Filmul prezinta problema miilor de abuzuri sexuale ce apar in cadrul bisericii catolice, victimele fiind cu precadere copii minori (3-14 ani) sau chiar si sugari. Totul fiind musamalizat, cu foarte mare grija, de catre cei aflati in partea de sus a ierarhiei bisericesti. Modul de operare e simplu: preotul abuzeaza copiii, preotul este descoperit, biserica isi da seama ca are o problema de imagine si intervine prin platirea unor sume de bani si devierea justitiei cu ajutorul unor chichite legale, preotul scapa si ii este acordata o alta parohie, apoi abuzeaza alti copii si se lucrurile se repeta.
Daca sunteti un fan al filmului “Tacerea Mieilor”, atunci nu mai pierdeti timpul si vizionati acest film. Parintele O’Grady e la fel de infricosator ca Hannibal Lecter – poate chiar mai mult deoarece e real. Filmul ni-l prezinta pe preot de la primele cadre, e in libertate, e in Irlanda si se bucura de viata. E un batranel incantator. Marturiile contra acestei aparente curg continuu pe toata durata filmului, dar preotul are argumentele lui ambigue si cuvinte alese cu grija prin care se dezvinovateste in mod subtil. Jumatate din film spectatorul e captiv intr-o lume ireala, pe de o parte avem interviurile cu preotul-pedofil, pe de o parte avem interviurile cu victimele sale ajunse la maturitate, diverse filmari din timpul procesului si a interogatoriilor din sectia de politie.
Este extrem de greu, desi ti se zice de la inceput ce si cum s-a intamplat, sa faci legatura intre victime si acel dragalas preot in varsta. Apoi urmeaza efectul de baros al izbucnirii unuia dintre parinti, un japonez, care reuseste sa treaca de cuvintele frumoase in care s-a ambalat totul pana acum, atat de preot, cat si de superiorii sai.
Copiii nu au fost “atinsi”, nu au fost “abuzati”, nu au fost “molestati”. Copiii au fost VIOLATI, SODOMIZATI si SUPUSI PERVERSIUNILOR SEXUALE, IN REPETATE RANDURI!
Este destul de infiorator si felul in care unul dintre parinti vorbeste despre prima sa intalnire cu preotul: “Am vazut gulerul alb, si, in aceeasi clipa, felul in care am fost crescut de mic si-a facut efectul, PERSOANA DE INCREDERE”.
Copiii urmau niste cursuri catolice saptamanale. Preotul era cel care le preda. Majoritatea abuzurilor au avut loc in perioada de curs. Uneori chiar la 2 minute dupa ce preotul lua copilul de acasa, cu masina, ca sa il duca la sala de curs.
Parintii erau cei care plateau aceasta scolarizare. Dar de fapt ei plateau cu totul altceva.
Dintre toate persoanele si familiile implicate in acest studiu de caz, japonezul si familia sa sunt cei mai afectati. Fiica lui are 40 de ani si inca nu poate infrunta amintirile zilelor de abuz, iar familia sa a fost devastata in clipa in care s-a aflat acest lucru. Din abuzul ei reiese cel mai bine firea diabolica si perversa a preotului. Faptul ca a abuzat de sute de copii de-a lungul unei perioade de 20 de ani, e doar o informatie rece, impersonala. Dar… in clipa in care tatal fetei povesteste cum a convins-o preotul pe fetita sa pastreze tacerea asupra violurilor ce aveau loc noaptea, in aceeasi casa cu proprii ei parinti, e pur si simplu groaznic.
Din acest moment incolo intelegem ca avem in fata un psihopat adevarat ce foloseste, in avantajul sau, orice emotie omeneasca posibila.
Extrem de deranjant a fost si sfarsitul filmului, in care 2 victime se duc la Vatican cu o scrisoare pentru papa. Evident ca sunt rugate politicos sa paraseasca locatia, iar biserica nu a raspunde la scrisoarea lor. Desi indiferenta bisericii fata de acesta lucruri se regaseste pe toata durata filmului, indiferenta Vaticanului spune totul despre felul in care trateaza ei aceste probleme, adica se prefac ca nu exista.
Alt aspect tragic e faptul ca toti acesti oameni au fost niste credinciosi decenti, de care biserica si-a batut joc cu nerusinare. Atat de ei, cat si de credinta lor. Acestea sunt concluziile la care ajung victimele si familiile lor.
