Trecerea timpului

Timpul este intim legat de sentimentul propriei noastre existente. Simtim cum noi insine ne schimbam si vedem cum toate care ne inconjoara se nasc, se transforma si pier. Oricat de durabil ar fi ceva, isi are totusi limite in timp: fiecare om, casele lor, regimurile politice, piramidele sau alte astfel de constructii care sunt menite sa infrunte veacurile, stelele si galaxiile, isi vor afla la un moment dat sfirsitul. Prin aceasta schimbare neintrerupta, ceea ce va fi devine prezent, iar ceea ce este prezent devine trecut. Sta in firea tuturor sa se schimbe si sa piara. Formuland aceasta idee, Heraclit din Efes spunea ca nu ne putem scufunda de doua ori in acelasi rau, fiindca intre cele doua momente raul s-a schimbat si nu mai este identic cu cel din primul moment.

Problema timpului

Propria noastra intelegere a timpului si a spatiului a fost conditionata de teoriile lui Newton, Descartes, Leibniz care au contribuit esential la stabilirea caracteristicii dualiste a culturii occidentale. Aceasta cale a dualismului ne-a adus la o criza de indentitate, un fel de schizofrenie spirituala, dindu-ne senzatia ca suntem prinsi intr-un fel de opozitii fundamentale. In continuare vom examina citeva contradictii ale filosofiei occidentale.

Filosofii au numit „substanta” ceea ce, cum scria Spinoza, exista prin sine si este inteles prin sine. Timpul si spatiul apar, in acest sens, ca substante: existenta lor nu are nici o legatura cu lucrurile cu evenimentele ce se produc, proprietatile lor nu depind de aceste conditii externe. De pilda, curgerea timpului nu este perturbata in nici un fel de faptul ca la un moment dat au loc evenimente mai multe sau mai putine, mai importante sau mai putin importante. Aceasta conceptie asupra timpului si spatiului reprezinta o componeta fundamentala a fizicii clasice, newtoniene. I. Newton considera ca numai separand spatiul si timpul de miscarile corpurilor se puteau introduce notiunile de omogenitate si izotropie (si, astfel, puteau si formulate legile fundamentale ale mecanicii, de exemplu, principiul inertiei). Contemporan lui Newuton, G.W.Leibniz a respins aceasta conceptie asupra timpului si a spatiului. Dupa Leibniz, timpul si spatiul nu sint entitati substantiale, de sine statatoare, ci expresia realitatilor dintre lucrurile existente. Timpul, de pilda, nu e ceva in afara tuturor schimbarilor din lucruri, ci ordinea in care se produc aceste schimbari. Timpul este in mod esential legat de miscare, credea Leibniz.

Atunci cind un filosof formuleaza un punct de vedere opus celui sustinut de altii, el aduce in sprijinul sau mai multe argumente. Prin intermediul lor, fiecare filosof vrea sa arate fie ca pozitia sa este corecta, fie ca cea a adversarilor sai nu se sustine, conduce la dificultati grave sau la contradictii. La fel procedeaza si Leibniz, el argumenteaza ca intelegerea timpului si spatiului ca realitati absolute duce la incalcarea unuia dintre principiile fundamentale ale gindirii noastre, cel al „ratiunii suficente”. Potrivit acestui principiu, nimic nu se poate intimpla intr-un anume fel fara sa existe un motiv, o cauza.

In general, in filosofie trebuie sa ne ferim sa consideram ca unele sustineri facute de filosofi sunt adevarate, iar unele false; mai degraba, unele argumente formulate de ei in sprijinul acelor sustineri sint mai credibile, ori mai puternice decit altele.

Pe cind mayasii, fideli perceperii instinctive a unei energii unificatoare inteligente, au trait bazandu-se pe legi ciclice, care tin totul in echilibru. Spatiul si timpul constituie un cadru al acestei unitati si al acestui echilibru, o abstractiune devenita concreta in calendarele lor. Astfel ca e necesar o chimbare radicala a constiintei, sa renuntam la conceptul de timp ca durata, si sa acceptam ca el nu este o valoare fixa de evaluare, ci ceva fluid si maleabil. Aceasta perceptie a fost intotdeauna impartasita de misticii tuturor religiilor. Maestrul Zen din sec. XIII-lea, Dojen Zenji, a explicat ca:

„ideea de trecere poate fi desemnata prin termenul de timp, dar este o idee incorecta, deoarece atita vreme cit vorbim doar despre sensul trecerii, nu putem sa intelegem ca ea ramine acolo unde se afla.”

Pinchbeck vine cu o concluzie similara:

„Existenta unui continuu spatiu-timp cvadridimensional insemana ca ceea ce noi percepem ca directie lineara de curgere a timpului este doar o iluzie creata de perceptia noastra.”

Am ajuns astfel sa intelegem ca notiunile noastre referitoare la timpul euclidian, cu trei dimensiuni, si la timpul care curge linear se limiteaza la experienta de fiecare zi a lumii fizice si trebuie sa fie complet abandonate atunci cind exeprienta noastra devine mai ampla.

Timpul – forma a intuitiei

…in fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu ele sunt numai in sufletul nostru. Nu e adevarat ca exista un trecut, consecutivitatea e in cugetarea noastra, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleasi intotdeauna, exista si lucreaza simultan. (M. Eminescu)

Timpul nu este altceva decit forma simtului intern, adica a intuirii noastre insine si a starii noastre interne. Caci timpul nu poate fi o determinare a unor fenomene externe: el nu apartine nici unei figuri, nici unei pozitii etc; dimpotriva, el determina raportul reprezentarilor in starea noastra interna. Si, tocmai fiindca aceasta intuitie interna nu da nici o figura, noi cautam sa suplinim aceasta lipsa prin analogii si reprezentam sucesiunea de timp printr-o linie care se prelungeste la infinit, ale carei parti diverse constituie o serie care nu are decit o dimensiune, si conchidem din insusirile acestei linii toate insusirile timpului. Daca facem abtractie la modul nostru de a ne intui intern pe noi insine si de modul de a cuprinde, cu ajutorul aceste intuiri, si toate intuitiile externe in facultatea noastra de reprezentare, daca prin urmare luam obiectele asa cum ar putea fi in sine, atunci timpul nu e nimic. El nu are valoare obiectiva decit cu privire la fenomene, fiindca acestea sint lucruri pe care le privim ca obiecte ale simturilor noastre; dar el nu mai este obiectiv, daca facem abstractie de sensibilitatea intuitiei noastre, prin urmare de acel mod de reprezentare care ne este propriu, si daca vorbim de lururi in genere. Timpul nu este deci decit o conditie subiectiva a intuitiei noastre (omenesti), intuitie (care este totdeauna sensibila, adica intrucit suntem afectati de obiecte) si in sine, in afara subiectului, el nu este nimic. Cu toate acestea, el este, cu privire la toate fenomenele, deci si la toate lucrurile care ne pot fi date in experienta, in mod necesar obiectiv. Noi nu putem spune: toate lucrurile sint in timp, fiindca la conceptul de lucruri in genere se face abstractie de orice mod al intuitiei lor, iar intuitia este adevarata conditie sub care timpul apartine reprezentarii obiectelor. Daca se adaoga la concept coditia si se spune: toate lucrurile ca fenomene (obiecte ale intuitiei sensibile) sint in timp, atunci principiul are adevarata lui exactitate obiectiva si universalitatea lui a priori. ( I.Kant, Critica ratiunii pure)

Relativitatea timpului demonstrata de stiinta

Faptul ca lumina se propaga cu aceeasi viteza, indiferent de locul de unde o observam are urmari extraordinare. Einstein spune ca ceasurile care se deplaseaza pe linga noi, care zboara indepartindu-se sau apropiindu-se de noi, functioneaza mai lent pentru noi decit ceasuri constructiv aflate pe Pamint. Sa presupunem ca o nava cosmica trece pe linga noi cu 99,9% din viteza luminii; la noi se scurg 22 de secunde, in vreme ce secundamerul de pe nava cosmica nu se deplaseaza decit cu o singura unitate. Ceasul din nava funcitoneaza pentru observatorul pamintean practic imobil, de 22 de ori mai lent decit ceasurile de pe pamint.

Acest experiment inca nu poate fi realizat, dar fenomenul descris, asa-numita dilatare a timpului, poate fi demonstrat. La mare inaltime, circa 20 km iau nastere miuonii- particule care au o viata atit de scurta incit dupa 1,5 microsecunde jumatate se dezintegreaza. Defapt, chiar daca se indreapta spre noi cu viteza luminii, miuonii nu ar trebui sa ajunga pe sol, ci ar trebui sa se dezintegreze dupa 450 m. Si, totusi, multe particule ajung pa Pamant. Cum e posibil? Teoria relativitatii ne ofera un raspuns la aceasta intrebare; deoarece particulele ating aproape viteza luminii, ceasurile lor, din punctual nostru de vedere, merg mai incet. In vreme ce pentru ele se scurg 1,5 microsecunde, pe Pamint mai trec 80 microsecunde iar in acest interval mult mai generos particulele pot sa ajunga pe pamant. Acest experiment este una din primele dovezi care sustin teoria lui Einstein, urmata apoi de multe altele.

Autor: Andrei Buga, www.descopera.org