Istoria chimiei reprezinta o perioada lunga de timp, incepand din antichitate si pana in prezent. Pana in anul 1000 i.e.n., oamenii au folosit tehnologii care in cele din urma au stat la baza diverselor ramuri ale chimiei. Oamenii au invatat sa extraga metalele din minereuri, sa fabrice ceramica, sa inteleaga fermentarea berii si sa extraga substante chimice din plante pentru medicina si parfumuri.

Predecesorul chimiei, alchimia, nu a reusit sa explice natura materiei si transformarile ei. Cu toate acestea, alchimistii au pregatit terenul pentru aparitia chimiei moderne.

Stiinta chimiei a parcurs un drum lung si sovaielnic. In anul 1661, Robert Boyle a publicat lucrarea “The Sceptical Chymist” – prima lucrare care face distinctia intre chimisti si alchimisti.

Poate nimic nu intruchipeaza mai bine natura ciudata si adesea accidentala a chimiei de atunci decat o descoperire facuta de un german pe nume Hennig Brand in 1675. Brand ajunsese la convingerea ca aurul putea fi distilat cumva din urina umana. A adunat cincizeci de galeti de urina, pe care le-a tinut vreme de mai multe luni in beci. Prin diverse procedee a transformat urina intr-o pasta toxica si apoi intr-o substanta ceroasa, translucida. Niciuna dintre acestea n-a devenit aur, fireste, dar s-a intamplat totusi ceva interesant. Dupa o vreme, substanta a inceput sa straluceasca. Mai mult, cand era expusa la aer, de multe ori facea combustie spontana.

Potentialul comercial al acestui material – care curand a devenit cunoscut sub numele de fosfor, nu a trecut neobservat de oamenii de afaceri dornici de castig, dar intrucat era greu de obtinut, exploatarea sa s-a dovedit mult prea costisitoare. Un gram de fosfor se vindea cu amanuntul pentru 4 silingi si jumatate – circa zece lire sterline in banii de astazi, adica mai mult decat aurul.

In anul 1750, Karl Scheele (in imagine) a descoperit o cale mai simpla de a produce fosfor si asta, fara murdarie sau miros de urina. Scheele era, in acelasi timp, un individ extraordinar si extrem de ghinionist. A descoperit opt elemente, clorul, fluorul, manganul, bariul, molibdenul, tungstenul, azotul si oxigenul – si nu a primit recunoastere pentru niciunul din ele. De fiecare data, descoperirile sale erau fie ignorate, fie ajungeau sa fie publicate dupa ce altcineva facuse aceeasi descoperire pe alta cale.

Defectul remarcabil al lui Scheele era insistenta sa ciudata de a gusta cate putin din absolut toate substantele cu care lucra, inclusiv mercur, acidul prusic si acidul cianhidric. Nesabuinta lui Scheele i-a venit in cele din urma de hac. In 1786, la varsta de numai 43 de ani a fost gasit mort la masa de lucru.

In secolul al XVIII-lea se presupunea ca undeva in toate acestea exista si misteriosul “elan vital”, forta care putea aduce la viata obiectele inanimate. Nimeni nu stia unde se afla aceasta substanta eterica, dar doua lucruri pareau foarte probabile: ca putea fi trezita la viata cu un soc electric (o notiune pe care Mary Sheeley a exploatat-o din plin in romanul sau Frankenstein); si ca exista in unele substante, iar in altele nu, motiv pentru care noi am ajuns sa avem doua ramuri ale chimiei: organica si anorganica.

Cineva trebuia sa impinga chimia catre epoca moderna, iar cei care aveau sa-l dea pe acest om au fost francezii. Antoine-Laurent Lavoisier, nascut in 1743, apartinea micii nobilimi.

Desi nu a descoperit niciun element nou, el avea acces la cel mai bine dotat laborator existent pe atunci. A reusit sa ia descoperirile altora si sa le puna intr-o forma inteligibila. A identificat oxigenul si hidrogenul si le-a dat amandurora nume moderne. Pe scurt, a introdus in chimie rigoarea, claritatea si metoda.

Un chimist suedez si discipol al lui Dalton, Jons Jacob Berzelius, a inceput un program sistematic pentru a face masuratori cantitative precise si sa asigure puritatea substantelor chimice. Impreuna cu Lavoiser, Boyle si Dalton, Berzelius este unul dintre parintii chimiei moderne. In 1828 a complilat un tabel cu toate elementele chimice cunoscute la acea vreme.

In ciuda unor curatenii ocazionale, pana la jumatatea secolului al XIX-lea, chimia era un fel de talmes-balmes, motiv pentru care toata lumea fost fericita atunci cand, in 1869, s-a ivit figura unui profesor cu aer nebun de la Universitatea din Sankt-Petersburg, pe nume Dmitri Ivanovici Mendeleev.

Mendeleev a publicat tabelul periodic al elementelor asemanator cu cel actual. Tabelul sau era o reprezentare mai completa a relatiei complexe dintre elementele chimice, si, pe de alta parte, cu ajutorul acestui tabel a putut prezice atat existenta altor elemente nici macar banuite de existenta pe vremea sa, precum si a proprietatilor lor generale. Majoritatea previziunilor sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare.

Mendeleev a plasat elementele in grupuri de cate sapte, dar a brodat practic in jurul aceleiasi premise fundamentale. Si deodata, aceeasi idee a devenit geniala, capatand o spectaculoasa valoare instructiva. Intrucat proprietatile se repetau periodic, inventia a devenit cunoscuta sub numele de Tabelul periodic.

Se spune ca Mendeleev s-ar fi inspirat din jocul de carti Solitaire, in care cartile sunt aranjate orizontal dupa culoare si vertical dupa numar. Folosind un concept similar, el a aranjat elementele in siruri orizontale, numite perioade, si in coloane verticale, numite grupe. Astfel se reliefau imediat un set de relatii atunci cand erau citite de sus in jos si de jos in sus si un alt set de relatii atunci cand erau citite de la stanga la dreapta sau invers. Mai exact, coloanele verticale reunesc elemente chimice cu proprietati similare. Astfel, aurul sta sub argint, iar argintul sta sub cupru datorita asemanarilor lor chimice ca metale, in vreme ce heliul, neonul si argonul apartin unei coloane continand gaze.

Secolul al XIX-lea mai pregatea o mare surpriza pentru chimisti. A inceput in 1896, cand Henri Becquerel din Paris, a uitat un pachet cu saruri de uraniu pe o placheta fotografica impachetata, intr-un sertar. Mai tarziu, cand a scos placuta a observat ca sarurile lasasera o marca imprimata pe ea, ca si cum placuta a fost expusa la lumina. Sarurile emiteau un fel de gaze.

Avand in vedere importanta descoperirii, Becquerel a incredintat-o unui student de la cursurile postuniversitare sa o studieze. Din fericire, studentul era o emigranta nou venita din Polonia, pe nume Marie Curie. Aceasta, lucrand alaturi de sotul ei, Pierre, a descoperit ca anumite tipuri de roci emiteau constant cantitati extraordinare de energie, fara sa isi diminueze dimensiunile sau sa se schimbe intr-un mod evident. Ceea ce nu stiau ei, si n-avea sa stie nimeni pana in deceniul urmator, cand Einstein urma sa explice cum stau lucrurile – era faptul ca rocile transformau masa in energie.

Marie Curie a botezat acest efect “radioactivitate”. In decursul vietii lor, sotii Curie au descoperit si doua elemente noi – poloniul, pe care l-au denumit dupa tara lor natala, si radiul.

Bibliografie:

Despre toate, pe scurt – De la Big Bang la ADN, Bill Bryson, editura Polirom.

LĂSAȚI UN MESAJ