Conceptele de mit si mitologie au aparut Inca din antichitatea greco-romana, cele de categoria cugetarii mitice si sistem de mituri abia in epoca moderna, iar categoriile si terminologia adecvata stiintei miturilor este in proces de precizare si in secolul nostru.

Mitul este definit de pe pozitii teoretice diferite; se inregistreaza aproximativ 50 de definitii ale acestui concept-cheie al oricarei mitologii generale.
Romulus Vulcanescu imparte definitiile mitului in trei grupe relativ distincte;

a) definitii heteronomiste, ce tin de stintele umaniste care au folosit mitul in scopuri auxiliare;
b) definitii autonomiste, ce tin de enunturile independente ale mitologiei;
c) si definitii interdisciplinariste, ce tin de focalizarea interdependenta a sistemului de stiinte social-istorice asupra mitului.

Autorul mai sus mentionat afirma ca definitia care domina, in ansamblul definitiilor date mitului, este cea elaborata de cercetatori incadrati in scoala din Frankfurt. Ei afirma ca Mitul este o expresie profunda si de neinlocuit a acelei Weltbild (conceptie asupra lumii – n.t.), a aceleiasi imagini a lumii care sustine – ca structura interna – o intreaga cultura si evolutia sa istorica. In acest sens, mitul este autonom, asa cum este autonoma stiinta miturilor fata de alte stiinte referitoare la om. Autonom este mitul in intelesul mai literar si simplu al cuvantului. Mitul este forma originara cu care spiritul unei culturi se defineste pe sine, este expresia directa, chiar daca nu unica, a aceleasi viziuni despre lume si despre existenta ce caracterizeaza in mod unitar si de neconfundat o cultura.

Mircea Eliade sustine ca este greu sa se dea mitului o definitie acceptata de toti savantii si care sa fie in acelasi timp accesibila nespecialistilor, pentru ca este imposibil ca o singura definitie sa fie susceptibila sa imbratiseze toate tipurile si toate functiunile mitului, in toate societatile arhaice si traditionale. El defineste mitul ca „povestea unei faceri”, a unei geneze, a unui inceput, care relateaza istoria sacra a unor fiinte supranaturale care au creat totul; de aceea mitul exprima un „model exemplar al tuturor actiunilor omenesti” . Mircea Eliade concluzioneaza ca, in civilizatiile primitive, mitul exprima, scoate in relief si codifica credintele; salvgardeaza si impune principiile morale; garanteaza eficacitatea ceremoniilor rituale si ofera reguli practice ce urmeaza sa fie folosite de om. Claude Levi-Strauss defineste mitul ca produsul imaginatiei creatoare a omului primitiv, a carui gandire salbatica isi construieste modele logice de evaluare si de integrare prin cunoastere in viata naturii. Din aceasta perspectiva, mitul poate fi considerat revelator al sentimentelor fundamentale ale unei societati; tentativa de explicare a fenomenelor misterioase (astronomice, meteorologice etc.); reflectare a structurilor sociale, raporturilor sociale, emanand sentimentele refulate sau arhetipurile primitive. Gilbert Durand foloseste termenul „mit” in sensul cel mai general, introducand in sfera acestei notiuni tot ceea ce este jalonat pe de o parte de statismul simbolurilor, pe de alta parte de verificarile arheologice. Termenul „mit” implica, in acest sens, si mitul propriu-zis, adica povestea care legitimeaza cutare sau cutare credinta religioasa sau magica, legenda si somatiile ei explicative, basmul popular sau povestirea romaneasca. Orice mit, in aceasta acceptiune, indica sensul final al tuturor marilor mituri: este o cautare a timpului pierdut si, mai cu seama, efort comprehensiv de impacare cu un timp eufemizat si cu moartea biruita sau transmutata in aventura paradisiaca . In acelasi timp, sensul particular al mitului nu face decat sa ne trimita la semnificatia imaginarului in general.
La alti autori, miturile apar ca niste scenarii ale arhetipurilor, prezentand scheme si simboluri sau compozitii de ansamblu: epopei, naratiuni, geneze, cosmogonii, teogonii, gigantomanii, care vadesc inceputul unui proces de rationalizare. Mitul este asemuit unui teatru simbolic unde se desfasoara luptele interioare si exterioare date de om in drumul care-l duce la evolutie si la cucerirea propriei personalitati.
Mitul ne da posibilitatea descoperirii unor tipuri de relatii constante, structuri dinamice insufletite de simboluri al caror dinamism se poate indrepta in doua directii opuse:

a) structuri schizomorfe, in cadrul carora se realizeaza identificarea cu zei sau eroi imaginari, ce poate duce la un fel de alienare a omului; si
b) structuri izomorfe, omogenizatoare, care reflecta integrarea valorilor simbolice, exprimate prin structurile imaginarului. Primul tip de structuri tind sa prefaca subiectul intr-un ins cu totul asemanator „celuilalt” – obiectul imaginii -, sa-l identifice cu lumea imaginara, separandu-l de cea reala. Al doilea tip de structuri favorizeaza dezvoltarea armonioasa a omului, incita subiectul sa devina el insusi, renuntand la alienarea pe care o reprezinta identificarea cu un erou mitologic.


DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ