Aproape jumătate din viață o petrecem ca orice animal de pe pământ, hrănindu-ne, odihnindu-ne. Ce ne face speciali? Inteligența? Și animalele au inteligență. Limbajul? Și animalele au limbaj, ba chiar și plantele. Oare să fie emoțiile, conștiința de Sine? Studii efectuate în mai bine de 100 ani spun că și animalele au emoții complexe care le pot schimba comportamentul și dețin substraturi neurologice ce pot genera conștiința. Avem același ADN în proporție de 98.8% cu un cimpanzeu și 60% cu o banană. Cine suntem, de fapt?

Călătoria rațională către cunoașterea Sinelui este limitată, pe de-o parte de mecanismele proprii, iar pe de altă parte și de caracteristica ei principală de a inventa lucruri. Mintea nu percepe realitatea așa cum este, ci doar încearcă să dea un sens la tot ce se întâmplă. Mintea compensează constant informațiile din teren astfel încât acestea să fie conforme cu un sistem cu modele predefinite. Un exemplu în acest sens este zona moartă din câmpul vizual (punctum caecum) pe care creierul o calculează și o acoperă cu ce consideră că e acolo deși nu o vede. Celebră este și capacitatea creierului de a vedea modele chiar când nu sunt acolo. Deși este un mecanism care ajută la filtrarea informațiilor și procesarea lor mai rapidă, aceasta caracteristică crează iluzii. De aceea vedem forme în nori sau umbre. Motivațiile pentru a face anumite lucruri sunt ireale, ca să nu mai vorbim de griji care, trebuie să știți, sunt pur fictive. Însă pentru mintea noastră ele devin reale și ne smulg din realitatea faptică în care existăm.

Luând aceste date în considerare, este greu să avem încredere într-o minte ce inventează lucruri care nu sunt acolo. Cu toate acestea, nu subestimăm nici o clipă importanța minții în acest demers existențial.

Psihologia indică o imagine dinamică despre identitate, deci neclară și instabilă. Personalitatea noastră este schimbătoare și se manifestă în mișcări sinusoide cu parcurs ascendent și descendent. Așa numitele stări, pase bune sau mai agitate, ne sunt atât de cunoscute tuturor. Studiile, cu rezultate fără urmă de îndoială, au arătat că oamenii se pot schimba radical în anumite conjuncturi. Binecunoscutul experiment Milgram a arătat că oamenii pot face rău semenilor lor într-un act de supunere față de o autoritate dacă li se acordă o motivație plauzibilă. Faimosul experiment Lucifer Efect, realizat de Zimbardo arată și mai clar că în anumite condiții până și cei mai normali dintre oameni se pot transforma în brute gata să-și rănească semenii, chiar prieteni, dacă mediul și datele realității lor se schimbă ca să favorizeze acest lucru.

Așadar, cine suntem noi în spatele măștii construite în societate? Psihologic vorbind, e mai plauzibil să ne referim la noi înșine ca la o colecție de caracteristici de un anumit mix, unul special și unic, o colecție de trăsături, decât ca la o entitate. O singularitate, nu o individualitate.

Căutarea Sinelui poate fi văzută de mulți ca o vânare de vânt, o irosire de timp și efort pentru ceva atât de imaterial și lipsit de siguranța demonstrativă a concretului. Însăși întrebarea: ce este Sinele? pare sortită vidului. În ce direcție să-mi îndrept gândurile pentru un indiciu cât de mic? Ce aș putea să spun, orice, despre acest Sine care nu este mediatizat și nu am auzit de el niciunde sau poate prin școli?, se poate întreba Mihai, omul nostru obișnuit, produsul standard al acestei societăți. Deși nu se vede, mintea face totul cu ajutorul consolei de control: creierul, ce comandă bio-botul animat: trupul, alimentat de o energie invizibilă și misterioasă ce animă toate ființele.

Psihosofia sinelui

Filosofii vorbesc despre „Sine” ca fiind mai degrabă o iluzie creată de minte prin condiționări sociale, în sensul de entitate separată și bine delimitată. Felul în care o persoană se percepe pe sine și cunoașterea Sinelui are două părți principale: cunoașterea stărilor mentale și cunoașterea naturii proprii. Este imaterial, intangibil, nu poate fi testat, măsurat însă, cu toate acestea, este observabil.

Oamenii s-au obișnuit să creadă despre ei înșiși că sunt doar ego-uri izolate în saci de piele, așa cum spune Alan Watts: „cel mai puternic tabu dintre toate, este tabu-ul împotriva cunoașterii a cine sau ce ești de fapt, în spatele măștii unui ego aparent separat, independent și izolat. Simțirea Sinelui și iluzia separării sunt idei așa de înrădăcinate în limbajul nostru, în instituții, convenții culturale, încât nu mai putem experimenta Sinele decât ca ceva superficial în schema cosmică. Antidotul este să re-cunoaștem, nu doar că facem parte din univers, ci că nu există parte, de la bun început. Suntem universul.”

Pe de altă parte psihologii iubesc ideea că Sinele este produsul minții și că este în continuă schimbare așa cum, tot ce suntem: corp, minte, este în perpetuă transformare. Emoțiile, ideile, percepțiile noastre se modifică constant într-un dans fără reguli asemănător curgerii apei printre pietre. Psihologia explică Sinele ca un produs al minții creat în punctul de intersecție al imaginii celorlalți despre noi, imaginii noastre despre ceilalți și a imaginii noastre despre noi înșine. Psihologul H. S. Markus consideră că schema Sinelui este întru totul „interpersonală” fiindcă este produs al interacțiunii sociale. Sinele este analizat ca un individ ce posedă trăiri personale, reacții la un mediu cu anumiți stimuli. Așa cum spune Anaïs Nin: „Sunt o serie de stări și senzații. Joc mii de roluri …adevăratul Sine este necunoscut”. Corpul nostru se schimbă de la naștere, până la moarte, în continuu. Toate celulele ce formează corpul uman mor și se reînnoiesc complet o data la 7 ani. Din 7 în 7 ani ești …altcineva. Cu toate acestea rămânem noi, aceleași persoane cu aceleași semne de identificare. Ce este acel lucru care ne face, noi?

Ce înseamnă să te cunoști și de ce ar fi nevoie sa faci acest lucru? Te ajută cu ceva? Se spune că, să te cunoști pe tine însuți poate fi cel mai important lucru dintre toate realizările: cheia secretului existenței însăși.

Cunoaște-te pe tine însuți!

Începutul cunoașterii de Sine este deja realizat în cazul fiecăruia dintre noi, de fiecare dată când observăm și reflectăm asupra gândurilor și acțiunilor noastre. Nimic din ceea ce e esențial nu e greu de înțeles. Este nevoie de o nouă percepție asupra acestui subiect, un mod natural și nealterat de a-l gândi. Simplu fapt că suntem conștienți de propria existență și ne punem întrebări nouă înșine, implică o ciudățenie: un observator și un observat. Cine observă că gândesc ce gândesc?

Oamenii, ca ființe cu conștiință, sunt cu adevărat entități unice și extrem de complexe prin abilitatea de a observa și conversa cu Sine. Annemarie Roeper spune: „Unul dintre lucrurile bizare pe care noi oamenii le putem face, este să privim Sinele dinspre afară înauntru, cât și dinspre interior către afară. Cu alte cuvinte ne putem simți și în același timp observa Sinele simțind.”

„Gnothi seauton” presupune, în primul rând, conștientizarea acțiunilor proprii, a gândurilor care au însoțit acele acțiuni, a urmărilor acelor acțiuni. Cu alte cuvinte observarea manifestărilor externe ale Sinelui interior. Conștientizarea propriei persoane poate fi învățată ca orice lucru pe care îl facem deja: învățăm un program de PC nou, învățăm o limbă străină nouă, învățăm un instrument sau să desenăm. Toate acestea presupun ceva efort, repetare, atenție și dorința de a de afla, de a cunoaște. Ar fi minunat să existe îndrumători, profesori de inițiere în autocunoaștere și arte ale minții; ar fi fabulos de constructiv pentru oameni ca specie, să existe școli în care să se studieze disciplinele minții, meditația, adâncirea în universul – fără un sfârșit aparent – al proceselor mentale și înțelegerea lor. Societatea urmărește să formeze rotițe pentru mecanismul motoarelor care produc profit, putere și influență, lăsând, în tot acest proces, talentele la o parte. Talentul este manifestarea, poate, cea mai sănătoasă și naturală a Sinelui. Prin descoperirea și exersarea lui putem să accesăm stări de auto-cunoaștere nebănuite și putem fi utili comunității din care facem parte, într-un exercițiu de activități ce pot susține și dezvolta administrarea unui grup. Exprimarea prin talentele ce te definesc, iți produc fericirea și împlinirea de care ai nevoie pentru a evolua în cunoaștere. Talentul este unealta, cea mai la îndemână, de exprimare a interiorului.

În termeni mai duri, într-o conjunctură dură, Socrate spunea că „o viață neexaminată, nu merită trăită”. Iubirea de cunoaștere este o plăcerea de a învăța constant într-un efort de întrebări și argumentări logice, examinând și exersând mintea în educația de învățare și autocunoaștere. O continuare interesantă maximei, spunea „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște zeii”. Cunoașterea de Sine, începând cu cosmosul mental, poate însemna o revelație atât de puternică încât te vei simți precum zeii. Cunoașterea Sinelui ce marchează contopirea sa în conștiința sau energia universală, poate însemna exact acest lucru, în termeni antici. În legătură cu gnōthi sauton există și un mozaic interesant din Roma secolului I scrisă în grecește sub o ilustrație „memento mori”, combinație de excepție care leagă amintirea morții cu îndemnul la auto-cunoaștere. “Cunoaște-te pe tine însuți, nu uita că ești muritor! Stabilește-ți valorile și nu uita să realizezi acest lucru înainte să mori.” Sună ca și cum ceva extrem de important se află la capătul acestei cunoașteri și trebuie realizat neapărat până la sfârșitul vieții. Ce poate fi mai important decât să știi ce ești și de ce ești? O teorie filozofică spune că nu e necesară evoluția Sinelui (înțeleasă ca transformare) ci doar înlăturarea vălului ce înfășoară un Sine deja iluminat, pur. Deja suntem acea esență imaculată și superioară la care tindem. Impresia de greutate și travaliu creată în jurul realizării acestei cunoașteri de Sine, este cauzată de lipsa înțelegerii corecte a acestui fenomen cât se poate de natural.

Realitatea și adevărata natură a lucrurilor

Dacă ar trebui să alegem, ce ați spune că ne definește ca oameni: corpul sau mintea?
Nu este oare omul mai degrabă minte decât trup? Cogniția realizată de creier proiectează „imagini” cu tot ce știm noi că există. Gustul, mirosul, văzul, toate simțurile se formează în creier prin transmiterea unor stimuli sub forma de impulsuri electro-chimice. Realitatea există în minte. Teoretic, mintea ar putea exista fără corp, însă corpul fără minte este doar o formațiune de celule inanimată.
Convențiile umane definesc realitatea așa cum o știm, datorită instinctului de supraviețuire, a perpetuării vieții. Oamenii sunt “programați” să supraviețuiască și au evoluat să facă exact asta. Spunând ‘rosu’ unei suprafețe care reflectă acea culoare cu ajutorul luminii, aceasta este doar o convenție. La fel este și cu timpul, anotimpurile, valorile morale, sunetele și tot ce ne înconjoară. Oamenii au evoluat să numească lucrurile, fenomenele, senzațiile pentru a le ordona și a le înțelege.
Dacă ne-am obișnuit să gravităm în jurul bunăstării materiale, să mergem la joburi grăbiți și îngrijorați dimineața și să ne întoarcem seara, obosiți și înfometați, e doar o rutină formată de societate. Ce trăim în acest moment e doar una din multele realități posibile. Tot ce e în jurul tău și numești lumea ta, realitatea ta, este doar o versiune din miliarde de posibilități. Nu e nimic al nostru, nu este nimic sub control, nu e nimic fix, nu e nimic rău, nu e nimic bun… doar este.
Realitatea, așa cum o înțelegem convențional, există pentru a ne oferi un punct de plecare în aventura spectaculoasă a cunoașterii lumilor nesfârșite, a posibilităților fără hotar.
Această realitate -o convenție de noțiuni, valori, obiceiuri- este și felul în care facem sens de ce se întâmplă cu noi și ce e în jurul nostru. E felul nostru de a înțelege lumea după reperele existente la dispoziția simțurilor noastre.

“Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”, spuse vulpea, Micului Prinț. Adevărata natură a lucrurilor poate fi simțită, nu gândită. Percepția asupra realității se schimbă când intervin sentimentele. Ce vede cineva, adică, lucrurile concrete și imediate, nu sunt neapărat ce și iubește, deoarece experiența înțelegerii este superficială. Înțelegerea profundă și aprecierea se realizează când simți ceva. Cine simte ce înțelege mintea?

Te-ai uitat în oglindă vreodată cu impresia că ce vezi nu mai e chiar așa de tu, ca și cum nu te- ai mai fi văzut cu cineva cunoscut o bună vreme iar în momentul revederii trăiești o emoție stranie? Sigur că ai avut. Te-ai gândit vreodată că ce mișcă corpul cu care în mod obișnuit te identifici, avatarul tău în această lume, este fără formă, fără culoare, liber de materie, o energie greu de definit care se manifestă, se exprimă? Ce vezi în oglindă nu ești tu, după cum nici haina pe care o porți nu poti spune că ești tu. Creierul este sursa realității, cu emisferele lui complexe și zonele responsabile de tot ce înseamnă comportament și identitate. Ceea ce vedem zi de zi în oglindă, nu suntem noi, cu siguranță nu tot întregul.

Desigur, există o legătură extrem de strânsă între corp și energia (care include mintea, produsă în creier), dezechilibrele bio-chimice afectând direct funcționarea optimă a minții. Tubul neural începe să se formeze la doar 16 zile după concepție iar de la 27 de zile, tubul se închide și începe deja să se transforme în creier și coloana vertebrală, urmând ca primele mișcări voluntare sa fie un semn că creierul este deja activ. Creierul deține cheia către ce suntem. Corpul este bio-costumul conștiinței manifestate în creier prin minte. Este avatarul folosit de conștiința pentru experimentarea vieții și explorarea lumii.

Simțurile, senzorii care transmit realitatea

Percepem mediul înconjurător prin intermediul simțurilor. Simțurile sunt uneltele pe care le folosește creierul pentru a face sens de ce se întâmplă în afară, fiind complet izolat în craniu. Primește semnale electro-chimice pe care le cataloghează și le oferă un înțeles. Realitatea imaginată de creier conform informațiilor transmise de simțuri este limitată la capacitatea acelor simțuri de capta date. Altfel spus, realitatea, așa cum o știm, este limitată de anatomia noastră umană. „Nu putem înțelege vederea compusă a unei muște, spectrul de culori al crevetelui călugărită sau felul cum un liliac este extrem de agil doar prin intermediul ecolocației. Creierele lor sunt concepute pentru a corela sunetele cu imagini. Informațiile astfel obținute permit liliecilor să facă aprecieri exacte de distanță, mărime, formă, mișcare și textură comparabile cu cele pe care le facem prin vedere”, explică filozoful Thomas Nagel. „Sonarul liliecilor, deși în mod clar o formă de percepție, nu este similar în funcționarea sa cu nici un simț pe care îl deținem și nu există nici un motiv să presupunem că este subiectiv ca orice altceva pe care îl putem experimenta sau imagina. Experiența realității liliacului are „un caracter subiectiv specific, care este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere”.
Pentru a supraviețui, nu sunt necesare întrebări care să sondeze ce s-ar afla dincolo de realitatea indicată de simțuri. Atunci, de ce oare facem asta? Realitatea este extrem de complexă, așa cum tehnologia din ce în ce mai avansată o arată, și noi, ca orice altă viețuitoare, putem repera doar o mică parte din aceasta. Creierul este un calculator care procesează informațiile venite de la toți „senzorii” corpului.

Cu toate că mintea prelucrează informațiile, conturează o identitate proprie și crează o realitate la care să ne raportăm, ceea ce ne definește ca oameni este trupul, mai precis simțurile și chimia generală ce poate crea senzații . Suntem oameni, așa cum ne cunoaștem, prin intermediul corpului ce posedă centrii nervoși și un mix chimic ale căror fluctuații ne pot modifica stările mentale. Echilibrul sau dezechilibrul chimic din corp poate transmite minții stări diferite, emoții (tot procese mentale suficient de volatile ca să treacă de gândirea conștientă, direct spre amigdala, parte a creierului responsabilă cu procesarea lor) create de întâmplări, locuri, persoane sau lucruri. Suntem un organism cognitiv viu, foarte complex și imprevizibil.

Este extrem de important să învățam metodic, la nivel personal nu numai academic, cum funcționează mintea, ce o face să se comporte într-un fel sau altul. De ce simțim tristețea, vina, confuzia, dar și bucuria, mulțumirea, dragostea, tandrețea, confortul, pasiunea?
Ce putem face să evităm dezastre emoționale? Cum putem schimba tristețea în bucurie, nemulțumirea în împlinire, anxietatea în siguranță și stăpânire de sine?

Să te cunoști pe tine însuți, înseamnă începutul înțelepciunii.

Conștientizarea propriilor acțiuni și gânduri este exercițiul zilnic cel mai potrivit pentru a ne cunoaște. Înțelegerea motivelor și substratului general care determină acțiunea, conduce prin acumulare la cunoașterea felului cum reacționează Sinele la stimuli în diferite situații.
Cunoașterea de Sine nu are reguli sau rețete, ci doar indicii. Fiecare individ poate începe călătoria cunoașterii de Sine cu propriile forțe și poate învăța din propriile experiențe.
Experimentarea conștientă a vieții face parte din cunoașterea de Sine. Aprofundarea acesteia înseamnă înțelegerea informațiilor despre propria identitate și mediul înconjurător.
Nimeni nu se poate cunoaște în izolare deplină. Cunoașterea de Sine se realizează numai în mediul în care se manifestă, deoarece formarea identității este realizată prin reacții la stimuli.

Asemenea ecolocației, despre care aminteam ceva mai devreme, care folosește întoarcerea către transmițător a sunetelor pentru crearea unei “imagini”, așa și cunoașterea de Sine folosește reacția, feedback-ul mediului pentru a crea imaginea noastră individuală. Ne cunoaștem pe noi prin ceilalți cel puțin din trei motive:
1.) ceilalți sunt niște noi, doar cu o conștiință personală, individuală diferită.
2.) înțelegem cum și ce suntem din reacțiile lor la ce suntem noi înșine
3.) reperele folosite în stabilirea valorilor, realității și identității personale sunt create din experiența cu ceilalți oameni și a întreg ecosistemului social.

În Sine totul devine clar

Cunoașterea de Sine este necesară pentru evoluție, atât pe plan personal cât și global pentru că îmbunătățirea unui individ din marea comunitate planetară, este și îmbunatățirea întregului. Ridicarea mediei valorice a individului, ridică media grupului din care face parte. “Pe măsură ce te cunoști mai mult, voi obține mai multă claritate. Cunoașterea de Sine nu are sfârșit; nu poti ajunge la împlinire în sensul unei concluzii ce marchează finalitatea (cunoașterii). Este ca un rău nesfârșit,” spune Jiddu Krishnamurti.
Înțelegerea existentei personale aduce cu sine, siguranță, stabilitate, calm, inspirație și înțelegerea celorlalți ca ființe cu aceleași componente, senzații sau aspirații. Progresul în cunoașterea Sinelui elevează din ce în ce mai mult omul mai aproape de o stare ce-i va permite să vadă totul limpede și să se elibereze de multele prejudecați, superstiții și programări sociale.

Cea mai importantă libertate este să fii tu însuți. În societate îți oferi la schimb realitatea, sentimentele tale pentru un rol, pentru o mască care nu ești tu. Renunți la darul de a simți, în schimbul unei măști care nu te reprezintă. Nu poate exista nici o revoluție globală, fără o revoluție personală. Schimbarea trebuie să se întâmple întâi înăuntru.
Examinarea continuă a gândurilor, impulsurilor de moment, senzațiilor, sentimentelor și reflectarea profundă asupra acestora poate naște decizii și acțiuni corecte și conforme cu valorile personale. Acțiunile ca finalizare a gândului, sunt manifestări directe ale Sinelui, un mod de exprimare concret și vizibil al unei entități invizibile: gândul.

Cunoașterea de Sine încorporează observarea și cunoașterea celorlalți. Individul este entitate separată dar cu aceleași proprietăți, aceleași substanțe, aceleași simțiri, același rost. Nu singurătatea este mediul în care te vei cunoaște. Singurătatea există independent de prezența altora și este datorată lipsei cunoașterii de Sine și de un oarecare nivel de ignoranță. Numai cunoscându-te, vei înceta să fugi de Sine, sfârșind prin a iubi ceea ce ești. Îi vei iubi cu adevărat pe ceilalți numai când îi vei înțelege.

Cunoscându-ne în relație cu orice alt punct exterior vom realiza armonia cu Sine și cu mediul în care existăm. Punctul exterior face parte din întreg, la fel cum fața și spatele sunt două părți opuse ale aceluiași întreg. Ideea de separare este a ego-ului în calitatea sa de interfață socială produsă de un sistem de control. Acel sistem vrea indivizi separați.
Sinele are nevoie de forme de referință pentru că altfel nu știe că e acolo, se manifestă ca să fie conștient de propria existență. De aceea, ne place atât de mult să facem fotografii în concediu sau să vedem filme să ascultăm muzică să scriem și să citim. Toate acestea sunt ca o oglindă a manifestării Sinelui ce confirmă existența acestuia. Ca niște urme lăsate pe o potecă. Îți arată că ai fost acolo!

Alan Watts spunea: “ca să știi că ești acolo, îți trebuie un ecou.” Mintea începe să își halucineze propria realitate într-o stare de deprivare senzorială indusă. Fără ca simțurile umane să primească informații despre mediu și să fie capabil să se poziționeze în raport cu el, mintea începe să compenseze aceste lipsuri prin imginarea unui mediu care să o justifice. Imaginați-vă o clipă cum ar fi dacă nu ați auzi, nu ați vedea, dacă nu v-ați putea mișca, dacă nu ați putea pipai, cum ar arata realitatea voastră? Dar imaginea despre voi?

Participare totală cu detașare

Suntem adesea în conflict ca și cum starea noastră naturală ar fi să discutăm cu mintea posibilități nesfârșite și deznodământuri în dezavantajul nostru. “Ai grijă că poți păți asta și cealaltă sau nu face asta pentru că ….uite câte lucruri rele ți se pot întâmpla”, sunt pălăvrăgelile minții cu ego-ul nostru care percutează cel mai adesea la astfel de probabilități imediate. Capacitatea minții de a anticipa lucruri și situații depășește adesea rolul principal al supraviețuirii și poate curma multe inițiative constructive ale Sinelui. Mintea poate crea scenarii pur teoretice nelimitate, dacă permitem asta. Cel mai adesea le credem și ne poziționam față de ele ca și cum ar fi ceva real. Fără control sau discernământ suntem atrași în realitățile ipotetice ale unei minți în alertă, ignorând în acest proces realitatea în care existăm efectiv.

Realitatea este cea de acum. Participarea la realitate este ratată în momentul în care acordăm prea multă atenție grijilor, care sunt atât de supraevaluate, încât devin un semn de afecțiune și iubire. “îmi fac griji pentru că te iubesc, îmi pasă”. Detașarea totală pare exagerată și greu de obținut, pe de altă parte participarea totală pentru a trai clipa, pare o versiune care poate degenera ușor. Soluția găsită de un filosof contemporan amestecă cele două variante într-o “formulă” stabilă și armonioasă numită: participare cu detașare.

Când ești tăcut, vorbește. Când vorbești, este tăcut.

Fiecare dintre noi vom face călătoria către Sine singuri. Orice călătorie implică parcurgerea unei distanțe într-un anumit timp, cu întâmplări diverse parcurs. Așa este și călătoria către Sine, numai că destinația este ușa către universul nelimitat al existenței. Destinația nu este ajungere, este un început perpetuu în miezul ființei tale. Sinele nu e o destinație. Este un univers nesfârșit.
Nu poti învăța mintea pentru cunoașterea de Sine, doar o poți pregăti. Toate teoriile despre Sine sunt repere, nu rețete sau învățături. Indică direcția, dar nu oferă harta traseului până acolo.
De câte ori ați încercat să fugiți de propria voce interioară, ca și cum ar fi ceva incredibil de străin dar și de intim, în același timp? Nu poți fugi de tine însuți. Orice ai face și oriunde ai merge nu poți îndepărta miezul misterios al ființei tale. Atunci, ce justificare am avea să nu pășim către esența care ne definește și ne …trăiește ? Nu e nici o greșeală de exprimare, “ne trăiește” este mai corect spus. Tu, cel ce citești acum, creezi în acest moment gândurile care-ți trec prin minte? De câte ori respiri conștient? Ai simțit vreodată voluntar? Ai ales să exiști? Ai ales să fii născut? Toate lucrurile acestea ți se întâmplă pur și simplu. Cum spunea foarte profund, sper voit, un meme care circulă pe internet: “relaxează-te, nimic nu este în control” Nu exista controlorul, el este doar o iluzie. Tu, ești gândurile tale, ești emoțiile tale și ele zburdă nestingherite fără să poți face mare lucru. Doar observi și exiști.

“Nu îl poti prinde sau ține, nici nu te poți separa de el.
Când crezi că nu îl poti avea, îl găsești.
Când ești tăcut, vorbește; când vorbești, este tăcut.“, spune un poem Zen.

Cu toții suntem eligibili să ne cunoaștem Sinele și chiar o facem zilnic într-o oarecare măsură, însă ne speriem că am reușit și ne este frică să stăruim. Frica de Sine este inutilă și mai mult de atât, dăunătoare. S-a împământenit ideea că nu ne putem cunoaște, nu suntem demni de așa ceva, este un lucru pe care îl fac doar marii maeștri…Nimic mai fals. Același Sine există în fiecare dintre noi și nu este unul mai mare, unul mai mic, unul mai strâmb, unul mai drept. Toți suntem valuri ale aceluiași ocean, nu mai puțin ocean decât oceanul însuși.

Am fost obișnuiți să purtăm măști și să pretindem că suntem altfel, să copiem modele ca să fim acceptați și să avem succes până acolo încât ne e frică să ne acceptam unicitatea. Suntem nesiguri să fim noi din temeri iluzorii create artificial. Libertatea și frumusețea Sinelui nu o poate altera nimeni și literalmente nimic. Numai noi putem avea acces acolo și în aceasta idee, numai noi ne putem face rău sau bine. Numai noi putem alege să fim fericiți sau să plângem în disperare, să trăim sub jug sau să fim liberi.
Există un profund mister în problema: cine suntem? Pentru că, ce suntem în adâncul ființei noastre, iese din capabilitatea examinării noastre, în același fel în care nu ne putem privi în ochi fără să folosim o oglindă.

Descoperirea continuă a Sinelui, e chiar secretul vieții. E momentul când vom înțelege cu adevărat că în noi se manifestă aceeași energie care susține întreaga existență. Suntem o manifestare, ca orice altceva, în vitrina existentei. Cunoașterea Sinelui presupune abandonarea ego-ului, a imaginii care noi credem că suntem. Această cunoaștere este dinamică, fără formă și volum definit. Adevărurile sunt neterminate fără margini cusute veșnic. Ele se pot schimba, în orice moment în care realizezi ceva important, când depășești un hotar existențial. Nu există adevăruri absolute. Minții îi place să finalizeze concepte ca să le cuprindă mai ușor și să le poate procesa și cataloga pentru utilizări ulterioare.

Sinele poate fi înțeles intelectual într-o măsură limitată pentru că reperele ei sunt limitate, întotdeauna schimbătoare și nesigure. Exact cum spunea vulpea Micului Prinț:“Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”. Acest Sine teoretizat de multi nu poate fi înțeles cu mintea. Sinele poate fi numai simțit. Mintea te duce o parte din drum înspre Sine, ca trăsură cu cai nărăvași. E o călătorie fantastică spre țărmul rațiunii unde vei coborî și te vei aventura în marea necunoscută a ne-făptuirii și ne-gândirii. E ca și cum ar trebui să înveți să înoți singur pe o mare învolburată. E dificil și țărmul rațiunii, care e mai aproape și cunoscut, te va ademenii constant cu tot felul de gânduri. Dar pe măsură ce te îndepărtezi de țărm, începi să simți ceva nou și în același timp ceva atât de cunoscut. Ești pe drumul cel bun și acum țărmul celălalt, al Sinelui, începe să se zărească. Brusc te cuprinde o senzație de nerăbdare. Simți că acolo este locul care te știe cel mai bine, locul în care ești în siguranță, perfect înțeles, iubit, acceptat. În momentul când ieși din apă totul dispare într-un vârtej uriaș fără nici un sunet. Undeva extrem de nedefinit te încearcă o scurtă senzație de panică, însă imediat simți că ești nimic și totul, simți că ești complet detașat dar iubești enorm totul, pare că ești într-un spațiu, însă spațiu nu mai există. Realizezi că ești energia care se manifestă peste tot în întreaga existență, cuprinzi tot și ești tot.

“Odată ce ai văzut asta, te vei întoarce în lumea lucrurilor concrete cu un suflu nou. Vei fi văzut că universul este sursa iluziilor magice și a jocurilor fabuloase și că nu există un tu separat, scos din el, ca și cum viața ar fi o bancă pe care ai putea să o jefuiești.
Adevăratul tu este cel care vine și pleacă, se manifestă și se retrage etern ca și orice altă ființă conștientă. Tu ești universul care se privește pe Sine însuși din miliarde de puncte de vedere, puncte care vin și pleacă pentru ca viziunea să fie veșnic nouă.”
Alan Watts

Spuneam la începutul articolului că, simplu fapt că suntem conștienți de propria existență și ne punem întrebări nouă observând lucrurile, implică o ciudățenie: un observator și un observat.

În spatele minții există un observator și un observat care experimentează și observă senzațiile, emoțiile și gândurile proprii. La un moment dat în călătoria noastră către miezul ființei, ele devin una și se contopesc în însăși energia care curge prin tot ce există. Este tot ce există. În cunoașterea Sinelui noi, ca imagini individuale, ne contopim în această energie, exact ca un cub de gheață în apă.

“Conștiința ta e acolo, chiar în spatele pietrei. Nu e nevoie să fie adusă din altă parte. Înlătură piatra – adevărata “religie” constă în îndepărtarea celor inutile și apoi cele utile vor curge liber. Înlătură ce nu este esențial și vei vedea că ce este esențial se află deja acolo. Îndepărtează piatra și vei fi surprins. Nu e nevoie să creezi adevăratul Sine – el ți se va descoperi singur.” Osho

Bibliografie:

https://www.edge.org/panel/josh-knobe-experimental-philosophy-and-the-notion-of-the-self-headcon-13-part-viii
https://www.brainpickings.org/2014/02/24/annemarie-roeper-i-of-the-beholder/
https://www.brainpickings.org/2014/01/27/alan-watts-taboo/
https://creativesystemsthinking.wordpress.com/2015/04/11/the-real-you-comes-and-goes-alan-watts/
https://www.psychologytoday.com/us/blog/sapient-nature/201202/figuring-out-the-answer-who-am-i
https://o-meditation.com/2016/03/31/ego-and-the-self-osho/
https://philosophynow.org/issues/84/Who_Or_What_Am_I
https://o-meditation.com/2011/10/24/the-observer-is-the-observed-osho/

LĂSAȚI UN MESAJ