusi, Rheticus n-a putut sa ramana si sa supravegheze editarea textului. I-a inmanat manuscrisul lui Andreas Osiander (1498 – 1552), un teolog cu experienta in publicarea cartiide matematica, dar si o figura politica de seama in oras si un adept fidel a lui Luther (desi pana la urma a fost excomunicat din Biserica Luterana).

In convorbirile de inceput cu Copernic, Osiander incercase sa-l determine sa-si prezinte ideile ca pur ipotetice, iar de data aceasta a operat modificari in manuscris fara permisiunea lui Rheticus sau a lui Copernic. Osiander a adaugat o scrisoare catre cititor, nesemnata, chiar dupa pagina de titlu, in care afirma ca ipotezele pe care le continea cartea nu aveau nici o pretentie de adevar si ca, in orice caz, astronomia era incapabila sa descopere cauzele fenomenelor ceresti. Un cititor oarecare ar fi fost derutat de legatura dintre aceasta scrisoare si continutul cartii.

Atat Petreius cat si Rheticus, care avusesera increde in Osiander, s-au trezit inselati. Furia lui Rheticus a fost atat de mare, incat a taiat scrisoarea cu un X mare rosu in toate exemplarele care i-au fost trimise. Cu toate acestea, consiliul orasenesc din Nurnberg a refuzat sa pedepseasca pe Petreius si nu s-a facut nici o demascare publica a rolului lui Osiander pana la relatarea lui Kepler din Noua Astronimie (Astronomia Nova) in 1609. In plus, titlul lucrarii a fost schimbat din Despre revolutiile sferelor lumii, cum aparea in manuscris, in Sase carti referitoare la revolutia sferelor ceresti, o schimare care a parut sa atenueze pretentia cartii de a descrie adevaratul univers.

Multe dintre amanuntele acestor lupte locale din jurul publicarii cartii s-au bucurat de o notorietate clandestina printre astronomii sec. XVI, cu mult inainte ca Kepler sa publice identitatea lui Osiander. Totusi, scrisoarea lui Osiander a facut ca aceasta carte sa fie citita ca o noua metoda de calcul mai degraba decat o lucrare de filozofie a naturii si poate ca in felul acesta a contribuit la rceptarea ei initiala pozitiva. Dar abia odata cu Kepler mecanismele predictive ale lui Copernic aveau sa fie pe deplin transformate in structura fundamentala a unuiversului.

Legenda spune ca un exemplar din De revolutionibus a fost asezat in mainile lui Copernic la cateva zile dupa ce si-a pierdut constienta, in urma unui atac cerebral. El si-a revenit la un moment dat , suficient cat sa-si dea seama ca tine in maini mareata lui carte, apoi si-a dat sufletul. A murit vazandu-si opera publicata. Legenda pare credibila, desi are ceva din nota de beatificare a vietiilor de sfinti.

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 4, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro

Royalty Free Stock Images

DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

  1. Foarte frumoase si totodata creative aceste lucrari, un site nepretuit, felicitari echipei care se ocupa de buna functionare a acestui site, pot spune ca astept cu nerabdare sa fie publicate lucrari noi.Tineti-o tot asa

LĂSAȚI UN MESAJ