Desi toti scepticii se indoiesc de capacitatea noastra de intelegere a lumii, termenul sceptic defineste o gama larga de puncte de vedere. Elementele scepticismului sunt prezente in opiniile multor filozofi greci, insa conceptul de ‘’sceptic antic’’denumeste fie un membru al Academiei lui Platon din timpul perioadei sale sceptice, fie un adept al lui Pyrrhus.
Termenul ‘’sceptic’’ provine din grecescul ‘’skepsis’’ care inseamna cercetare, investigatie. Ceea ce inseamna ca un sceptic mai intai analizeaza si apoi se indoieste. Domeniul credintei e un exemplu bun, deoarece predomina o stare de dezacord asupra aspectelor cruciale. Multe din argumentele scepticilor antici au luat nastere ca raspunsuri la afirmatiile emise de contemporanii lor, acestea influentand punctele de vedere ale filozofilor posteriori.
Aproape orice tip de scepticism antic contine idei despre limitele cunoasterii si despre desfiintarea judecatii. Doua dintre cele mai frecvente obiectii fata de scepticism vizeaza aceste idei. Prima consta in increderea nefondata a scepticilor fata de cunoasterea limitata. Nu se poate afirma imposibilitatea cunoasterii si nici ca ar trebui sa desfiintam judecatile referitoare la toate problemele de acum, deoarece aceasta asertiune ar fi o alta judecata. Aceste declaratii fie se vor respinge reciproc, devreme ce sunt clasificate in functie de domeniu, fie scepticul va fi nevoit sa faca o scutire aparent intamplatoare. Al doilea tip de contra-argument este acela ca asa-zisa cunoastere limitata si (sau) sugestia ca ar trebui sa eliminat judecata ar face viata imposibil de trait. Deoarece, activitatile de zi cu zi necesita alegeri pe care le facem cu ajutorul judecatii. In mod asemanator ar putea fi evidentiat succesul nostru in interactiunea cu tot ce ne inconjoara, lucru ce atrage dupa sine cunoasterea unor lucruri.
Scepticismul academic versus scepticismul pyrrhonian
Deosebirea dintre scepticismul academic si cel pyrrhonian continua sa fie un subiect controversat. In secolul al II-lea autorul roman Aullus Gellius face referire la aceasta intrebare veche analizata de numerosi scriitori greci. Impedimentul major in a decide in mod corect diferenta, consta in prezentarea initiala, eronata a celor doua tipuri de scepticism ca fiind doua puncte de vedere vizibil unite, devreme ce diversi sustinatori ai ambelor categorii par sa aiba conceptii distincte asupra subiectlui. Asadar, desi termenii ‘’academic’’ si ‘’pyrrhonian’’sunt potriviti in masura in care sunt trasate limitele evidente ale transmisiei si evolutiei opiniilor sceptice ce se omogenizeaza reciproc, nu ar trebui sa incercam sa gasim o prezentare simpla a deosebirii dintre ele.
Scepticismul academic
A. Arcesilaus
Dupa moartea lui Platon (anul 347), nepotul sau Speusippus a ajuns la conducerea Academiei, fiind urmat de Xenocrates, Polemo si Crates. Eforturile academicienilor din perioada aceea erau indreptate spre progresul unei metafizici platoniene traditionale. Cand Crates a murit (anul 272), Arcesilaus din Pitane (anii 318-243 inaintea erei noastre) a devenit al saselea lider al Academiei. Un alt membru, Socrate, care parea ca era urmatorul candidat pentru acest post, s-a retras in favoarea lui Arcesilaus, aparent sustinut de predecesorii lui, cel putin la momentul numirii sale in functie.
I.Inovator platonian
Potrivit lui Diogene Laertius, Arcesilaus a fost ‘’primul care a pledat pentru ambele parti ale intrebarii, si primul care s-a amestecat in sistemul platonian traditional, si prin intermediul interogatiilor si al raspunsurilor sa il faca sa aduca a dezbatere’’.
Diogene se inseala atunci cand afirma aceste lucruri avand in vedere ca aceasta tehnica era adesea folosita in retorica greaca atribuita de obicei sofistilor, insa Arcesilaus este cel responsabil pentru orientarea Academiei lui Platon la o forma a scepticismului. Aceasta schimbare a fost probabil sustinuta de o intelegere noua, inovatoare a cartilor lui Platon.
Remarca lui Diogene privitoare la interventia lui Arcesilau in sistemul lui Platon si transformarea acestuia intr-un concurs de dezbatere indica o atitudine critica fata de noutatile lui. Se pare ca Diogene (sau cel putin sursa acestuia) considera ca Arcesilus a tradat spiritul filosofiei platoniene prin trecerea la scepticism. Pe de alta parte, Cicero este de parere ca Arcesilus a readus la viata practica lui Socrate, pe care el o considera la fel cu cea a lui Platon.
‘’Socrate avea obiceiul de a evidentia opiniile interlocutorilor sai pentru a-si expune punctul de vedere ca replica la raspunsurile lor. Aceasta tehnica nu a fost pastrata de succesorii sai ; dar Arcesilaus a reinviat-o si a stabillit ca cei dornici de a-l asculta sa nu ii adreseze intrebari, ci sa isi expuna parerile. Dupa ce vor fi facut asta, el va contra-argumenta.
II.Ofensiva impotriva stoicilor
In general, stoicii reprezentau tinta ideala pentru sceptici ; deoarece certitudinea lor in domeniul metafizicii, al eticii si al epistemologiei era sprijinita de un elaborat si sofisticat set de argumente. Si, cu cat mai solida era explicatia unei teorii, cu atat combaterea sceptica era mai impresionanta. De asemenea, stoicii reprezentau o ‘’atractie’’ pentru sceptici datorita proeminentei acestora in lumea elena. Principalul obiectiv de combatere al lui Arcesilus era Zeno, fondatorul stoicismului. Printre convingerile acestuia se numara nu numai cea conform careia cunoasterea este posibila, dar si aceea ca el detinea formula corecta in ceea ce priveste acest concept, fiind dispus sa ii invete si pe ceilalti acest lucru. La baza acestei idei se afla notiunea de katalepsis : o intelegere intelectuala a unei impresii empirice ce garanteaza veridicitatea a ceea ce este inteles.
Arcesialus a pledat impotriva posibilitatii existentei unei impresii empirice in privinta careia sa nu ne puteam insela, reusind astfel sa creeze mediul propice pentru urmatorii contestatari ai stoicismului. Prima posibilitate este reprezentata de cazul gemenilor de nedistins, a sigiliilor in ceara facute de acelasi inel. Cea de-a doua posibilitate este ilustrata de amagirile viselor si ale nebuniei.
Astfel se pare ca Arcesilaus a ajuns la concluzia ca in principiu putem fi inselati de impresiile empirice, asadar viziunea stoicismului a cunoasterii empirice esueaza, devreme ce stoicii fiind sustinator ai empirismului considerau ca parerile aferente acestuia stau la baza intregii noastre cunoasteri. Asa ca, daca nu putem avea certitudinea faptului ca am experimentat o impresie empirica, atunci cu siguranta nu putem conta pe pareri complexe asupra lumii, inclusiv asupra lucrurilor importante pentru noi. Asadar, odata cu esecul de a stabili posibilitatea katalepsis-ului, vine si cel al posibilitatii intelepciunii stoice.
III.Asupra contra-argumentelor
Ca replica la aceasta lipsa de cunoastere (fie limitata la cea stoica, fie la cunoastere in general), Arcesilaus sustinea ca ar trebui sa desfiintam judecata. Dezbatand opinii pro si contra de-a lungul discutiilor, el a prezentat motive la fel de solide pentru ambele parti ale problemei, usurand astfel decizia de a le respinge pe amandoua. Diogene este de parere ca respingerea judecatii este o alta inovatie a lui Arcesilaus si considera ca acesta este motivul pentru care el nu a scris nici o carte. In sprijinul punctelor de vedere exprimate de Diogene vin, doar daca o definim, folosind termenii stoici. Ba mai mult, el nu a indicat suspendarea judecatii, ci mai degraba a celor ce agreeaza anumite premise stoice. Mai exact, el sustinea ca in cazul in care acceptam punctul de vedere stoic conform caruia inteleptul nu comite greseli, si devreme ce intelegerea nu este posibila, atunci acesta (si noi, restul, in masura in care il depasim pe intelept), nu ar trebui sa consimta nimic. Astfel, singura modalitate de a ajunge la intelepciune, de a evita greselile, este de a desfiinta judecata referitoare la tot, evitand astfel posibiltatea de a ne insela, Arcesilaus pastrand o pozitie neutra fata de aceasta opinie.
IV.Criteriul practic
Punctul slab al interpretarii dialectice este criteriul practic al lui Arcesilaus prezentat ca replica la obiectia stoicilor conform careia, daca ar fi sa desfiintam judecata atunci implicarea in activitatile de zi cu zi nu ar mai fi posibila. Acest argument are la baza ideea stoica potrivit careia orice actiune planuita implica o forma de acord, ceea ce insemna ca pentru acea fapta este necesara o credinta oarecare, astfel eliminarea unuia din elemente duce la eliminarea celuilalt.
Arcesilaus sustine ca cel care desfiinteaza judecata in legatura cu totul isi va ajusta simpatiile, antipatiile si faptele sale in general aplicand regula ‘’inteleptului’’, si procedand in conformitate cu aceasta norma el va actiona corect. ; caci la intelepciune se ajunge prin mijloacele intelepciunii, ea costand in fapte corecte, care atunci cand sunt realizate detin o justificare chibzuita.Astfel, cel care slujeste ‘’inteleptului’’ va actiona corect si va fi fericit.
Asupra acestui punct de vedere Arcesilaus dorea sa demonstreze stoicilor atat faptul ca viziunea lor despre cunoastere nu era necesara virtutii cat si ca ei, cu toate astea, deja aveau un inlocuitor epistemic acceptabil, eulogon”. Insa in acest mod se ridica semne de intrebare privitoare la intentiile lui Arcesialus in momentul oferirii unui asemenea dar adversarilor sai stoici, acest lucru fiind ca si cum, potrivit cuvintelor lui Macconi ‘’Initial Arcesilaus l-a doborat pe oponentul sau, ca apoi sa ii intinda mana pentru a-l ridica’’. O asemenea generozitatea ar parea distonanta cu scopul pur dialectic al contestarii. In mod similar, daca acesta ar fi discutat din punct de vedere dialectic inca de la inceput, acest lucru nu pare sa motiveze in niciun fel raspunsurile fata de stoici, deoarece in primul rand, el nu si-a expus propriile opinii. Pe de alta parte, sustinatorul conceptiei dialectice ar putea pretinde ca Arcesilau nu a facut niciun serviciu stoicilor dandu-le ‘’eulogonul’’ ; mai degraba acest cadou putand fi considerat ca pe un refuz al idei stoice conform careia o cunoastere viguroasa este necesara virtutii.
O alternativa la ideea dialectica este interpretarea termenului ‘’to eulogon’’ potrivit parerii lui Arcesilaus conform careia se poate trai linistit si in absenta certitudinii. Aceasta conceptie prezinta insa dificultate in a explica in ce mod este logic pentru Arcesilaus sa aprobe eliminarea judecatii din toate domeniile, in timp ce, concomitent sa creada ca intelepciunea poate fi atinsa prin intermediul adoptarii criteriului sau practic.
B.Carneades
Dupa Arcesialus a urmat la conducerea Academiei, Lacydes (aproximativ 243 inaintea erei noastre), Evander si Hegesinus, si succesorul acestuia, Carneades din Cyrene (aproximativ 213-129 inaintea erei noastre), poate unul din cei mai mari academicieni sceptici. In loc sa fie receptiv fata de opiniile curente asa cum a facut Arcesilaus, Carneades a ales sa dea nastere unei noi serii de argumente impotriva oricarei pozitii dogmatice, inclusiv contra unora ce nu erau sustinute. De asemenea, a creeat un criteriu mai parctic mai detaliat, ‘’to pithanon’’. La fel ca in cazul lui Arcesilaus, Carneades nu a lasat nimic scris posteritatii, cu exceptia a catorva scrisori care acum nu mai exista.
I.Dialectica socratica
Carneades a utilizat aceleasi strategii dialectice ca Arcesilaus (Academica 45, Lucullus 16) gasindu-si in mod asemanator inspiratia si modelul in Socrate. Modelul socratic pe care Carneades l-a adoptat, potrivit lui Cicero, consta in mascarea opiniilor personale, alinarea dezamagirii celorlalti, si cautarea unei solutii cat mai potrivite in cadrul discutiilor (Tusculan Disputations 5.11, de Natura Deorum 1.11).
In anul 155 inainte de Hristos, cu aproape o suta de ani de la moartea lui Arcesilaus din anul 243, Carneades a mers la Roma in calitate de ambasador al Atenei. Acolo, intr-una din zile el a prezentat argumente in favoarea dreptatii, pentru ca in urmatoarea sa pledeze impotriva acestui concept . Prin acest lucru el nu a dorit sa sugereze ideea ca dreptatea ar trebui discreditata, ci sa demonstreze adeptilor acestei conceptii ca nu detineau nicio dovada convingatoare a punctului lor de vedere (Lactantius, LS 68M). In mod similar, Carneades ataca convingerea stoica referitoare la zei, nu pentru a arata inexistenta lor, ci pentru a evidentia absenta oricarui lucru ferm hotarat in privinta divinului (de Natura Deorum 3.43-3.44, 1.4). Prin urmare, se pare ca motivatia lui Carneades era reprezentata in principiu de scopul socratic ce voia eliberarea oamenilor de pretentia iluzorie a cunoasterii sau a intelepciunii, el urmarind acest tel atat prin intermediul contra-argumentarii cat si prin cel al aprobabrii opiniilor filosofice.
II.Asupra teoriei etice
Insa, in timp ce Arcesilaus parea sa isi limiteze atacurile numai asupra opiniilor sustinute de interlocutorii sai, Carneades a optat pentru generalizarea ofensivei sale sceptice, cel putin in zona eticii si a epistemologiei. Principalul rol al eticii elene era sa determine ‘’summum bonum-ul’’ (binele suprem), obiectivul pe care totalitatea actiunilor noastre trebuie sa il atinga pentru ca noi sa putem duce un trai satisfacator, fericit. Carneades a listat toti candidatii ce puteau fi sustinuti, inclusiv cei care nu s-au bucurat niciodata de acest privilegiu. Prin aceasta tactica el urmarea expunerea rationamentelor pro si contra fiecaruia, dorind sa sublinieze principiul ca nimeni nu detine de fapt o intelegere clara a ceea ce ‘’summum bonum’’ reprezinta, daca intradevar exista unul. O alta posibilitate este ca el sa fi avut in vedere o convingere puternica potrivit careia dobandirea cunoasterii depline a ‘’summum bonum’’ este imposibila.
III.Intelepciunea stoica
La fel ca Arcesialus, Carneades si-a concentrat atentia asupra stoicilor, in special asupra pareilor lui Chrysippus. Stoicii au realizat un model complex al intelepciunii avand la baza ideea vietii in concordanta cu natura. Inteleptul stoic nu greseste niciodata, asa cum nici nu evalueaza gresit darurile sortii, nici nu se lasa prada emotiilor patologice, ramanand intotdeauna linistit. Fericirea sa este intangibila devreme ce tot ce face si intreaga sa experienta este asa cum trebuie ; si cel mai important, el stie ca acest lucru este adevarat. Desi acestia erau foarte ezitanti in a recunoaste ca cineva pana acum a dobandit aceasta calitate, au afirmat ca acest lucru era posibil.(Luc.145, Tusc.2.51, Seneca Ep 42.1, M 9.133, DL 7.91)
Ca dialectician, Carneades a analizat cu atentie aceasta maniera de a considera intelepciunea. Uneori, el a pledat impotriva ideii stoice, conform careia inteleptul ar consimti de fapt impresiile ce nu tin de domeniul intelegerii, fiind astfel supus greselii.(Luc. 67) ; deoarece si-ar putea forma opinii si in lipsa intelegerii (Luc. 78). Dar, se pare ca de asemenea nu accepta conceptia referitoare la abilitatea inteleptului de a-si creea simple pareri in lipsa intelegerii. Este posibil ca acesta sa nu accepte niciuna dintre cele doua pozitii avand in vedere ca problema ce trebuia solutionata era daca intelegerea era macar posibila. Cu alte cuvinte, daca certitudinea este posibila, atunci intelepciunea nu ar trebui sa accepte o simpla parere. Pe de alta parte, daca nu este posibila, atunci el va fi indreptatit sa aiba nimic altceva decat simple puncte de vedere, numai daca acestea sunt atent analizate si judecate.
IV.Epistemologia
Asa cum si-a generalizat critica in ceea ce priveste teoriile etice, Carneades le-a contrazis si pe cele ale predecorilor sai. Principala indatorire a episetemologiei elene era sa determine criteriul (standardul, masura) adevarului. Daca, la fel ca in teoria stoica, criteriul adevarului este considerat ca fiind o categorie a empiricului, atunci nu vom putea sa descoperim nicio senzatie de acest fel care, in principiu, sa fie adevarata pentru cel mai experimentat si sensibil observator si tot sa fie falsa. Insa daca nu putem gasi niciun criteriu bazat pe simturi, atunci nici ratiunea insasi nu va fi capabila sa ne ofere un principiu, in masura in care admitem ca opinia empirica (detinuta de multi filosofi greci) care afirma ca nimic nu poate fi examinat de cuget inainte de a fi trecut mai intai prin filtrul simturilor. Nu se poate dovedi nicicum existenta unei discutii in contradictoriu a lui Carneades cu un rationalist, in mod aprioric abordarii unui principiu.
V.Criteriul practic : to pithanon
Sextus spunea ca dupa ce a contrazis toate teoriile epistemologice existente, Carneades insusi a avut nevoie de un principiu complex de ghidare al vietii si de implinire a fericirii. Tot el insa, nu dezvaluie motivul pentru care Carneades a luat aceasta hotarare, facand-o probabil pentru acelasi lucru ca si Arcesilaus care si-a prezentat principiul ca obiectie la posibilitatea unei baze epistemice in favoarea careia sa se aleaga o impresie in dezavantajul alteia atunci, in ciuda tuturor aparentelor, noi nu suntem capabili de a ne controla rational alegerile. Astfel si-a expus Carneades principiul practic, ‘’to pithanon’’.
La inceput el constata ca orice parere empirica cuprinde doua categorii : una relativa pentru cel de care este emisa, iar ce-a de-a doua relativa pentru cel ce o percepe. Cea dintai hotaraste ceea ce consideram ca fiind adevarul : corespunde senzatia cu subiectul care o lanseaza sau nu ? Cea de-a doua decide plauzibilitatea : cel care o percepe este convins de ea, sau nu ? Carneades a ales-o pe cea de-a doua, senzatia convingatoare (pithane phantasia) ca principiu al adevarului, in ciuda existentei situatiilor cand acesta nu va putea reprezenta cu acuratete obiectul. Totusi, se pare ca el considera ca acest tip de situatii sunt rare neputand astfel sa dea o urma de indoiala acestui criteriu. Deoarece asemenea impresii sunt demne de de incredere de cele mai multe ori, si in practica viata este urmata de ceea ce are o aplicabilitate in majoritatea cazurilor.
Sextus ofera informatii si asupra imbunatatirilor pe care Carneades le-a adus principiului. In cazul in care ne gandim daca sa acceptam niste senzatii ca fiind adevarate, atunci pesemne ca deja le consideram persuasive, insa ar trebui sa luam in considerare si cat de bine se leaga cu alte simtiri relevante si apoi sa examinam cu atentie ca si cum am interoga contradictoriu un martor. Durata examinarii gradului de convingere al unei senzatii reprezinta o aplicatie a importantei sale pentru noi. In chestiunile nesemnificative utilizam impresii putin convigatoare, insa in cele importante, in special in cazul celor ce au legatura cu fericirea, ar trebui sa ne bazam pe numai pe cele superioare celor dintai, care au fost cercetate in detaliu.
Corespondentii latini ai termenului ‘’pithanon’’ folositi de Cicero sunt ‘’probabile’’ si ‘’veri simile’’, sustinand ca acest criteriu ar trebui introdus atat activitatile de zi cu zi cat si in dezbaterile dialectice academice asupra diferitelor puncte de vedere. Caracterul straniu al acestui principiu consta in lipsa garantiei ca tot ce este in concordanta cu el este si adevarat. Cu toate acestea, daca s-ar interpreta rolul dialectic specificat exact de Cicero si sugerat de Sextus, atunci acesta trebuie sa fi avut o legatura cu adevarul. Acest lucru este evident in cazul impresiilor empirice : beneficiul celor deplin analizate consta in posibilitatea de a le elimina din start pe cele amagitoare, acceptandu-le astfel pe pe cele corecte. Putem aplica un principiu asemanator, asa cum procedeaza si Cicero, si in cazul analizarii dialectice a opiniilor filosofice. Interpretarea pithanonului lui Carneades prezinta dificultati in gasirea unor explicatii in ceea ce priveste modul de identificare a ceea ce se aseamana cu adevarul (veri simile), fara a putea putea descoperi adevarul in sine.
VI.Sceptic dialectic sau failibilist?
Chiar daca verisunea failibilista a principiului lui Carneades este corecta, ramane in continuare valabil dubiul referitor la acceptarea propriului criteriu sau daca macar l-a dezvoltat ca pe o posibila conceptie. Nici macar elevul sau, Clitomachus, nu a reusit sa determine ce a aprobat Carneades, asta in cazul in care acest lucru s-a intamplat. Daca raspunsul la aceasta problema este pozitiv, atunci se ridica numeroase semne de intrebare. In primul rand, Carneades afirma ca nu exista niciun criteriu al adevarului, acest lucru incluzand ‘’to pithanon’’. In al doilea rand, Clitomachus marturiseste ca profesorul sau a facut un efort herculian ‘’atunci cand a alungat consimtamantul din mintile noastre, ca pe o bestie salbatica si fioroasa reprezentata de simpla opinie si lipsa intelepciunii’’. Prin urmare, faptul acceptarii unei forme mediocre, failibile de invoire daca aceasta duce la intelegerea punctelor de vedere, ar reprezenta o contradictie.
O alta modalitate mai putin complicata de a trata principiul lui Carneades este de a observa ca zelul utillizat in dezbateri i-a facut pe ceilalti sa presupuna incorect faptul ca el insusi l-a admis. Astfel putem spune ca el doar a promovat opiniile in mod dialectic, pastrandu-si pozitia neutra. In acest caz, criteriul sau ar fi deceptionanta consecinta a angajamentelor epistemologice stoice, caracterul sau dezamagitor (ca si in cazul aspectului dialectic al eulogonului lui Arcesilaus) datorandu-se credintei stoicilor ca aceste angajamente duc la un principiu mult mai viguros.
Pe de alta parte, Cicero aproba o interpretare failibila a ‘’to pithanon’’ care se pare ca a fost adoptat si de insusi Carneades. Aceasta versiune a fost dezvoltat de un alt elev al lui Carneades, Metrodorus, si de invatatorul lui Cicero, Philo. De asemenea, Carneades a facut o distingere fundamentala intre consimtamant si aprobare la care a apelat in cazul acestei chestiuni. El limiteaza consimtamantul la acceptarea unei propozitii ca fiind adevarata, si intrebuinteaza termenul ‘’aprobare’’ pentru situatii mai simple in care admiterea validitatii unei afirmatii nu implica niciun angajament fata de caracterul acesteia. Daca aceasta diferentiere este viabila, ea ii ofera lui Carneades posibilitatea de a-si aproba principiul epistemologic fara a se compromite la un nivel teoretic profund. Cu alte cuvinte, Carneades putea face uz de criteriul sau chiar pentru adoptarea lui : este ‘’pitahonon’’ insa nu cu siguranta to pithanon criteriul pentru determinarea lucrurlior ce ar trebui aprobate. Cicero spune ca aceiasi miscare a facut-o Cardenades in cazul respingerii intelegerii stoice: isprobabile (=to pithanon), insa nu cu siguranta), ca acest element este imposibil.
C.Philo si Antiochus
Potrivit lui Sextus Empiricus, majoritatea oamenilo categorisesc Academia in functie de trei perioade: prima, cea asa-zisa Vechea Academie, corespunde lui Platon, a doua este Academia lui Arcesilaus, si in cele din urma Noua Academie a lui Carneades. Insa, el aduce aminte si de-o a patra perioada, cea a lui Philo, remarcand-o chiar si pe a cincea dominata de Antochus. Philo s-a aflat la conducerea Academiei intre 110-79 inaintea erei noastre, viziunea sa asupra scepticismului academic reprezentand o forma simplificata ce permite o incercare de aprobare a opiniei ce rezista in fata unei cercetari dialectice atente este inscrisa si analizata in lucrarea lui Cicro denumita ‘’Academica’’ si in primele versiuni ale dialogului, ‘’Lucullus’’. Acesta este una dintre cele doua carti componente ale primei editii. Cea de-a doua, pierduta, era intitulata ‘Catulus’’, dupa numele unuia dintre marii oratorii. Mai tarziu, Cicero a revizuit aceste carti impartindu-le in patru ; insa numai una din cele patru, ‘’Academica posteriora’’ a reusit sa supravietuiasca. Cu toate acestea, se gasesc suficiente astfel de carti incat sa se poata forma o parere destul de conturata a ceea ce reprezentat aceasta scriere.
Se pare ca Philo sustinea ca opiniile empirice ar putea fi adevarate, insa nu dispunem de nicio modalitate de a decide care dintre acestea implinesc aceasta cerinta. La fel, Sextus ii atribuie lui Philo faptul ca ‘’in ceea ce priveste regula stoica, obiectele sunt incomprehensibile, dar in ceea ce priveste firea obiectelor in sine, ele sunt comprehensibile. Se poate ca el sa fi emis astfel de afirmatii cu scopul subscrierii practicii academice de acceptare a unor lucruri ca asemanandu-se adevarului ; pentru ca trebuie sa fie un sambure de adevar la inceput- chiar daca noi nu avem acces la el- pentru ca ceva sa ii semene.
Sub presiunea contra-argumentelor stoice indreptate spre epistemologia failibilista, Philo a adus inovari controversate filosofiei academice. Cicero face referire la aceste inovatii insa nu le expune detaliat si nici nu le accepta, preferand parerea initiala a lui Philo despre academie si despre practica lui Carneades. Elementele inovative ale lui Philo ar putea dovedi implicarea sa in asertiunea metafizica potrivit careia anumite impresii sunt cu adevarat autentice prin oferirea unor argumente ce sustin acea cauza. Asa ca decat sa se bazeze pe probabilitatea veridicitatii unor impresii, el a cautat sa intareasca aceasta teorie. Se poate ca el sa fi scazut standardul cunoasterii renuntand la conditia implicita a capabilitatii e identificare a senzatiilor valide, adoptand o pozitie exterioara cladita pe conceptia ca simplul fapt de a experimenta senzatii reale, atata timp cat acestea beneficiaza de un context potrivit, este suficient pentru a se sustine intelegerea.
Dupa Philo, Antiochus (circa 130-68 inaintea erei noastre) a condus Academia spre un regres categoric spre dogmatism. El sustinea ca stoicii si peripateticii detineau un rationament mai bine conturat al invataturii lui Platon si a crezut de cuviinta sa readuca in atentie aceste conceptii, inclusiv epistemologia si etica stoica, in Academia sa (Cicero analizeaza punctele de vedere ale lui Antiochus in lucrarea ‘’de Finibus’’).
D.Cicero
Cicero a fost elev si practician al filosofiei academice iar dialogurile sale filosofice sunt considerate printre cele mai bogate surse informative asupra Academiei sceptice. Desi acesta se declara numai un cronicar al ideilor celorlalti filosofi, el a depus un efort mare pentru organizarea acestor conceptii sub forma unor dialoguri, si cel mai important, pentru formularea lor cu propriile cuvinte. Uneori el creeaza termenii de care are nevoie astfel predand filosofie pentru a vorbi limba latina. Neologismele sale filosofice (essentia, qualitas, beatitudo) si-au pus amprenta asupra filosofiei apusene.
In general nu este considerat a fi un ganditor original, insa este greu sa se determine masura in care este adevarat devreme ce niciuna dintre cartile pe care s-a bazat nu se mai gasesc, astfel incat nu putem sti cu siguranta masura in care el a modificat faptele prezentate, in cazul in care atare schimbari au fost facute. Cu toate acestea, in ciuda indoielii ce pluteste in jurul originalitatii sale, scrierile lui contureaza o viziune umanista si rationala a vietii. Plutarch, in biografia sa, afirma ca Cicero le cerea adesea prietenilor sai sa il numeasca filosof datorita domeniului ales ca activitate, folosind cu rare ocazii oratoria pentru a-si atinge scopurile politice.
3.Scepticismul pyrrhonian
Phyrro din Elis (aproximativ 360-270 inaintea erei noastre) fondatorul scepticismului pyrrhonian este un personaj obscur ce nu a scris nimic. Putinele date cunoscute despre el provin in mare parte din poeziile studentului sau Timon, si din biografia lui Diogene Laertius ce are la temelie o carte a lui Antigonus din Carystus, asociat al lui Timon. Desi Timon pare sa fie singurul discipol al lui Pyrrho, in secol I inaintea erei noastre, Aenesidemus propunea o teorie sceptica sustinandu-i originea pyrrhoniana. Totusi, mai tarziu in secolul al II-lea, Sextus Empiricus notifica o serie de argumente sceptice indreptate spre toate opiniile filosofice contemporane. Ca si Aenesidemus, Sextus ii ofera lui Pyrrho titlul de fondator, sau cel putin muza, pentru scepticismul pe care el il marturiseste. Continutul acestor conceptii, natura influentei lui Pyrrho, si relatiile dintre perioadele urmatoare ale pyrrhonismului sunt subiecte controversate.
A.Pyrrho si Timon
Dovezile anecdotice pentru cazul lui Pyrrho sunt de-a dreptul senzationale. Diogene spunea ca, de exemplu, lipsa de incredere a lui Pyrrho in simturile sale mergea atat de departe incat nu de putine ori i se intampla sa cada de pe stanci, sa fie lovit de care, sau atacat de caini daca prietenii lui nu erau pe-aproape. Standardele sociale nu reprezentau pentru el un punct de interes, dovada fiind spalarea unui porc si chiar curatenia in casa facuta personal. Multi ar gasi in aceasta stare de indiferenta o valenta pozitiva. Un exemplu graitor in acest sens il reprezinta momentul cand, aflandu-se pe o corabie in mijlocul unei furtuni puternice, a reusit sa isi pastreze calmul. Timon il prezinta intr-un mod asemanator, creionand un Pyrrho ce a atins acea stare de imperturbabilitate divina, sustragandu-se constrangerii impresiei. Aprecierea locuitorilor orasului sau natal era atat de mare incat a fost numit mare preot, iar de dragul sau, toti filosofii au fost scutiti de impozite. De asemenea avem dovada unei scrieri controversate ce reprezinta jurnalul dintr-o calatorie in India, unde se pare ca Pyrrho a interactionat cu anumiti sofisti si magi.
In general faptele hilare prezentate de Diogenes sau de orice alta sursa nu prezinta garantii, sau cel putin sunt umbrite de indoiala. Sunt mari sanse ca astfel de lucrari sa fie pure inventii ale unor autori care se presupun a fi expozanti ai ideilor lui. Cu toate acestea, el este adesea infatisat ca fiind o persoana extrem de calma datorita absentei parerile sale, astfel incat am putea admite astfel de aprecieri cu prudenta.
Cea mai importanta marturie a firii scepticismului lui Pyrrho provine de la Aristotel, un filosof peripatetic al celui de-al doilea secol :
Este imperios necesar sa ne cercetam abilitatea de a cunoaste. Caci daca suntem constituiti de asa maniera incat nu putem sti nimic, atunci nu mai este necesar sa continuam analizarea altor chestiuni. Aceasta declaratie a fost facuta si de alti antici, dar Aristotel s-a opus lor. Pyrrho din Elis a fost de asemenea un sustinator fervent al acestei conceptii. Desi nu a lasat nimic scris, discipolul sau Timon afirma ca oricine vrea sa fie fericit trebuie sa aiba in vedere trei intrebari : care este firea lucrurilor ? Ce pozitie ar trebui sa vem fata de ele ? Care este rezultatul pentru cei ce adopta acesta atitudine ?
Potrivit lui Timon, Pyrrho a raspuns ca lucrurile sunt la fel de lipsite de valoare, incomensurabile si neintamplatoare. De aceea, niciuna din senzatiile percepute de simturi si nici parerile noastre nu revela adevarul sau minciuna. Asadar, nu a trebui sa ne incredem in ele deloc, ci ar trebui sa fim lipsiti de opinii, neutri si constanti, enunt ce priveste lucru individual ca fiind nu mai mult decat ceea ce este, sau este ambele si nu este, fie nu este niciuna si nu este. Urmarea pentru cel ce adopta aceasta atitudine, spune Timon, va fi mai intai amutirea, si apoi independenta fata de perturbare…(Aristocles apud Eusebius, Praeparatio evangelica 14.18.1-5, traducere de Long si Sedley).
Sa analizam pe rand intrebarie si raspunsurile lui Pyrrho. In primul rand, care este firea lucrurilor ? Pare o simpla intrebare de metafizica in legatura cu modul de a fi al lumii, independenta de preceptiile noastre. Daca este asa, atunci raspunsul lui Pyrrho este o declaratie metafizica. Insa acest lucru ar ridica dificultati in ceea ce priveste stabilirea modului in care Pyrrho a ajuns la concluzia ca lucrurile sunt nedefinite. Mai exact, afirmatia metafizica nu se contrazice pe sine spunandu-ne ca acestea sunt evident vagi ? Daca adoptam acest punct de vedere ii putem oferi lui Pyrrho o portita de scapare acceptand ca enuntul sau sa fie scutit de domeniul de aplicare- astfel incat putem determina numai atat : orice proprietate a oricarui lucru este nedefinita. De asemenea, ii putem permite lui Pyrrho sa accepte aparenta disproportie si sa acceptam ca afirmatia sa nu este nici adevarata, nici falsa, ci este neutra. Cea dintai varianta este preferabila in masura in care cea din urma nu ii lasa lui Pyrrho nici urma de sustinere, devenind astfel neclar cum am putea realiza deductiile din primele doua intrebari.
Pe de alta parte, putem incerca sa evitam aceste obstacole socotind primul raspuns al lui Pyrrho de origine epistemologica. Pana la urma, afirmatiile sale contureaza o expunere epistemologica. In continuare, Aristotel aduce in atentie acest pasaj subliniind necesitatea cercetarii capacitatii noastre de cunoastere sustinand ca Pyrrho era adept al acceptiunii conform careia nu stim nimic. Bett (2000) contra-argumenteaza aceasta interpretare epistemologica bazandu-se pe intelegerea gresita a sensului ad-literam al paragrafului. Daca acceptam varianta epistemologica a primei intrebari, ca nu putem identifica natura lucrurilor, atunci nu ar mai avea niciun sens sa coonchidem ca nu ne putem baza pe simturi. Soutia ar fi sa inversam deductiile : am putea sa argumentam rational ca simturile ne insala, astfel fiind incapabili sa aflam firea lucrurilor. Au existat si propuneri de corectare a textului de la ‘’din acest motiv (dia touto)’’ la ‘’ in virtutea faptului ca (dia to)’’ pentru a surprinde inversarea deductiilor. Insa daca citim textul sub forma initiala, putem sa explicam intelegerea epistemologica a lui Aristotel prin evidentierea faptului ca daca lucrurile sunt nedefinte, atunci scepticismul epistemologic va fi o consecinta : lucrurile sunt indefinibile.
In al doilea rand, cum ar trebui sa consideram aceste lucruri ? Devreme ce sunt nedefinite (acceptand acceptiunea metafizica), atunci nicio afirmatie nu este adevarata, insa nici falsa. Deci, nu ar trebui sa avem nicio parere despre adevarul su falsitatea oricarei declaratii (poate cu exceptia acestor enunturi scheptice metafizice). De fapt, ar trebui sa credem ca ceva nu reprezinta mai mult decat nu este, fie este ambele si nu este, fie nu este niciuna si nu este, deoarece astfel stau lucrurile. De exemplu, acceptand primul raspuns (admitand sensul de baza al lui ‘’este ‘’ in cel de-al doilea raspuns), nu voi mai crede ca aceasta carte este citita, dar nici nu voi considera ca este necitita. Cartea este in egala masura citita si necitita.
Si, in ultimul rand, care va fi rezultatul pentru cei cu o asemenea pozitie ? Primul consta in amutire (literalmente, a nu spune nimic)- insa ce-a de-a doua intrebare indeamna spre alegerea unei forme de verbalizare. Poate ca tacerea urmeaza dupa declararea lucrurilor ca avand in aceiasi masura doua caracteristici, succedata in final de libertatea fata de elementele perturbatoare. Probabil ca recunoasterea naturii lucrurilor este esentiala pentru creerea starii de liniste devreme ce daca nimic nu este intrinsec bun sau rau, atunci nu avem niciun motiv pentru a fi mahniti sau de a atinge acea bucurie exuberanta. Insa atunci, am fi incapabili sa facem o alegere in defavoarea alteia. Seninatatea lui Pyrrho se aseamana cu paralizia, acestui fapt datorandu-se poate si glumele mentionate.
Diogene consemneaza totusi ca potrivit lui Aenesidemus, datorita prevederii Pyrrho a ajuns pana la varsa de nouazeci de ani, demonstrand astfel ca acea calmitate nu l-a dus la paralizie. Acest lucru nu s-a intamplat fie pentru ca Pyrrho (sau Timon) era calculat in ceea ce priveste capacitatile sale intelectuale, sau marinimos deoarece dadea importanta aparentelor fara a se lasa afectat de adevarul sau de lipsa acestuia ce se ascundea in spatele paravanului.
B.Aenesidemus
In afara faptului ca a trait in secolul I inaintea erei noastre si ca si-a dedicate una din opere unui cunoscut membru al Academiei, Lucius Tubero, prieten al lui Cicero, nu stim nimic despre el. Acest lucru i-a determinat pe multi savanti sa creada ca Aenesidemus a fost membru al Academiei in perioada conducerii lui Philo, aceasta reactualizarea scepticismului pyrrhonian fiind o reactie fata de tendinta failibilista a lui Philo. Desi aceasta varianta este plauzibila, faptul ca Cicero nu il mentioneaza ii confera o nota derutanta.
I.Reinvierea pyrrhonismului
Discursurile pyrrhoniene (Pyrrhoneia) ale lui Aenesidemus, ca si restul lucrarilor sale, nu au trecut testul timpului, insa sunt rezumate de un patriarh bizantin al secolului al IX-lea, Photius. In biblioteca sa erau rezumate 280 de carti, inclusiv Pyrrhoneia, sintetizata se pare din memorie, lucru care evidentiaza si parerea sa despre opera lui Aenesidemus. Photius considera ca scepticismlui lui Aenesidemus nu contribuia in niciun fel la dogma crestina, eliminand teoria instinctiva a predestinarii. Totusi, exista o comparatie dinte rezumate si textele originale ce ii ofera lui Photius titlul de sursa valabila. In ciuda opiniei sale fata de scepticismul lui Aenesidemus, parerea generala admite o sinteza ingrijita a lucrarii Pyrrhoneia, insa interpretarea potrivita a acesteia este un subiect disputat.
Aenesidemus a fost membru al Academiei lui Platon in perioada in care Philo s-a aflat la conducere. Fiind nemultumit de ceea ce el considera dogmatismul Academiei, a cautat sa readuca la viata scepticismul orientandu-se spre o forma initiala inspirata de Pyrrho. El reclama academicienilor contemporani siguranta de care dadeau dovada atunci cand sustineau anumite idei, chiar si pe cele stoice, si lipsa de echivoc manifestata in contestarea altor conceptii. Cu alte cuvinte, in opinia lui Aenesidemus, academicienii erau insuficient impresionati de limitarile noastre epistemice.
Alternativa sa reprezenta ‘’conditionarea nimicului, nici macar afirmatia de a afla nimicul. In schimb, pyrrhonistul sustine ca un lucru poate prezenta doua caracteristici in aceeasi masura. Aceasta modalitate de pronuntare este ambigua (in sensul bun al cuvantului, din perspectiva lui Aenesidemus) findca nici nu neaga, nici nu aproba ceva neconditionat. Astfel, sustinatorul pyrrhonismului va admite ca o proprietate va apartine unui obiect apropiat unui observator sau unui set de circumstante. Asadar, fiind conditionat, el va sustine anumite lucruri, insa categoric va nega posesia unei caracteristici a unui obiect in orice situatie. Aceasta pare sa fie ceea ce Aenesidemus doare sa sugereze prin ‘’conditionarea nimicului’’, afirmatiile sale relativizate nu stabilesc nimic clar in legatura cu natura obiectlui in cauza. Atfel de marturisirii sunt formulate : in acest caz X nu este prin natura F. Aceasta reprezinta o simpla contestare a statutului lui X de a fi mereu si invariabil F, desi in unele cazuri X poate fi prin fire F. Aceste lucruri sunt diametral opuse celor de felul : X este prin natura non-F. Insa asemenea enunturi sustin ca X este invariabil non-F si nu pot exista circumstante in care X poate manifesta calitatea F. Singura modalitate acceptabila de expresie pentru cazul lui Aenesidemus fiind enunturi care uneori pot fi false.
II.Zece procedee
Concluziile la care a ajuns Aenesidemus, pe care el le-a declarat ca fiind de origine pyrrhonista, pot fi intelese mai bine daca sunt luate in considerare argumentele care au stat la baza lor. El a alcatuit un set de argumente, sau procedee, cu scopul de a contrazice asertiunile dogamtice cu privire la natura lucrurilor. Sextus Empiricus aminteste un astfel de set, ‘’Cele zece procedee’’ detaliat.
Scopul primului este de a sublinia irationalitatea ideii referitoare la acuratetea de care lumea face uz pentru a ni se infatisa fata de disproportionalitatea prezentata celorlalte fiinte. Acest lucru va duce la eliminarea judecatii in ceea ce priveste intrebarea referitoare la firea lucrurilor in masura in care nu detinem niciun argument rational care sa stea la baza preferarii proiectiei noastre si nu putem accepta ca ca poate avea caracteristici distonante de la natura. De exemplu, ingrasamantul pentru pamant pe care oamenii il considera repugnant, pentru caini este o incantare. Astfel, nu putem stabili cu exactitate daca acesta este din fire incantator sau repugnant, fiind in egala masura placut si neplacut, si respingator si ademenitor.
Asa cum imaginea lumii este perceputa diferit de indivizii unor specii distincte, aceiasi incompatibilitate apare si cand este vorba despre mebrii aceleiasi categorii. Astfel, cel de-al doilea modul are in vedere nesfarsitele dezacorduri dintre dogmatisti. Insa, inca o data, nu se vor gasi dovezi solide in baza carora sa se acorde credit punctului nostru de vedere, deoarece daca un individ interesat se autoproclama specialist , ar trebui sa ne indoim de concluzia sa, si sa nu o acceptam.
Cel de-al treilea modul merge pe modelul rationamentului trasat de primele doua. Asa cum lumea nu este inteleasa la fel de oameni, lipsa de concordanta poate aparea si cazul simturilor aceleiasi persoane. De exemplu, obiectele pictate par sa aiba dimensiuni in spatiu pe care simtul tactil nu le poate identifica.Sau, parfumul care desi este incantator pentru nas, este dezgustator pentru limba. Astfel, se poate spune ca parfumul este atat placut cat si neplacut.
Cel de-al patrulea prezinta influenta diferentelor din starea emotionala si cea fizica a celui ce percepe lumea in timpul acestui proces. Indragostit si calm, individul va simti vantul rece in mod diferit decat ar face-o daca ar fi nervos si inghetat. Nu putem decide modalitatile diferite in care este perceput frigul in cele doua situatii deoarece nu avem nicio justificare rationala pentru care am alege o anumita situatie in detrimentul celeilalte. Unii ar spune ca ar trebui sa acordam creditul experientei celui ce intruneste conditiile specifice a ceea ce este considerat starea naturala :sanatos, rational si calm. Dar ca replica, am putea evoca cel de-al doilea modul ce contesta notiunea unei stari unice, sanatoase, universal valabila.
Urmatorul modul demonstreaza impactul pe care coordonatele spatiale il au asupra perceptiei unui obiect. In acest caz avem vasla ce pare indoita in apa, turnul rotund care de la departare pare patrat, si gatul porumbelului a carui culoare se schimba in timp ce acesta se afla in miscare. Aceste trasaturi sunt independente de observator, deosebindu-se astfel de primele patru. Insa, asemanarea din cele anterioare si cel actual consta in lipsa unor argumente necesare alegerii unei pozitii in locul alteia. De ce sa presupunem ca de fapt, gatul porumbelului este verde, nu albastru? Si daca am prezenta o serie de dovezi, sau o teorie care sa ne sustina presupunerea, va trebui sa infruntam cererea scepticului pentru o justificare amanuntita a acelei teorii, ceea ce va starni un regres nesfarsit.
Al saselea modul sustine ca nimic nu poate fi exprimentat in stare pura, ci mereu in combinatie cu altceva, fie intrinsec din ceea ce este compus, fie extern in mediul in care este preceput. Acestea fiind spuse, nu putem experimenta natura lucrurilor, astfel dovedindu-ne incapabilitatea de a le afla firea.
Succesorul sau, contureaza modul in care sunt produse diferite efecte prin modificarea cantitatii si proportiei lucrurilor. Un exemplu graitor il reprezinta vinul ; consumat in canitati mari poate fi debilitant, insa doza potrivita poate avea efecte benefice. De asemenea, o duna de nisip pare fina, insa analizand in parte fiecare particula, vom descoperi ca sunt dure. Asadar, putem conchide ca vinul este atat istovitor cat si fortifinat, iar nisipul este la fel de fin cat este si de dur.
Antepenultimul, de la relativitate, este o paradigma a intregului set. Scopul sau este de a demonstra in general ca, un obiect poate avea proprietatea F numai comparativ cu anumite trasaturi ale celui ce percepe, sau numai comparativ caracteristici ale obiectului. Si, inca o data, in masura in care nu putem alege o anumita circumstanta pentru alta, datorita respectului fata de firea obiectului, va trebui sa eliminam rationamentele in legatura cu acele firi.
Penultimul reliefeaza faptul ca modul in care vedem un obiect este afectat de frecventa intalnirii. Daca vedem ceva ce noi consideram rar, el va parea mai valoros. La fel ca si in cazul lucrurilor ce ne sunt familiare al caror nivel de interes va scadea pe masura ce gradul lor de aparitie va fi din ce in ce mai ridicat. Urmand acest principiu, putem spune ca un diamant este atat pretios cat si lipsit de valoare.
Principiul final, bazat pe etica face apel la diferentele dintre obiceiuri si lege, si in general la cele legate de metodele de evaluare a lumii. Unii considera homosexualitatea ca fiind acceptabila, atribuindu-i un caracter pozitiv, pe cand altii se situeaza la polul opus. Homosexualitatea in sine nu este nici buna, nici rea, ci doar relativa fata de anumite moduri de a evalua lumea. Ca si in cazurile anterioare, devreme ce nu putem alege un set de valori in detrimentul altuia, putem concluziona ca singura solutie in aceasta situatie este sa eliminam rationamentul din respect fata de valoarea proprie a lucrurilor.
In fiecare dintre aceste principii Aenesidemus pare sa anticipeze o forma a relativismului : putem afirma ca obiectul X are proprietatea F in functie de cel ce percepe, sau de un serie de circumstante, si nu in mod absolut. Astfel, scepticismul sau indica o varianta a esentialismului ; in acest caz, conceptia conform careia un obiect poate prezenta caracteristica F in orice situatie. O alta intrebare posibila ar fi daca atacul lui Aenesidemus impotriva esentialismului este ontologic sau epistemologic. Daca originea acestuia este cea din urma, atunci el sustine ca nu putem sti care este natura sau esenta unui lucru, sau daca detine asemenea element. Acesta pare sa fie punctul de vedere al lui Aenesidemus devereme ce sinteza lui Photius debuteaza cu insemnarea ca scopul principal al lucrarii Pyrrhoneia este de a arata absenta unei baze solide a perceptiei. Principiile par sa fie exclusiv epistemologice in masura in care ne constrang sa eliminam ratiunea ; ele sunt evident create pentru recunoasterea faptului ca o idee nu poate fi rational preferata in defavoarea oricarei alta din respect fata de firile reale, sau fata de esente. Contrar acesteia, unghiul ontologic de abordare al acestei probleme care sustine ca nu exista esente, este disproportionala fata de eliminarea ratiunii in ceea ce priveste acest subiect.
III. Linistea
Desi nu detinem suficiente dovezi care sa ne ajute sa aflam exact de Aenesidemus s-a folosit de Pyrrho ca sursa de inspiratie, un fapt esential este sustinerea ambilor a unei legaturi intre liniste si acceptarea limitarilor noastre epistemice. Diogenes Laertius atribuie atat lui Aenesidemus cat si succesorilor lui Timon conceptul independentei fata de elementele perturbatoare (ataraxia) ca o consecinta normala a eliminarii rationaitatii. Photius aduce in atentie teoria lui Aenesidemus care era de parere ca cei ce vor adopta filosofia lui Pyrrho vor fi fericiti, in timp ce dogmatistii vor fi epuizati datorita generarii unor teorii zadarnice si continue. In ciuda diferentelor majore de intelegere a conceptului de limite epistemice dintre Aenesidemus si Pyrrho, ambii promovau linistea, calmitatea ca scop, sau cel putin rezultat final. In termeni simpli ideea se poate rezuma astfel : calea catre o existenta fericita, linistita, este sa traiesti in conformitate cu aparentele lucrurilor, inclusiv impresiile evaluatoare asupra lumii. In loc sa incercam sa descoperim sensuri ocultate, ar trebui sa ne acceptam marginirea, sa actionam potrivit deprinderii si traditiei, si sa nu ne lasam deranjati de ceea ce nu putem sti.
C. Sextus Empiricus
In afara de profesia sa, cea de doctor, se stiu foarte putine date despre Sextus Empiricus. Desi se poate ca acesta sa fi trait intre secolele II-III, nu se cunoaste cu exactitate locatia acestuia, unde a practicat medicina, sau unde a predat, daca acest lucru s-a intamplat. Pe langa cartile cu subiect filosofic, a mai scris si tratate medicale actual inexistente.
Dovezile scriierilor lui Sextus Empiricus ce inca se mai gasesc constau in trei lucrari filosofice. Primele doua se regasesc sub acelasi titlu, ‘’Adversus Mathematikos’’, Impotriva invatatilor, sau Impotriva profesorilor. Aceasta grupare este inselatoare totusi, devreme ce primele sase carti (capitole, dupa standardele curente) sunt complete si reprezinta o unitate independenta. Fiecare dintre aceste lucrari trateaza domenii ca : retorica, gramatica, matematica, geometrie, astrologie si muzica.
Pe langa cele incluse in cel de-al doilea grup, mai exista alte cinci carti unite sub acelasi titlu. Astfel, doua contin contra-argumente adresate logicienilor (M7,8), doua impotriva fizicienilor (M9, 10), si una adresata eticienilor (M11). Se pare ca acest ansamblu de carti este incomplet, fapt demonstrat prin inceputul cartii M7 ce face referire la o descriere generala a scepticismului, subiect netratat in lucrarile anterioare.
Cea de-a treia opera contine trei carti. Prima ofera o prezentare sumara a scepticismului pyrrhonian corespunzand partii incomplete a lucrarii M. Urmatoarele doua contin pledarile impotriva logicinenilor, fizicienilor si eticienilor, reprezentand fragmentul lipsa incepand cu M7 si pana la M11. Modul de adresare din aceasta carte este mai concis si mai atent formulat, desi sunt detaliate si dezvoltate multe din argumentele aflate si in M. Felul legaturii dintre aceste trei carti reprezinta un subiect controversat, devereme ce punctul de vedere sustiunt in ultima pare sa nu fie in concordanta cu multe parti din M.
I.Descriere generala a scepticismului
Sextus isi defineste privirea de ansamblu asupra scepticismului pyrrhonian deosebind trei tipuri de filosofi : dogmatistii, care sunt de parere ca au descoperit adevarul, academicienii, care considera ca revelarea adevarului este cu neputinta, si scepticii care continua sa cerceteze aceasta problema, sustinand pe de-o parte ca nimeni pana acum nu a descoperit adevarul, iar pe de alta parte imposibilitatea realizarii acestui scop. Desi prezentarea academicienilor facuta de Sextus Empiricus este controversata, diferentierele acestuia sunt importante.
Sextus intelege scepticismul in acelasi mod ca si Pyrrho si Aenesidemus, elementul distinct fiind acceptiunea sa in ceea ce priveste eliminarea ratiunii.
II. Calea catre scepticism
Sextus credea ca aderarea la scepticism nu este o decizie, ci mai degraba acest concept reprezinta un obstacol. Acest ‘’proces’’ debuteaza cu indoielile referitoare la neinetelegerile cuprinse de procedeele lui Aenesidemus si cauta sa descopere ce manifestari reprezinta cu exactitate lumea, si care sunt explicatiile ce dezvaluie limpede conditiile determinante ale evenimentelor. Sextus sustine ca motivul acestei realizari consta in gasirea linistii, in indepartarea tulburarii rezultata in urma evaluarii perspectivelor discrepante asupra lumii. In timp ce proto-scepticul va incearca sa puna in ordine dovezile si sa descopere teoria corecta, va observa ca oricarei explicatii ce are ca rol stablirea veridicitatii unei conceptii despre lume, i se opune o alta, la fel de convingatoare ce sustine o opinie incompatibila despre aceiasi conceptie. Datorita acestei echivalente el nu poate fi de acord cu niciuna dintre ele, drept urmare elimina ratiunea. Acesta desigur, nu era scopul sau. Dar, in virtutea integritatii sale intelectuale, el nu este capabil sa ajunga la o concluzie, neavand astfel o perspectiva definita. De asemenea, vede ca linistea, rezultatul descoperirii adevarului, este strans legata de eliminarea ratiunii.
La baza argumentelor lui Sextus sta o poveste ce ilustreaza acest proces. Apelles, un pictor, incerca sa zugraveasca spuma la botul unui cal dintr-unul din tablourile sale, insa de fiecare data cand aplica vopseaua, nu obtinea rezultatul dorit. Nervos, el a aruncat buretele folosit sa stearga vopseaua, spre tablou, obtinand rezultatul dorit din greseala. Prin analogie, atingerea mult doritului calm se face indirect, nu renuntand la cautarea adevarului, ci la ideea ca pentru a atinge acel varf trebuie sa descoperim adevarul. Starea de liniste, de pace trebuie sa vina de la sine ca rezultat al incetarii stradaniei. Insa inca o data, aceasta renuntare nu implica abandonarea cautarii adevarului. Scepticul continua sa investigheze pentru a se proteja de deceptiile ratiunii ce ne creeaza idei clare.
Sextus este de parere ca ajungerea la niste concluzii precise nu este o chestiune ce tine de incorectitudinea intelectuala. Un rol mult mai important il joaca sursa elementelor perturbatoare psihologice. De aceea cei ce considera lucrurile bune sau rele din fire sunt continuu tulburati. Cand le lipeste ceea ce ei cred ca este bun, vietile lor sunt incomplete, sau chiar cu desavarsire nefericite, si incearca din rasputeri sa obtina acele lucruri. Insa cand reusesc implinirea acestui tel, ei depun eforturi uriase pentru mentinerea acelor lucruri, traind cu teama de a le pierde.
Insa diagnosticul lui Sextus nu se rezuma la analizarea convingerilor. Acest lucru este evident in virtutea argumentelor impotriva teoriilor fizice si logice (in linii mari, stiintifice si epistemologice). Atunci in ce fel contribuie aceste perturbari psihologice pe care Sextus incearca sa le indeparteze ? Cel mai plauzibil raspuns poate fi ca orice asemenea convingere pe care Sextus o combate va contribui inevitabil la modul de percepere al lumii, si implicit la stradania ce caracterizeaza tulburarea. O analiza a unei parti din tezele despre logica si fizica pe care Sextus le abordeaza confirma cele spuse. Multe dintre aceste opinii au avut un rol esential in sistemele stoice si epicureice, fiind astfel utilizate pentru a stabili convingeri etice si evaluative. Crezand ca lumea vazuta este compusa din atomi invizibili, de exemplu, aceasta conceptie nu ar tulbura in niciun fel de vreme ce trebuie sa tragem concluzii din aceasta pentru ca ea sa aiba o semnificatie pentru noi, din respect fata de alegere si sustragere. Deci, decat sa fie analizata fiecare perturbare produsa de elemente individuale, izolate, ar fi mai bine sa se aiba in vedere efectul acceptarii unui sistem corelat de afirmatii dogmatice ce se sustin reciproc.
III.Principiile lui Agrippa
Ca adaugare celor Zece principii ale lui Aenesidemus (ca si cele Opt Principii ale sale indreptate spre explicatiile cauzale PH 1.180-85), Sextus ofera o serie de Cinci principii (PH 1.164-77) si alte Doua Principii (PH 1.178-79) utilizate de ‘’scepticii mai recenti’’. Conform lui Diogenes cel mai adesea mentionat este Agrippa. Este importanta evidentierea faptului ca Sextus abia aduce la cunostinta aceste principii, fara sa le aprobe la nivel teoretic. Adica, nu sustine ca acestea prezinta o reputatie rationala, ca dezvaluie vreo fisura in opiniile dogmatice sau ca reprezinta o forma ideala de a discerne. De fapt, aceste principii ar trebui considerate ca parti componente ale descrierii generale a scepticismului, pe care scepticul le foloseste pentru a-si inchega practica (PH 1.16-17). Cu alte cuvinte, aceste principii pur si simplu descriu modul in care Sextus si ceilalati sceptici se comportau din punct de vedere dialectic.
Cele Cinci Principii ale lui Agrippa se bazeaza pe caracterul general al dezbaterii si repeta tema principala a Principiilor lui Aenesidemus : adesea suntem asaltati de pareri diferite asupra aceluiasi subiect, si cu toate acestea nu avem justificarea potrivita pentru a alege un punct de vedere in locul alteia. Daca un dogmatist ar oferi o prezentare ale unei atare justificari, scepticul ar fi indreptatit sa ceara explicatii suplimentare, declansand astfel un regres infinit, iar daca acesta ar incerca sa puna capat declinului folosindu-se de o ipoteza, scepticul va refuza sa accepte ideea neinsotita de dovada, apeland la teeorii diferite. In final, cel din urma va sfarsi prin a nu ii permite dogmatistului sa isi sustina acceptiunea prin ceea ce el se presupune ca explica, excluzand un rationament ale carui idei se intersecteaza intr-un punct mort. Desigur, scepticul se va ajuta si de observatia potrivit careia, ceea ce se explica este reprezentat intr-un anume fel relativ la conditii relevante, si astfel, contrar supozitiei dogmatistului, nu este nimic de explicat.
IV.Scepticism versus relativism
Sextus intrebuinteaza aceste principii sceptice in directia unui scop destul de diferit fata de cel al lui Aenesidemus, care aproba afirmatii relativiste precum X este in aceasi masura F ca si non-F. Adica, desi X nu este prin natura F, el intruneste totusi aceasta trasatura in anumite situatii, acest lucru fiind acceptabil pentru adeptul sceptic al lui Aenesidemus. Sextus pe de alta parte, nu poate ajunge la concluzia ca X poate fi F nici macar cu negari relativiste. De fapt, Sextus sugereaza sustragerea de la conceptii ca X este in aceasi masura F ca si non-F.
V.Viata sceptica
Asadar, scepticismul reprezinta abilitatea de a descoperi argumente opuse ce dispun de acelasi grad de convingere, a carui practicare duce mai intai la eliminarea ratiunii, apoi, accidental, la pace, liniste interioara. Acest lucru face varianta lui Sextus despre scepticismul pyrrhonian eextrem de diferit de alte conceptii ale filosofiei de vest, deoarece tinde spre a fi ceva ce trebuie practicat, si nu o serie de doctrine. Desigur, in masura in care scepticul se presupune ca traieste fara credinta (adoxastôs), el nu ar putea subscrie complet unei doctrine filozofice. Insa, este posibila viata fara niciun fel de credinta ?
Pe scurt, poate este posibila conformarea fata de aparente si renuntarea la ratiune, asta in cazul in care lumea chiar este asa cum pare. Aceasta varianta este plauzibila numai in ceea ce priveste perceptiile empirice, insa acceptiunea lui Sextus asupra aparentelor cuprinde evaluarile, fapt ce complica lucrurile. De aceea, cum poate sustine un sceptic ca un lucru pare bun (sau rau) pentru el, insa nu crede ca intruneste aceste insusiri ? Astfel dispare orice deosebire intre aparentele evaluative si credintele evaluative.
O posibila solutie la aceasta problema consta in sustinerea ideii ca afirmatiile lui Sextus faceau referire numai la teoriile filosofice sofisticate despre valoare, sau despre fizica si logica, insa permite existenta atitudinilor si convingerilor cotidiene. Din acest punct de vedere, scepticismul este o terapie menita sa vindece afectiunile academicienilor si ale teoreticienilor. Cu toate acestea, Sextus doreste ca terapia sa filosofica sa fie aplicata la un nivel destul de inalt. Viata sceptica, asa cum o prezinta, este o realizare, si nu recuperarea unei puritati naturale pierduta in speculatiile filosofice.
Orice raspuns la intrebarea referitoare la modul in care se poate trai fara convingeri va depinde de ce tip convingeri consideram ca sunt evitate de sceptic. Totusi, o elaborare a traiului in concordanta cu aparentele vine sub forma unor observatii cvadruple. In loc sa se analizeze cea mai buna modalitate de a trai sau de a reactiona in anumite circumstante, Sextus remarca ca scepticul isi va ghida actiunile in functie de natura, necesitatea prin intermediul sentimentelor, legi si traditii, si nu in ultimul rand, tipuri de competente. Natura ne inzestreaza cu abilitatea de a percepe si de a gandi, noi putand sa facem uz de acestea in masura in care nu ne conduc spre convingerea dogmatica. La fel, foamea si setea ne vor indruma spre mancare si bautura fara a ne creea o convingere explicita legata de acele senzatii fizice. Nu este necesara acceptarea unor teorii de nutritie pentru a reactiona potrivit fata de foame si sete. Legea si cutumele vor oferi informatiile potrivite pentru evaluarea acestor lucruri. Nu este necesar sa credem cu adevarat ca zeii exista si ca binevoiesc sa ia parte la ceremoniile religioase sau sa actioneze intr-o maniera care este (sau cel putin pare) evlavioasa. Insa scepticul nu va crede nici in existenta, nici in inexistenta zeilor- el nu este nici teist, nici ateu, ci agnostic intr-un sens complex. Iar in final, el ar putea practica o profesie fara sa accepte nicio teorie ce priveste practica sa. De exemplu, un tamplar nu are nevoie de cunostinte teoretice sau de geometrie despre usi, pentru a fi priceput in a le monta. Similar, doctorul nu are nevoie de cunostinte in domeniul psihologiei pentru a-si vindeca pacientii cu succes. Urmatoarea intrebare consta in ce anume evita scepticul? Convingerile teoretice sofisticate ce implica aceste observatii, sau convingerile de orice fel ?
Autor: Adriana Marin, editor Descopera.org