Acțiunea socială, manifestarea necesară a activității umane, constă într-un ansamblu integrat de manifestări în vederea obținerii unui rezultat concretizat în adaptare sau cu scopul determinării funcției unei componente a sistemului social. Aceasta include două domenii de studiu: sistemul social și actorul social. Sociologia acțiunii lui Max Weber explică foarte bine atât sistemul social ca un conglomerat de roluri și statusuri într-o continuă schimbare, cât și actorul ca figură ce interacționează și relaționează cu normele unui segment cultural. Structurile sistemului social sunt explicate prin intențiile indivizilor. Orice acțiune se concretizează într-un comportament în temeiul unor valori deja acceptate de membrii unui grup. Este socială numai dacă are valențe în conștiința altor indivizi. Realitatea este raționalizată atât de norme cât și de valorile practice instituite de o conștiință colectivă pentru că individul singur nu poate raporta finalitatea unei acțiuni fără acordul grupului în care s-a integrat. ‘Faptul social”, elementul viu în sociologia lui Emile Druckheim, („Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau, mai mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în același timp o existentă proprie, independentă de manifestările sale individuale” – Regulile metodei sociologice) este tradus în acțiune perfectibilă prin constrângerile pe care o societate le impune unei gândiri colective.

Manifestarea acțiunii individuale

Pentru înțelegerea unui fapt social este necesară comprehensiunea actelor unui individ și apoi a întregului și generarea valorilor care să facă tabloul simbolistic mai ușor de „învățat”. Se pune întrebarea: până unde este o acțiune individuală și ce ecouri are ea asupra voinței colective? Întrucât orice întreprindem pe fond cultural pornește de la un stigmat al sinelui, lumea celorlalți este pentru sine un crescendo al rațiunii. Ca extrapolare la jocul actorilor, rolul meu este redus la acte minime dar care să simbolizeze și oglindirea interlocutorului cu toate deprinderile învățate în interacțiunea noastră. Când decizia mea ajunge să aibă pentru celălalt un sens, atunci ea nu mai este individuală, ci se manifestă prin conștiința celuilalt cu rol multiplu: de joc și de arhetip social. Dacă spațiul în care un individ care își arogă roluri, este limitat la doar a imita ceea ce a adus din învățarea precoce și încape într-un cerc minor, atunci sentimentul valoric colectiv este unul care îi știrbește ambele roluri.

Un exemplu în acest sens: într-o pădure, la marginea unei prăpastii doi curajoși își dispută întâietatea deciziei care îi va salva, unul propune rostogolirea prin iarbă, celălalt nemișcarea. În care punct acțiunea unuia devine acțiunea celuilalt? Când „nemișcarea” vine în ajutorul amândurora? Atunci când „rostogolirea” nu îi mai aparține celui ce a propus-o și are sens în „nemișcare”.

Raționalitatea, o structură a conștiinței colective

Orice comportament valid prin scopurile pe care le are își definește traiectoria valorică. Atâta vreme cât ceea ce fac nu poate fi măsurabil la scară largă, actul meu nu este rațional chiar dacă scopul de la care a pornit ideea a fost unul plauzibil. Intenționalitatea faptică își are rațiunea prin angajare voluntară la normele instituționalizate. Cadrul este unul limitat la rolurile celorlalți agenți sociali care sunt negociate și repoziționate cu fiecare acțiune nouă. Niciodată un rol social nu rămâne împietrit, schimbarea la orice nivel a faptelor este drumul pe care îl face orice actor social. Un comportament irațional este judecat atât de standardele morale dintr-o societate, cât și de justiția punitivă a propriei conștiințe.

Dimitrie Gusti ne indica drumul firesc pe care trebuie să-l parcurgă acțiunea socială: de la sociologie la etică finalizând cu politica. Semantica raționalității unei acțiuni sociale în gândirea lui permite deslușirea mai multor tipuri de acuitate a înțelegerii: o înțelegere a acțiunii utilitare bazate pe convingeri, o înțelegere teleologică ca expresie a celui mai bun obiectiv realizat cu cele mai bune mijloace, o înțelegere axiologică remarcată principial prin norme, o înțelegere tradițională care are în centru comportamentul conservator tradițional și o înțelegere cognitivă în care agentul social se bazează în credința lui pe teorii reale care-i confirmă obiectivitatea alegerilor faptelor sale. Înțelegem așa că rațiunea faptelor sociale nu e doar măsura gândirii individuale a hotarelor cultural-politice, dar mai ales a instituționalizării acestor fapte, adică aducerea lor în planul ordinii sociale.

Iată iar un exemplu: un orator face vâlvă într-o piață, publicul înfierbântat îl aplaudă. Sunt aceste ovații raționale și sincere? Nu, pentru ca actul în sine al oratorului acoperă doar introducerea la acțiunea instituționalizată iar publicul este sub influența emoțiilor.

Statutul și rolul individului, simboluri pentru interacțiunea socială

O situație socială determină o poziție socială. Statutul este definiția ta ca individ social. Ai o poziție în structura socială pe care ai câștigat-o (profesor, medic) sau e sine-qua-non (vârsta, sex). Ce raport există între statutul tău și valoarea ta dată de acțiunile pe care le pui în mișcare în cadrul unui grup? Este raportul dintre funcția arbitrară a rațiunii tale și hermeneutica elementelor care-ți compun actul rațional. Rolul este o poziție relativă din care decurg relațiile de reciprocitate și complementaritate. El duce la realizarea statutului prin interacțiuni multiple între membrii unui grup social. Rolul înseamnă activitate, calități organizate și exprimate. Când tu ești un sine social, așteptările de rol îți sunt impuse și dezvoltarea acelui sine cere o dezvoltare a aptitudinilor. E jocul dramatic între sine și oglinda sinelui în celalalt. Performanța rolului tine foarte mult de expectanţele pe care „dramaturgul” le evaluează în tot timpul „premierei”.

Exemplu: mai mulți copii se joacă în nisip la mare cu același tip de jucării. Formează acești copii un grup unitar? Nu, pentru ca ei nu interacționează între ei. Interacționează doar cu jucăriile. Dar dacă acești copii folosesc aceleași jucării însa sunt toți strânși sub aceeași umbrelă? Da, la nivel simbolic.

Rolul cunoașterii în cadrul acțiunii sociale

Când suntem copii părinții ne învață bunele maniere, apoi școala ne arată cum aceste „maniere” intră în organizarea unor societăți, cum ordinea ideilor pun în mișcare valorile culturale exprimate frumos în domenii diverse de către cei odată copii, acum indivizi adaptați noii ordini. Orice manifestare emoțională sau rațională își are nașterea în învățare și repetare, în schimb de roluri, în joc și face călătoria instinctului înăscut până la finalizare în cunoașterea vastului spațiu social-cultural. Suntem pe o insulă stearpă la apariție ca pe parcurs să ne găsim pe un vas în largul mării, dar nu în derivă și în final în vocea caldă a prietenilor și-n vântul primăvăratic al insulei, al mării.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ