Britanicul Robert Falcon Scott nu a reusit sa fie primul care a ajuns la Polul Sud; eroica lui incercare costandu-l viata. Si totusi, in loc sa se intoarca acasa pe locul doi, a devenit intruchiparea curajului si hotararii.
Printre scrisorile care il asteptau pe capitanul Scott la sosirea la Melbourne, Australia, la 12 octombrie 1910, era si o scurta telegrama: „Imi permit sa anunt plecare Antarctica. Amundsen”. Asa a aflat ofiterul britanic ca indelung-pregatitul sau asalt al Antarcticii avea sa fie o intrecere cu Roald Amundsen, exploratorul norvegian care traversase primul Pasajul de Nord-Vest, cu cinci ani in urma.
La doua luni dupa ce Scott plecase din Anglia, Amundsen parasise Norvegia si anuntase o expeditie stiintifica in Oceanul Arctic. In realitate, se indrepta spre sud. Oprind in insula portugheza Madeira, norvegianul si-a informat echipajul despre schimbarea planului si a expediat telegrama pentru Scott. La bordul vasului sau cu motor diesel, botezat Fram („Inainte”), erau 97 de caini groenlandezi, o cabana din prefabricate si provizii pentru doi ani. Amundsen a ajuns in Marea Ross fara sa mai opreasca in vreun port.
„Ce parere ai despre expeditia lui Amundsen?” isi intreba mama intr-o scrisoare unul dintre ofiterii lui Scott.
„Daca ajunge la Pol, trebuie sa ne intoarcem acasa cu coada intre picioare si gata!” Intrebat ce credea despre rivalul sau, Scott le-a raspuns reporterilor ca intentiona sa-i trimita un mesaj cu urari de succes.
Destinat Antarcticii
Desi la vremea aceea nu stia, Scott fusese menit sa poarte drapelul britanic pana la Polul Sud cand avea numai 18 ani. In martie 1887, ca aspirant de marina, isi condusese cuterul la victorie intr-o cursa desfasurata langa St. Kitts, in Antile. Markham, varul comandantului escadrei isi notase ca Scott era omul destinat sa comande expeditia Antarctica.
O asemenea expeditie nu exista atunci decat in visele lui Markham, dar a devenit in urmatorul sfert de secol un proiect invocat insistent. Ales in 1893 presedinte al Societatii Regale de Geografie, Markham si-a anuntat intentia de a echipa si a trimite o expeditie in Antarctica. Avea in fata ani de proiecte si de eforturi pentru a strange fondurile.
Pe 7 iunie 1900 – o zi dupa ce implinise 32 de ani – Scott era desemnat cu aceasta importanta misiune. Acceptand, a insistat sa i se incredinteze atat comanda vaporului, cat si a expeditiei de pe uscat si sa fie consultat in toate privintele.
In martie 1901, Scott si-a botezat nava Discovery, iar urmatoarele 4 luni le-a petrecut pregatind vasul si proviziile pentru o expeditie de 3 ani cu un echipaj de 74 de oameni. Regele Eduard al VII-lea si regina Alexandra au urcat la bord sa-I ureze succes.
Prima incercare
Dupa ce in prima parte a anului 1902 a explorat coasta Antarcticii din partea de sud a Noii Zeelande, Scott a hotarat sa ierneze in stramtoarea McMurdo. La 23 aprilie soarele disparea de la orizont, anuntand inceputul celor 4 luni de noapte polara. In septembrie, la venirea primaverii antarctice, a inceput sa trimita sanii trase de caini in scurte deplasari pregatitoare pentru marea expeditie ce urma sa inceapa in vara. Scott nu-si propusese sa ajunga la Polul Sud, dar chirurgul si zoologul Wilson isi nota ca intentionau sa mearga cat mai departe mergand de-a lungul Marii Bariere de Gheata Ross.
La 2 noiembrie, Scott, Wilson si un locotenent pleaca cu saniile in calatoria spre necunoscut. Pana la sfarsitul lunii depasisera paralela 80, cel mai sudic punct atins vreodata. Dar oamenii sufereau de foame si zapada aproape ii orbise, iar cainii erau si mai flamanzi.
„Nu ne putem opri, nu ne putem intoarce, nu exista decat alternative sa ne facem curaj si sa continuam”, scria Scott in jurnalul sau.
Hotararea lui nu a fost incununata de success . Ajunsi la numai 700 de km de Polul Sud, cei trei au facut cale intoarsa si la 3 februarie 1903 se intorc la vas.
La inceputul celei de-a doua ierni, Scott trimitea acasa o parte din oameni la bordul unei nave de salvare. In februarie 1904, Discovery se desprinde din gheturile in care fusese ancorata vreme de doi ani si pornea spre Anglia.
Un rival neasteptat
Scott a fost intampinat acasa ca un erou. Regele l-a invitat sa vaneze impreuna, dar nu i-a acordat titlul de cavaler pe care toata Anglia credea ca il merita.
La inceputul lui 1907, Scott scria Societatii Regale de Geografie, propunand o a doua expeditie solicitand un buget de 30 000 de lire. Dar, inainte sa primeasca raspuns, Ernest Shackleton anunta presa acelasi lucru. Scott credea ca e o coincidenta nefericita. Cei doi s-au intalnit in luna mai. Fostul sau subordonat ajunge la 180 de km de Polul Sud, instalandu-si tabara la stramtoarea McMurdo, incalcandu-si astfel promisiunea facuta lui Scott.
Cand a auzit vestea, Scott a exclamat : „Data viitoare, mai bine ne impuscam!”
„Sunt gata!”
Fara sa-i poarte ranchiuna pentru realizari sau pentru titlul de cavaler primit, Scott se afla printre primii care il felicita pe Shackleton. Prezidand un dineu in cinstea lui, Scott a afirmat ca era obligatoriu ca onoarea de a ajunge la Pol sa-i revina unui englez. Desi nu reusise sa adune banii necesari, Scott paraseste Anglia in iunie 1910. Noua lui nava, Terra Nova, era bine echipata si din expeditie faceau parte cativa veterani din prima calatorie, chiar si Wilson.
Astfel, telegrama primita de la Amundsen a fost primul semnal ca urma sa aiba loc o competitie.
Un mars ingrozitor
Pentru asaltul asupra Polului Sud, isi echipase expeditia cu ponei siberieni, caini si o noutate – sanii cu motor. Planuise ca saniile sa care pe Bariera de Gheata echipametul greu, in timp ce oamenii lui plasau depozite de provizii de-a lungul traseului. Cainii si poneii urmau sa-i ajute la ascensiunea Muntilor Transantarctici. Pe masura ce nu mai rezistau, animalele puteau fi sacrificate si carnea lor ingropata in diferite locuri de-a lungul drumului pentru a le asigura resursele de hrana necesare supravietuirii la intoarcere. Insa poneii nu le-au fost de prea mare ajutor, iar englezii nu se pricepeau ca norvegienii lui Amundsen sa mane cainii.
Dealtfel, vasul lui Amundsen fusese descoperit ancorat in Golful Balenelor.
Se anunta o cursa stransa si totul depindea de forta si taria caracterelor.
Drumul pana la Polul Sud era de aproape 2880 de km, iar Amundsen avea deja avantajul deplasarii rapide. Conform planului, pleaca impreuna cu 9 oameni, fiecare cu un ponei si o sanie incarcata de provizii. La acestea se adauga si saniile cu motor. Din nefericire, datorita conditiilor extreme, acestea devin un cosmar. Temperaturile coborau sub -18 grade si cu soarele acoperit devenea foarte greu sa te orientezi. Poneii inaintau foarte greu datorita zapezii. Dupa doua saptamani epuizante ajung la Depozitul de o tona, botezat asa datorita cantitatii de provizii uriase.
Dupa o zi de odihna isi reia marsul istovitor. In curand sacrifica primul ponei. De parka nu era de ajuns, un viscol inoportun ii tintuieste in corturi timp de 4 zile. Cand isi reiau expeditia constata ca poneii nu puteau fi miscati din loc. Toti sunt impuscati. Ajungand la baza ghetarului pornesc pe jos fiecare avand de carat 100 kg provizii. Mergand cate 9 ore prin nameti abia daca reuseau sa parcurga cativa km.
O alegere fatala?
Scott nu hotarase numele celor care aveau sa-l insoteasca in ultima parte a calatoriei si cea mai dificila. In decembrie, trimite inapoi la baza inca 4 oameni, iar in ianuarie anunta pe cei care il vor urma in asaltul final: Wilson, capitanul Lawrence Oates, locotenentul Henry Bowers si marinarul Evans.
Cand cei cinci si-au luat ramas bun de la ceilalti se aflau la 270 km de Polul Sud. Inca 10 sau 11 zile de drum pe platoul inalt si ar fi ajuns la ravnita destinatie. Scott era increzator. Il incuraja faptul ca nu gasise nicio urma de Amundsen.
La 6 ianuarie, data istorica, Scott depaseste punctul atins de Shackleton. Era insa mult mai frig, conditiile erau schimbatoare, norii apareau din senin, zapada era prea moale si ingreuna deplasarea. Extenuati, forteaza marsul. Doua zile mai tarziu, Bowers zareste o movila cu un steag infipt. Norvegienii le-o luasera inainte. Asta gandeau cu totii. A doua zi, Scott isi noteaza in jurnal cu litere imense: „Polul!” si se plangea ca nimeni nu reusea sa doarma. Avansul norvegienilor le taia rasuflarea mai rau ca vremea.
Vis sau cosmar?
Pe drumul de intoarcere, temperaturile scad sub -33 grade. Polul Sud se schimba dramatic. Oates se plange ca are picioarele inghetate tot timpul, Evans dadea semne de incoerenta, urmariti de ghinion Scott si Evans pica intr-o crevasa. Wilson a facut intindere de tendon, capitanul s-a ranit la umar.
In februarie lasa in urma platoul, ajungand la marginea ghetarului. Coborarea a fost un cosmar. Ore in sir dadeau numai peste labirinte, crevase si crapaturi, nestiind incotro sa apuce. La 14 februarie erau la capatul incercarilor. Doua zile mai tarziu, dupa 13 km, Evans s-a prabusit. Suferind, moare in aceeasi noapte. La sfarsitul primei saptamani din martie, Scott cauta din priviri ingrijorat saniile trase de caini. Dupa inca 17 km cu gangrene la picioare, Oates ii anunta ca se duce afara si nu se mai intoarce.
La doar 17 km de Depozitul de o tona, cei trei ramasi ridica ultima tabara. Piciorul drept al lui Scott degerase si amputarea era singura solutie. Bowers si Wilson nu puteau pleca dupa ajutoare din cauza viscolului.
Sfarsitul era aproape.
Continuarea – Marile Expeditii – Roald Amundsen la Polul Sud
Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org
