imperiul-britanicImperiul Britanic a fost un sistem mondial de teritorii dependente – colonii, protectorate si alte teritorii – care intr-o perioada de aproximativ trei secole s-au aflat sub suveranitatea Coroanei Marii Britanii si sub administrarea guvernului britanic. Politica de acordare sau de recunoastere a unor grade semnificative de autoguvernare unor teritorii dependente, care au fost favorizate de dimensiunea foarte mare a imperiului, a condus la folosirea in sec. XX a notiunii de Commonwealth Britanic care cuprindea in mare masura teritorii dependente cu un grad de autoguvernare aflate sub o suveranitate britanica mai mult simbolica.

Termenul a fost transformat in statut in 1931. Commonwealthul include fostele spatii ale Imperiului Britanic intr-o asociere libera de state suverane.

Origini

Marea Britanie a avut primele tentative de a organiza colonii peste mari in sec. XVI. Expansiunea maritima, condusa de ambitiile comerciale si de competitia cu Franta, s-a accelerat in sec. XVII si a avut drept consecinta stabilirea de colonii in America de Nord si in Indiile de Vest. Prin 1670 existau colonii britanice in New England, Virginia si Maryland si asezari in Insulele Bermude, Honduras, Antigua, Barbados si Nova Scotia. Jamaica a fost obtinuta prin cucerire in 1655, iar Hudson’s Bay Company a fost intemeiata in anii 1670 in spatiul in care a devenit NV Canadei. Compania Indiilor de Est a inceput sa instituie posturi comerciale din India in 1600, iar asezariile din stramtori (Penang, Singapore, Malacca si Labuan) au devenit britanice printr-o extindere a activitatilor acestei companii. Prima asezare permanenta britanica de pe continentul african a fost pe insula James, pe fluviul Gambia, in 1661. Comertul cu slavi a inceput mai devreme in Sierra Leone, dar aceasta regiune nu a devenit o posesiune britanica pana in 1787. Marea Britanie a achizitionat Capul Bunei Sperante (acum in Africa de Sud) in 1806, iar interiorul Africii de Sud a fost dechis sub control britanic de pionierii buri si britanici.

Aproape toate aceste asezari timpurii au aparut mai de graba din initiativa unor anumite companii si magnati de cat in urma vreunui efort din partea Coroanei Britanice. Coroana si-a exercitat cateva drepturi de numire si supraveghere, dar coloniile au fost, in esenta, legiuni cu autoguvernare. Formarea imperiului a fost, astfel un proces dezorganizat, bazat pe achizitii separate, iar, uneori, guvernul a fost partenerul cel mai putin doritor sa participe la tranzactie.

In sec. XVII si XVIII, Coroana si-a exercitat controlul in coloniile sale, in principal, in domeniile comertului si transportului maritim. In conformitate cu filozofia mercantila a timpului, coloniile au fost considerate o sursa de materii prime necesare pentru Anglia si li s-a acordat monopolul asupra produselor lor, cum ar fi tutunul si zaharul, pe piata Britanica. In schimb, acestora li se cerea sa isi desfasoare intregul comert cu ajutorul navelor britanice si sa serveasca drept piete de desfacere pentru produsele fabricate in Marea Britanie. Actul de Navigatie din 1651 si legile ulterioare au stabilit o relatie economica stransa intre Marea Britanie si coloniile sale. Toate exporturile coloniale erau transportate pe nave britanice catre piata britanica, iar toate importurile coloniale proveneau doar din Anglia. Aceasta intelegere a durat pana cand cumulul de efecte exprimate in cartea economistului scotian Adam Smith, „Bogatia natiunilor” (Wealth of Nations, 1776), pierderea coloniilor americane si intensificarea unei miscari pentru comert liber in Marea Britanie i-au adus, lent, sfarsitul, in prima jumatate a sec. XIX.

Comertul cu sclavi a dobandit o importanta deosebita pentru economia Marii Britanii coloniale in cele doua Americi si a devenit o necesitate economica pentru coloniile din Caraibe si pentru partile de sud ale regiunii care va avea sa devina Statele Unite. Miscarile pentru abolirea sclaviei au dat roade in posesiunile coloniale britanice cu mult inainte de miscarea similara din Statele Unite, comertul cu sclavi a fost desfiintat in 1807, iar sclavia a fost abolita in dominioanele britanice in 1833.

Competitia cu Franta

Puterea britania militara si navala, condusa de oameni ca Robert Clive, James Wolfe si Eyre Coote, a castigat pentru Marea Britanie doua dintre cele mai importante parti ale imperiului sau – Canada si India.

Lupta dintre coloniile britanice si franceze din America de Nord a fost edemica in prima jumatate a sec. XVIII, dar Tratatul de la Paris din 1763, care a incheiat Razboiul de 7 ani (cunoscut in America de Nord ca Razboiul francez si indian), a lasat Marea Britanie ca forta dominata in Canada.

In India Compania Indiilor de Est a fost concurata de Compania Franceaza a Indiilor, dar victoriile militare ale lui Robert Clive din anii 1750 impotriva francezilor si conducatorilor din Benegal le-au permis britanicilor sa se extinda pe scara larga si le-au asigurat viitoarea suprematie in India.

Pierderea celor 13 colonii britanice din America in 1776 – 1783 a fost compensata de noi asezari in Australia din 1788 si de o crestere spectaculoasa a Canadei Superioare (acum Ontario) dupa emigrarea loialistilor din coloniile care aveau sa devina Statele Unite ale Americii.

Razboaiele napoleoniene au furnizat spatii suplimentare imperiului; Tratatul de la Amiens (1802) a facut ca Trinidad si Ceylon (acum Sir Lanka) sa devina oficial teritorii britanice, iar in Tratatul de la Paris (1814) Franta a cedat Tobago, Mauritius, Saint Lucia si Malta. Malacca s-a alaturat imperiului in 1795, iar Sir Stamford Raffles a castigat Singapore in 1819. Asezarile canadiene din Alberta, Manitoba si Columbia Britanica au extins influenta britanica in Pacific, in timp ce cuceririle britanice ulterioare din India au fost excluse in provinciile unite Agra si Oudh si in provinciile centrale, Bengalul de Est si Assam.

Dominioane

Sec. XIX a fost perioada cea mai infloritoare a Imperiului Britanic. Administratia si politica s-au schimbat in acest secol de la controlul dezorganizat din sec XVII si XVIII la sistemul sofisticat caracteristic mandatului lui Joseph Chamberlain (1895 – 1900) din Administratia Coloniala. Acest birou, initiat in 1801, a fost la inceput o anexa a Biroului Britanic si a Camerei de Comert, dar, prin anii 1850, devenise un departament separat, cu in personal tot mai mare si o politica destul de consecventa; aceasta a fost mijlocul prin care se instaurau disciplina si presiunea asupra guverneleor coloniale atunci cand se considera ca astfel de actiuni sunt necesare.

Noua Zeelanda a devenit oficial britanica in 1840, dupa care a urmat rapid colonizarea sistematica. Partial din cauza presiunilor exerciate de misionari, controlul britanic a fost extins in Fiji, Tonga, Papua si in alte insule din Oceanul Pacific, iar in 1877 s-a creat Inalta Comisie Britanica pentru insulele din vestul Pacificului. La inceputul revoltei indiene(1857), Coroana Britanica a acordat Companiei Indiei de Est autoritate guvernamentala in India. Achizitia Birmaniei (Myanmar) a fost incheiata in 1886, iar cucerirea Punjabului (1849) si a Baluchistanului (1854-1876) a oferit teritorii noi foarte vaste in subcontinentul indian. Terminarea Canalului Suez (1869) de catre francezi oferea Marii Britanii un drum maritim mult mai scurt catrea India. Marea Britanie a raspuns la aceasta oportunitate prin extinderea portului Aden, prin infiintarea unui protectorat in Somaliland (astazi Somalia) si prin extinderea influentei sale in seicatele din Arabia de Sud si din Golful Persic. Coprul, care era, la fel ca Gibraltar si Malta, o legatura in lantul de comunicare cu India prin Marea Mediterana, a fost ocupat in 1878. Influenta britanica s-a extins si in late regiuni ale Orientului Indepartat, odata cu dezvoltarea asezarilor de langa stramtoare si cu statele malaeziene federalizate, iar in anii 1880 s-au infiintat protectorate in Brunei si Sarawak. Insula Hong Kong a devenit britanica in 1841, iar un „imperiu informal” a operat in China prin intermediul porturilor britanice si al marelui oras comercial Shanghai.

In sec. XIX insa, cea mai mare extindere a puterii britanice a avut loc in Afica. Marea Britanie a fost recunoscuta ca forta conducatoare in Egipt din 1882 si in Sudan din 1889. In a doua jumatate a secolului, Royal Niger Company a inceput sa extinda influenta britanica in Nigeria, iar Coasta de Aur (astazi Ghana) si Gambia au devenit de asemenea, posesiuni britanice. Imperial British East Africa Company a operat in spatiile care sunt acuma Kenya si Uganda, iar British South Africa Company a operat in zona unde se afla acuma Zimbabwe, Zambia si Malawi. Victoria Marii Britanii in razboiul sud-african (1899 – 1902) i-a permis sa anexeze Transvaalul si Statul Liber Orange in 1902 si sa creeze Uniunea Africii de Sud in 1910.

Lantul de teritorii britanice rezultat – care se intindea din Africa de Sud catre nord, spre Egipt – a dat nastere in randul britanicilor la o viziune entuziasta a unui imperiu african intins „de la Cape la Cairo”. Spre sfarsitul sec. XIX, Imperiul Britanic cuprindea aproape un sfert din suprafata de uscat a lumii si peste un sfert din populatia sa totala.

Ideea de autoguvernare limitata pentru cateva dintre coloniile Marii Britanii a fost sugerata pentru prima data pentru Canada de catre Lord Durham 1839. Acest raport a propus o „autoguvernare responsabila” pentru Canada, astefel incat un cabinet de ministrii ales de canadieni sa poata exercita puteri executive in locul oficialilor alesi de guvernul britanic. Deciziile din domeniul afacerilor externe si aparare erau luate, in continuare, de un general  guvernator care actiona la comanda guvernului britanic din Londra. Sistemul in care unor colonii li se permitea sa isi administreze din plin propriile afaceri sub guvernatorii numiti de tara – mama s-a raspandit rapid. In 1847, acesta a fost aplicat in coloniile din Canada si a fost extins ulterior in coloniile australiene, in Noua Zeelanda si in Colonia Capului si Natal din Sudul Aficii. Aceste colonii au obtinut un control atat de mare asupra afacerilor interne incat, in 1907 li s-a acordat noul de dominioane. In 1910, alt dominion, Uniunea Africii de Sud, a fost format Colonia Capului, Natal si fostele republici bure Transvaal si Statul Liber Orange.

Acest grup select de natiuni din imperiu, cu populatii europene substantiale si o experienta indelungata de forme si practici britanice, a fost denumit cel mai adesea Commonwealthul Britanic. Solicitarile si presiunile impuse de Primul Razboi Mondial, dar si consecintele acestuia au condus la o recunoastere oficiala mai clara a statutului special al dominioanelor. Cand Marea Britanie a declarat razboi Germaiei in 1914, acest lucru a fost in numele intregului imperiu, al dominioanelor, precum si al coloniilor. Dar, dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial in 1918, dominioanele au semnat tratate de pace pentru ele insele si s-au alaturat Ligii Natiunilor nou formate, ca state independente, egale Marii Britanii. In 1931, Statutul de la Westminster le-a recunoscut ca state independente in cadrul Imperiului Britanic, egale ca statut cu Regatul Unit al Marii Britanii. Statutul se refera in mod expres la Commonwealthul Britanic al Natiunilor. La izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial in 1939, dominioanele au declarat in nume propriu.

Restul Imperiului Britanic a constat in cea mai mare parte din colonii si alte teritorii dependente ale caror populatii indigene nu au avut nici o astfel de experienta. S-au incerat diverse tehnici administrative pentru acestea, de la sofisticatul Serviciu Civil Indian, care adopta pe larg si eficient practici autohtone pentru dreptul civil si administratie, pana la supravegherea foarte laxa si indirect exercitata intr-o serie de teritorii africane, unde colonistii si interesele comerciale erau separate in timp ce africanii nativi erau segregati in „rezervatii”.

Nationalism si Commonwealth

Dupa Primul Razboi Mondial, sentimentul nationalist s-a dezvoltat rapid in multe dintre aceste zone si s-a amplificat si mai mult dupa Al Doilea Razboi Mondial. Rezultatul a fost ca, incepand cu India in 1947, li s-a acordat independenta, impreuna cu obtiunea de a mentine asocierea cu Marea Britanie si cu alte foste teritorii dependente din Commonwealthul Natiunilor. Independenta Indiei si a Pakistanului a fost urmata de cea a Ceylonului (astzi Sri Lanka) si Birmania (Myanmar) in 1948. Coasta de Aur a devenit prima colonie africana subsahariana (sub numele de Ghana) in 1957.Trecerea spre autoguvernare a coloniilor britanice ramase in Africa, in Asia si in Caraibe s-a accelerat in anii de dupa 1960 pe masura ce presiunea internationala crestea si notiunea de independenta se raspandea in colonii, iar publicul Britanic, care isi pierduse aproape total sentimentele imperialiste, a acceptat ideea de independenta a coloniilor ca pe o concluzie evidenta.

Ultima colonie britanica semnificativa, Hong Kong, a revenit sub controlul Chinei in 1997. Pana in acest moment nu mai ramasese nimic din imperiu. Totusi, Commonwealthul a ramas o institutie remarcabil de flexibila si de durabila.

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 3, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro

6 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ