Cuceririle islamului

Siria, Palestina, Irak si Egipt

Moartea neasteptata a profetului în 632 d.Hr. a declansat o criza a islamului iar prioritatea absoluta a fost sa se gaseasca un succesor al profetului care sa preia conducerea comunitatii. Între mândrele si geloasele grupari tribale ameninta sa izbucneasca un razboi civil, când, într-un act de disperare, unii dintre cei mai apropiati însotitori ai lui Mohammed au reusit sa proclame pe vârstnicul Abu Bekr drept calif, adica loctiitor al profetului. Atunci, un numar de triburi beduine au început sa se retraga din islam. Cum arata Koranul, beduinii nu fusesera niciodata convertiti în sensul ideologic, ci socotisera legaturile lor cu comunitatea musulmana ca aliante personale cu conducatorul ei. Când a murit Mohammed, ei au considerat natural ca dizolvata legatura cu islamul.

Desprinderea lor de islam s-a manifestat prin refuzul de a plati zakat sau milostenie, una din îndatoririle religioase musulmane fundamentale, care fusese simbolul supunerii lor fata de dominatia islamica. Abu Bekr s-a luptat sa aduca înapoi în comunitate pe acesti recalcitranti, printr-o serie de campanii cunoscute ca Razboaiele apostaziei (Riddah). Totusi, aceste razboaie nu au fost atât de mult o lupta pentru înabusirea unei rebeliuni, ci mai degraba pasi mai departe în consolidarea unei comunitati a carei natura beduinii înca nu o întelesesera deplin.

Primele expeditii în Syria si Palestina au fost în principal cu scopuri de jaf, dupa obiceiul secular. În 634 d.Hr. cel mai vestit dintre generalii arabi, Khalid ibn al-Walid a pradat Damascul iar apoi a disparut cu trupele sale în desert. Batalia decisiva care a adus Syria sub dominatie araba a fost Batalia de pe râul Yarmuk din 636 d.Hr., în care bizantinii au suferit o înfrângere zdrobitoare iar fratele împaratului a fost ucis. Dupa aceea, de fapt, Palestina si Syria au fost sub stapânirea islamului, cu exceptia câtorva cetati deosebit de puternic fortificate, precum Ierusalimul. A fost nevoie de înca vreo câtiva ani pentru a le supune.

Musulmanii începusera sa faca navaliri în Irak aproape simultan cu operatiunile lor din Syria dar acolo inamicii erau persii sassanizi, care nu s-au dovedit mai puternici decât bizantinii. În 637 d.Hr.  o mica oaste araba a învins o armata sassanida la Qadisiyah, a cucerit capitala sassanida Ctesiphon si a adus toata Mesopotamia sau Irakul sub stapânire musulmana. Egiptul era o provincie bizantina, desi întrucâtva înstrainata de cârmuirea Imperiului Bizantin din cauza conflictului religios dintre bastinasii copti de credinta crestina monofizita si centrul Imperiului „ortodox”. Egiptul a fost invadat de arabi în 639 d.Hr. si în numai doi ani întreaga tara, cu exceptia Alexandriei a cazut sub stapânirea islamului. Alexandria a mai rezistat scurta vreme si curând ultimele ramasite ale teritoriului bizantin în Egipt au fost cucerite de arabi. Astfel, într-o perioada de numai 10 ani, arabii au supus si au luat în stapânire permanenta bogatele provincii de la granitele lor.

Marea expansiune islamica (sec. VII-XV)

Muntii Zagros dintre Mesopotamia (Irak) si Iran au fost un obstacol care a întârziat cucerirea Iranului de arabi. Totusi, marea batalie de la Nihavand (641 d.Hr.), la nord de actualul Hamadan a dus la cucerirea completa a Persiei sassanide de musulmani. Aceasta cucerire a deschis drumul spre Khorasan (Horezan) în Turkestan care a devenit unul din centrele intelectuale ale islamului clasic sub califii abasizi si urmasii lor. Armatele arabe au atins si au trecut devreme fluviul Oxus dar n-au cucerit Asia centrala decât dupa 705 d.Hr.

În apus, puterea militara islamica s-a extins încet în toata Africa de nord iar în 711 d.Hr. o armata mixta arabo-berbera condusa de sclavul Tarik (de la care vine numele Gibraltar, stânca lui Tarik, Jabal al-Tarik) a trecut din Maroc în Spania. Expansiunea araba s-a întins din Peninsula iberica în Franta, care a oprit cucerirea araba a Europei de apus prin victoria majordomului Carol Martel la Tours în 732 d.Hr.

Cu exceptia Spaniei si Siciliei, toate teritoriile cucerite în primul val al expansiunii islamice au ramas în stapânirea musulmanilor pâna azi. Nici unul din multele eforturi facute pentru a-i disloca pe musulmani din aceste teritorii cucerite initial nu a reusit. Turkestanul rusesc s-a eliberat dupa prabusirea URSS în 1991 iar Turkestanul chinez (Xinjiang) lupta pentru independenta.

În 712, în perioada califilor omeiazi de la Damasc, arabii au întemeiat un stat islamic în Sind (India de vest). La începutul sec. XI sultanul turc musulman din Afganistan, Mahmud din Ghazna a anexat o mica parte din nordul Punjabului, în India de nord-vest. Alt sultan din Ghazna, Mohammed din Ghuri cucereste India de nord care, dupa moartea lui în 1206, devine sultanatul islamic independent de la Delhi. Islamul a câstigat pe cale pasnica Indonezia. De foarte timpuriu, negustorii arabi au ajuns în insulele Sumatra si Jawa si au întemeiat colonii pe litoral, aducându-si religia cu ei. Influenta negustorilor a fost întarita de prezenta a numerosi mistici sufiti si predicatori islamici, precum si de tendinta arabilor de a-si lua pretutindeni sotii localnice. În sec. XV, existau deja sultanate islamice în Indonezia care au influentat treptat raspândirea islamului ca religie majoritara în cele 3000 de insule indoneziene.

Pierderea Spaniei. Expansiunea otomana. Islamizarea Africii negre

Desi în sec. XV islamul a pierdut ultimele regiuni din Spania, a câstigat alte teritorii în Europa de est. Imperiul turcilor otomani a cucerit Constantinopolul în 1453, luând locul Imperiului Bizantin si a cucerit peninsula Balcanica în sec. XIV-XVI. Europa de est a facut eforturi constante ca sa-i opreasca pe otomani, care au facut ultima mare încercare de a patrunde în Europa centrala la asediul Vienei din 1683. populatiile musulmane din Albania, Bosnia-Hertegovina si Bulgaria dateaza din vremea dominatiei otomane.

În prezent obtine câstiguri noi însemnate pe cai pasnice. În Africa are loc o întindere treptata a islamului la sud de Sahara datorita activitatii unor grupuri misionare si al convertirii la islam a unor conducatori politici. Daca în Africa de nord islamul s-a întins în dauna crestinismului, la tropice, atât islamul cât si crestinismul profita de declinul religiilor tribale favorizat de transformarile politice si culturale.