O „planeta hoinara” (deasemenea cunoscute ca planete interstelare) este un obiect de masa planetara care a fost scos din sistemul sau sau din galaxia sa si nu mai este legat de gravitatia vreunei stele, pitice maro sau a altor obiecte de acest gen si ca, prin urmare hoinareste prin galaxie.
Exista si astfel de obiecte cu masa planetara izolate, care nu au fost alungate sau s-au despartit de sistemul lor. Se crede ca acestea s-au format într-un mod similar cu stelele, fie indepartandu-se de propriul sistem fie s-au format de la sine.
Unii astronomi cred ca definitia planetei ar trebui sa depinda de observabile actuale si nu de origine.
Retinerea de caldura în spatiul interstelar
În 1998, David J. Stevenson a teoretizat ca unele obiecte de dimensiunile unei planete plutesc in deriva în vaste întinderi de spatiu interstelar rece si ar putea sustine, eventual, o atmosfera care nu ar îngheta în pofida pierderilor de caldura radiate. El propune o teorie conform careia atmosfera este conservata prin presiunea indusa de opacitatea radiatiilor infrarosii a unei atmosfere care sa contina hidrogen.
Se crede ca în timpul formarii sistemului planetar, mai multe protoplanete in formare au fost aruncate din sistemul de formare. In timp ce creste distanta in ani-lumina fata de mama-stea, cu atat mai mult se reduc si ultravioletele, iar atmosfera initiala a planetei care ar fi fost predominant formata din hidrogen si heliu ar putea fi atrasa foarte usor chiar si de un corp cu gravitatia asemanatoare Pamantului.
Astfel, se presupune ca pe aceste planete interstelare ar putea exista oceane extinse cu apa lichida. Este în continuare sugerat ca aceste planete pot sa ramâna geologic active pentru perioade lungi de timp, cu impresionante miscari in adancuri si posibil fenomene de natura vulcanica pe fundul marii care ar putea oferi o sursa de energie pentru viata. Deasemenea, autorul admite ca aceste planete vor fi dificil de detectat datorita nivelului mic de radiatii care ajunge la suprafata, majoritatea actiunii ducandu-se in interior departe de ochii curiosi.
In urma unor studii despre aruncarea unor astfel de planete in spatiu, s-a descoperit ca 5% din planetele de dimensiunea Pamantului cu tot cu satelit natural, si-ar pastra luna in urma unui astfel de fenomen.. O luna de mari dimensiuni se pare ca este pana la urma benefica.
Literatura
În cartea lui Phillip Wylie „When Worlds Collide” (1932), Pamantul este distrus de un astfel gigant de gaz care hoinarea prin galaxie. In 1951 a avut loc si ecranizarea cinematografica.
Nuvela „A pail of Air” de Fritz Leiber, care a aparut pentru prima oara în decembrie 1951 si difuzata la radio prezinta aceeasi giganti.
În anul 1966 in celebrul serial Doctor Who apare o astfel de planeta.
Insa prima utilizare propriu-zisa a unei „planete ratacitoare” ca termen a avut loc în romanul lui Poul Anderson din 1969, „Lumea lui Satan”.
In Star Trek si Star Wars apare aceasta imagine si devine simbolul unui intreg episod.
În Warhammer, jocul multiplayer online din zilele noastre, apare aceasta imagine.
Planeta rosie aWorlorn este scena de actiune la George RR Martin in romanul lui Moartea din Lumina.
În romanul Sunstorm, de Arthur C. Clarke si Stephen Baxter, in romanul Wolfbane de Frederik Pohl si CM Kornbluth apar tot atatea planete hoinare prin univers.
Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org
Ditr-o coliziune a Pamantului cu o astfel de planeta a rezultat formarea Lunii . Desi aceasta se departeaza de planeta npastra citiva centimetrii in fiecare an , tandemul Pamint -Luna este vital pentru sustinerea vietii in parametrii actuali . Iesirea Lunii la un moment dat din sfera de atractie gravitationala a Pamantului va avea pentru acesta consecinte catastrofale .
Pana sa apara consecinte „catastrofale” din pricina indepartarii Lunii de Pamant, ar trebui sa-ti faci griji de expansiunea Soarelui care va topi Pamantul inainte de toate cele.
Coloziunea Pamantului cu planeta „Theia” care a dus la formarea Lunii, nu a fost musai o „planeta hoinara”. De altfel este o teorie.
Dupa aproximativ 4,5 miliarde de ani steaua naoastra, Soarele, isi va fi epuizat cu totul energia , respectiv isi va fi transformat tot hidrogenul in heliu, reactie care se numeste fuziune nucleara , se produce la temperaturi foarte mari si are drept rezultat eliberarea de-a lungul timpului a unor cantitati uriase de caldura , caldura prezenta mai mult sau mai putin in tot sistemul solar fiind de fapt si sursa principala a viatii pe Pamint .
Asa cum spune si cel care comenteaza alaturi de mine , Soarele in momentul ultim al exitentei sale ,asa cum il stim noi astazi , isi va mari intratita diametrul incit toate planetele telurice din sistemul sau : Mercur , Venus , Pamint si Marte vor fi inglobate in masa acestuia . Dupa acest moment , Soarele va suferii o implozie , se va contracta si va devenii o pitica alba .
Dupa cum stim intre Marte si Jupiter se afla centura de asteroizi . Exista dverse teorii care sustin ca acestia sunt rezultatul coliziunii unei planete care a avut acea orbita cu o alta planeta : NIBIRU . Orbita acestuia din urma are un cu totul alt plan cu un unghi diferit decit cel al planetelor cunoscute ca facind parte din sistemul solar . Fiind mentionata inca in vechiul Babilon antic , acesta cea de-a zecea planeta , NIBIRU, isiparcurge elipsa in timp de 3600 de ani. Desi astronomii nu confirma existent acestei planete ezista numeroase speculatii care sustin ” revenirea ” acesteia in viitorul foarte apropiat