De peste 750 ani unii crestini poarta stigmate pe corpurile lor ca simboluri ale patimilor lui Hristos. Cat de reale sunt aceste simboluri? Sau ar trebui sa ne uitam putin mai atent la „urmele” lor?
Cuvantul „stigmata” provine din limba greaca si inseamna „rana”.
Stigmatele sunt ranile presupuse a aparea spontan si semanand exact cu cele din urma crucificarii lui Iisus pe corpul unui crestin (cele 5 Urme Sfinte). Istoria a înregistrat primul stigmatic in persoana Sfântului Francisc de Assisi care a prezentat astfel de rani în 1224, cu doi ani înainte de moartea sa. Ulterior, acest fenomen a proliferat, mai ales în mediile romano-catolice si în mare masura între preotii în retragere si calugarite – multe parând a fi deranjate din punct de vedere emotional. (Din 321 stigmatici înregistrati in 1908, femeile predominau într-o proportie de sapte la unu asupra barbatilor.)
Ranile variaza ca tipologie (fante mici, rani în forma de cruce, etc), localizare si alte aspecte, si de multe ori par imitatii ale de picturilor sau reprezentarilor populare de crucificare. Fenomenul nu a fost validat stiintific. Unele stigmate s-au dovedit falsuri si multe altele au ridicat suspiciuni cu privire la autenticitatea ranile lor.
Hristos crucificat – imagine recunoscuta de intregul crestinism (in stânga) ne apare cu celebrele urme ale cuielor in palme, la picioare, urma sulitei centurionului sub coasta dreapta si coroana de spini. In mijloc figura Sfântului Francisc de Assisi (1182-1226) prezentand aparent aceleasi urme la maini si ultimul, dar nu cel din urma Padre Pio (1887-1968), care a fost beatificat în 1999. Foarte des, Pio aparea in public purtand niste manusi speciale fara degete pentru a ascunde ranile divine.
Stigmatele pot aparea la maini, picioare si uneori au fost cazuri care au prezentat rani la cap. Faptul ca stigmatele apar diferit pe “victimele” Sale este o dovada puternica ca ranile nu sunt cu adevarat miraculoase (Wilson).
Printre imitatori celebri ai lui Iisus sau mai bine spus, printre aceia care au fost prinsi sau banuiti se numara si „sfinti” mai mult sau mai putin pacatosi. Au fost alti cateva sute, deoarece, inclusiv Magdalena de la Cruz (1487-1560) din Spania (care a recunoscut frauda ei atunci când s-a îmbolnavit grav) si Neumann Therese de Bavaria (1898-1962).
Relatarile ne spun ca cea din urma a supravietuit 35 de ani mancand numai „pâinea” Sfintei Euharistii la masa în fiecare dimineata. Ea a fost, de asemenea, declarata a fi clarvazator si capabila de proiectie astrala.
Una dintre cele mai recente stigmatizari, Fr. James Bruce, nu a sustinut doar ca avea ranile lui Isus, dar, de asemenea, ca statui religioase au plâns în prezenta lui. Acest lucru se spune ca s-a intamplat în 1992 într-o suburbie a Washington-ului. El conduce acum o parohie în mediul rural din Virginia, unde miracolele au încetat.
Ranile auto-provocate reprezinta si o chestiune psihologica, ele fiind frecvente în rândul persoanelor cu anumite tipuri de tulburari cerebrale. Revendicarea faptului ca ranile sunt miraculoase este rara si este mai degraba de vina religiozitatea excesiva decat un creier bolnav, insa cateodata ambele participa la joc.
Probabilitatea ca ranile sunt psihosomatice, manifestate de un suflet torturat, pare mai putin probabila în cele mai multe cazuri. Exista doua motive principale pentru care cred ca stigmatele sunt de obicei auto-provocate, mai degraba decât psihosomatice sau miraculoase. In primul rand, un stigmatic nu manifesta niciodata aceste rani de la început pâna la sfârsit în prezenta altora. Numai atunci când aceste persoane sunt nesupravegheate ele încep sa sângereze (Exista o singura exceptie aparenta de la aceasta regula: Rivas Catia).
Si in al doilea rand, regula probabilitatii. Rezonabilitatea ne cere sa alegem intre doua miracole, dar nu ne gandim ca acestea pot fi doar fraude pioase. Toate cele 32 de cazuri inregistrate pana in prezent apartin unor romano-catolici si doar patru unor femei.
Deasemenea, lucru deosebit de interesant, nici un caz de stigmat nu este cunoscut inainte de secolul al XIII-lea când Isus crucificat a devenit o icoana standard a crestinismului în vest.
Unul dintre cele mai recente cazuri care urmeaza sa fie adaugat la lista de stigmatici pretinsi este Audrey Santo, un copil care a fost într-o coma din anul 1987, atunci când avea trei ani. Ce fel de oameni sunt inspirati de conceptul unui Dumnezeu care ar pune un copil in coma apoi i-ar provoca astfel de rani?
Oamenii par a fi insa avizi, intr-o continua alergare literalmente pentru o anumita experienta religioasa tangibila, si ori de câte ori exista o astfel de posibilitate pentru un miracol, devin cuprinsi de religiozitate. Banii sunt rareori motivul principal, un impuls de obicei fiind reinnoirea credintei, convingerea necredinciosilor.
Oamenii, de asemenea, nu vor sa creada ca Dumnezeu ar permite o durere gratuita si fara finalitate. Le place sa se simta importanti si sa se roage la cei care cred ca au putere asupra lor. Si ce poate fi mai deosebit sau special decât a fi ales sa suferi ranile si chinurile Salvatorului insusi? Ce ar putea sa placa lui Dumnezeu mai mult decât a fii o dovada vie existentei Lui?
Origini si dovezi?
Unii experti insista ca prima dovada de stigmatizare face parte dintr-o epoca anterioara,anume primii ani ai crestinismului. Unul dintre mesajele Sfantului Pavel mentioneaza ca dupa rastignirea lui Iisus, lui si apostolilor le-au aparut aceste semne. Declaratia poate fi interpretata fie literal sau metaforic. Dar este adevarat ca mult mai multe dovezi ale stigmatizarii au aparut în decurs de aproximativ o mie de ani dupa aceea.
Exista unele versiuni care explica de ce stigmatele au început sa apara la începutul secolului actual. Prima versiune spune ca stigmatul a aparut din cauza disputelor teologice care s-au intensificat în secolele XI-XII. Când crestinismul s-a împartit în bisericile catolica si ortodoxa în 1054, catolicii au proclamat ca doctrina Învierea. Apoi, teologii au dezvoltat ideile legate de natura umana a lui Hristos. Primele dovezi ale stigmatizarii apartin acestei perioade.
O alta teorie pune fenomenul pe seara artei iconoclastice din acea vreme. Sau pe coruptia Bisericii si pe nevoia oamenilor de a crede, de a vedea miracole.
Doctorul francez Amber-Gourbet descrie aproximativ 300 de cazuri de stigmatism în secolul al XIX-lea, care s-au bazat pe înregistrari si dovezi istorice contemporane. Dar majoritatea rapoartelor sale sunt declarate azi neautentice. Expertii afirma ca au existat 406 cazuri relativ autentice cu aspectul stigmat în ultimii 800 de ani. Majoritatea au fost catolici (68 %) si altii au apartinut diferitelor secte religioase.
Daca le impartim pe tari ele au fost la inceput apanajul italienilor, in prezent ajungandu-se la japonezi, coreeni, cel putin patru americani, un argentinian si un canadian.
S-a crezut ca este un semn de la Dumnezeu, dar sunt si unii care afirma ca este semnul lui Satan insusi. Biserica este foarte atenta in privinta acestor afirmatii.
Procedura traditionala de canonizare a unui stigmatic impune ca aceasta se poate întâmpla în aproximativ o suta de ani dupa moartea sa. Clerici si experti în medicina numiti de Vatican studiaza îndeaproape fiecare caz aparut. Biserica admite ca stigmatul poate aparea misterios pe oameni. Insa in multe cazuri e vorba de pura isterie si auto-mutilare. În unele cazuri, s-au dezvaluit înclinari spre diferite sindroame clinice sau ca urmare a „contactelor cu extraterestri”.
Alte stigmate corporale au fost raportate într-o serie de traditii religioase. Printre triburile Warao din Delta fluviului Orinoco, un spirit tutelar cunoscut ca „sarpele itiriti” produce niste „deschizaturi in palma”. In buddhism si in arta busshista stigmatele apar adesea.
Frauda.
Nu prea cred ca Dumnezeu vrea ca asa sa ne amintim de el.Probabil dusmanul lui pentru ca il iubim pe Iisus ne da aceste semne sa suferim pentru ca il iubim pe Hristos si nu pe el.Aceasta e parerea mea.
Deci Diavolul cunoscut de crestini si ca „Dusmanul” ne inseala si ne adoarme simturile,nu? Baliverne…
Articol religios scris de un ateu slab documentat.
Nu-i articol religios, nici de ateu nu-i scris! sic
eu vreau sa zic ceva… Ca Dumnezeu NU ne este Dusman… El ne-a creat. SA TINETI MINTE!!!
Tu mai taci.
terminat-o cu cearta pe tema asta.habar nu aveti ce inseamna sa fii intradevar STIGMAT sau mai bine zis CHINUIT.
– domnule autor,ai trait pe propria ta piele o astfel de experienta?-daca nu,lasa-te de scris sau de „interogat” pe altii ca asta e un subiect destul de delicat si aici observ ca ai dat-o in bara urst de tot.
ps: iti scriu asta ptr ca am trait pe pielea mea si…. crede-ma ca nu e nici o joaca sau vreo gluma.
In calitate de don autor chiar te rog sa ne impartasesti experienta ta vizibil traumatizanta. O sa incercam sa o tratam obiectiv si sa nu judecam.
Doamna Elene eu am fost nevoit sa-mi spun parerea in legatra cu comentariul tau .
indraznesc sa spun ca tu faci o mare greseala DUMNEZEU nu vrea sa-l uitam ci din potriva ca credem in el
presupun ca e mandru ca il iubim pe ISUS HRISTOS dar asta nu ineamna ca trebe sa-l uitam pe DUMNEZEU – .
foarte interesant articolul
foarte slab articolul.
Parodierea Sfintelor stigmate
După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali care le-au văzut au confirmat existenţa lor. Credincioşii l-eau putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populatia Waraw nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.
Atat de rai erau oamenii si atunci ca nici la manastire nu si a gasit locul si a fost gonita de „maicute ” Intoarsa acasa i au venit de hac cu incetu ca sa scape de ea cu diverse porcarii pe care le au exersat de multe ori de a lungul timpului taranii cand nu mergea sa dea cu ciumagu ori lama …pardon : pe cei buni ii ia cel de sus la el repede ! ( din intelepciunea poporala …)