Cea dintai scoala filosofica greaca s-a constituit la Milet. A fost intemeiata de catre Thales, filosof, astronom, geometru, inginer si om politic, considerat, datorita cunostintelor sale vaste, unul din cei sapte intelepti ai lumii. Ganditorii milesieni au fost preocupati de problema „principiului lumii”. Principiu in greaca se traduce „arche”. Sensurile esentiale, in ceea ce priveste filosofia, ale acestui termen sunt: „inceput”, sau „origine” a unui lucru, iar apoi „temei” al lucrului – adica ceea ce este stabil si durabil, mentinandu-se de-a lungul transformarilor sale. Ambele sensuri ale „principiului” ar fi fost avute in vedere de catre milesieni.
Putem considera o dubla semnificatie a „arche”-ului, deoarece acesta cuprinde (si indica) starea initiala din care s-a dezvoltat lumea (in diversitatea ei), dar si temeiul permanent al existentei lumii, sau „substrat comun” (cum l-ar numi Aristotel). Alti cercetatori moderni au pus la indoiala ideea de „substrat comun”, considerand ca problema subtratului lumii (al temeiului substantial al acesteia) este o problema care-l preocupa pe Aristotel, insa nu pe filosofii Scolii milesiene. Acesta este „acuzat” ca ar fi cautat la predecesorii sai raspunsul la o problema care nu este a lor, ci a lui insusi. Se pare ca acestia indica o implicare a „cosmologiei”, mai exact, a cosmogoniei, a unei teorii despre originea Universului (substanta din care el a provenit), si nu considera ca milesienii ar fi avut de-a face cu o ontologie, cu o teorie generala a existentei (si a substratului acesteia). Cu toate acestea, nu se poate contesta implicatia ontologica a principiului, din moment ce el nu inseamna numai inceput, ci si punct final. Sau mai bine spus un sfarsit la care se intorc toate lucrurile de fapt lumea in ansamblu, la capatul evolutiei sale ciclice.
Dupa aceste idei generale, care-i vizeaza pe toti ganditorii Scolii milesiene, putem trece la specificarea principiului, asa cum il intalnim in cadrul pitagorismului.
Pitagorismul este o scoala filosofica si stiintifica, o organizatie politica si un ordin religios. Poarta numele intemeietorului sau, Pitagora din Samos. Pitagora nu pare sa fi scris nimic, din pacate, insa doctrina filosofica a pitagorismului ne este destul de bine dezvaluita in lucrarile lui Aristotel si in lucrari ale pitagoricienilor de mai tarziu. Totusi, nu putem stabili in mod precis ce ii apartine lui Pitagora si ce au adaugat pitagoricienii ulteriori. Ideea filosofica principala a pitagorismului este ca numerele sunt esenta lucrurilor, iar Universul este un sistem ordonat si armonios de numere si raporturi. Aristotel ne spune ca, in conceptia pitagorica, numarul constituie substanta tuturor lucrurilor, ca el ar fi materia lucrurilor. In alta parte insa, el afirma ca acestia (pitagoricienii) spuneau ca lucrurile constau din imitatia numerelor, adica numarul ar fi un model, a carei imitatie sunt lucrurile. Greu imi vine sa cred ca Aristotel nu ar fi observat nepotrivirea dintre cele doua afirmatii: numerele – substanta iminenta a lucrurilor, iar lucrurile imita numerele.
Putem da vina pe o presupusa evolutie a pitagorismului. Influenta exercitata de ce-a de-a doua forma a pitagorismului asupra teoriei platoniciene a participarii este evidenta. Sa trecem acum la analiza mai in detaliu a filosofiei pitagorice. Punctul de plecare, primul principiu, este Unitatea sau „monada”. Ea este conceputa ca esenta generala a lucrurilor (intrucat orice lucru este unu). Unitatea este, in acest context, „generatoare” a numerelor. Proprietatile fundamentale ale numarului sunt paritatea si imparitatea. Unitatea (unu) adaugata unui numar par genereaza un numar impar, si invers, prin urmare Unitatea contine, in sine, ambele proprietati.
Mai e interesanta de precizat considerarea ca ceea ce e impar este limitat (finit), iar ceea ce e par este ne-limitat (infinit). Argumentul este la fel de interesant: reprezentand numerele prin puncte dispuse in plan, seria numerelor impare genereaza un patrat (considerat figura perfecta si finita), iar seria numerelor pare, un dreptunghi (figura imperfecta si nedefinita). Din Unitate am observat ca se nasc numerele, si deci lucrurile, Al doilea principiu este „doimea” sau „diada nedeterminata” ( „he duas aoristos”).
Diada este nedeterminata deoarece este de ordinul paritatii, deci al nelimitatului, al nedefinitului (infinitului). Ca si monada, aceasta nu este un numar, ci un principiu al numerelor. Din aceste doua principiii: monada si doimea nedeterminata – iau nastere numerele. Iata cum monada, ca principiu activ, introduce determinarea in „he duas aoristos”, in „doime” si astfel ia nastere „numarul doi” Iar celelalte numere se obtin, normal, prin adaugarea succesiva a Unitatii. Remarcam aparitia principiului miscarii: fiecare numar ia nastere prin miscarea inainte a Unitatii (dar aceasta miscare este pur exterioara fata de conceptul in cauza).
Miscarea Unitatii creeaza toate numerele, pana ajungem la 10. 10 = 1+2+3+4. De aceea, numarul zece este numit tetrada sau sacrul cuaternar, in care momentele componente sunt explicitate. Aceasta tetrada este „tetraktys” (forta eficienta, activa – sa ne amintim, la fel ca si monada), fiindca atunci cand ajungem la numarul zece il consideram ca si baza – pana si numarul de la pantof in exprimam tot in baza 10 – si reincepem numaratoarea (adaugarea succesiva a Unitatii). Iata de ce zece este considerat numarul perfect: el este fora generatoare (numit tetrakys), este „izvorul cu radacinile naturii vesnice”. Ne-am lamurit cum iau nastere numerele. Dar cum se face trecerea numere-lucruri, principii-realitate? Exact in felul urmator: monada este asociata punctului, diada corespunde liniei, triada este raportata la suprafata, iar tetrada la corp. Alteori, trecerea este prezentata astfel: monada si diada nedefinita dau nastere numerelor, numarul este ascociat punctului, miscarea punctului genereaza linia, miscarea liniei genereaza suprafata, miscarea suprafetei – corpul geometric, care este modeului matematic al corpului sensibil. Iar Universul este totalitatea ordonata a lucrurilor (dupa cum vom observa mai incolo).
Aceste variante ale trecerii de la numere la lucruri exprima, probabil, interpretari diferite existente in cadrul scolii. Reprezentate geometric, numerele genereaza forme, care sunt esentiale lucrurilor. Pitagorismul descopera astfel forma si ii atribuie rolul de principiu explicativ. Importanta acestei descoperiri este evidenta daca ne gandim la rolul hotarator pe care-l va juca ideea de forma in evolutia ulterioara a gandirii filosofice (ca exemple mai mult decat cunoscute in Teoria Ideilor a lui Platon, in Metafizica lui Aristotel, sau in mai putin cunoscuta filosofie a formelor simbolice a lui Ernst Cassirer). Determinarea numerica este esentiala pt. sunetele muzicale! Diferentele dintre acestea apar ca raporturi numerice.
Pitagora este primul ganditor care-si da seama ca sunetele muzicale sunt determinabile matematic. Numerele sunt investite si cu o functie explicativa a corpurilor ceresti. In legatura cu trecerea de la numere la corpuri ceresti, Aristotel ne relateaza urmatoarele: considerand 10 numar perfect, pitagoricienii afirma ca si corpurile ceresti ar fi tot zece la numar. Si pt. ca numai noua sunt vizibile, ei inventeaza un al zecelea, pe carel numesc „Antihon” (Contrapamantul). Astfel, cele zece corpuri ceresti, socotite a avea forma sferica, sunt: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pamantul, Calea lactee (stelele fixe) si Contrapamantul. In zilele noastre insa, cunoastem existenta, intradevar, a 10 planete: se adauga Uranus, Neptun, Pluto si ultima planeta descoperita de astronomi americani care au folosit telescoapele Observatorului Palomar, din California. Oficial, acest obiect cosmic a primit numele 2003 UB313?, dar autorii descoperirii au propus numele „Xena”. Probabil ca ei s-au gandit insa si la X ca simbol al „necunoscutei” in stiinta sau in matematica. Cele zece sfere emit, ca orice corp care se misca, anumite sunete (care astazi pot fi redate cu radioreceptoare performante).
Fiecare corp suna diferit in functie de marime si viteza sa de miscare. Astfel ia nastere o muzica a sferelor, un sunet armonios. Pare a fi una din cele mai frumoase imagini poetice create de mintea umana, insa contine si o importanta idee teoretica, si anume aceea ca Universul este „kosmos”, asadar ne-am lamurit si cu ordinea si armonia. In conceptia despre suflet se incearca de asemenea o explicatie numerica. Sufletul este caracterizat ca acord sau armonie a diferitelor sale aptitudini, aceasta armonie fiind ea insasi exprimabila numeric. Pitagorismul se reduce insa la componenta teoretica, pe care am infatisat-o pana acum. Mai presus de contributiile sale filosofice si matematice, pitagorismul este un mod de viata, alcatuit din „prescriptii” riguroase cu privire la hrana, imbarcaminte, la conduita, atat in intimitate cat si in viata publica, pe care, dupa cum aflam de la Platon, grecii il priveau cu mare respect. Asa se explica, in cele din urma, constituirea unei adevarate legende in jurul intemeietorului scolii, plina de elemente miraculoase, dar, din pacate, saraca in informatii istorice. In orice caz, pt. istoria filosofiei prezinta un interes deosebit progresul teoretic realizat de pitagoricieni in intelegerea principiului: principiul este o entitate nesensibila, abstracta (numarul este o entitate de alta natura decat lucrurile). Merita a fi retinuta, de asemenea, ideea ca lumea e kosmos, adica ordine si armonie exprimabila in raporturi numerice. Pitagorismul ramane astfel in istoria gandirii o grandioasa incercare de reconstructie matematica a lumii, o ascensiune impresionanta spre abstractul logic.
Numarul sfant inainteaza „Pana ce ajunge din sanctuarul neprofanat al monadei La divina tetrada care creeaza pe mama a toate Care a primit totul, vechea limita peste totul Neschimbatoare, neobosita: ea este numita decada cea sfanta” (Legamantul de credinta al membrilor ordinului este rezumat in aceste versuri pitagorice)
Autor: www.descopera.org
