Sistemul nostru solar cuprinde Soarele, cele opt planete, 162 de sateliti naturali ai acestora, 3 planete pitice si corpuri mici: asteorizi, comete, praf, meteoriti etc. Toate planetele orbiteaza in jurul Soarelui, acesta avand peste 99% din masa totala a sistemului solar.
Sistemul solar se afla pe unul din bratele exterioare a Caii Lactee, numit Bratul Orion intr-o regiune cu o densitate de materie relativ mica. Si sistemul solar, la randul lui, se afla intr-o miscare de revolutie in jurul centrului galaxiei, aflat la o distanta de 25.000-28.000 de ani lumina. Viteza de deplasare a sistemului solar este de aproximativ 220 km/s.
Soarele
Soarele, figura centrala in diverse mitologii, face posibila intreaga viata pe Pamant. Toate planetele, asteroizii, meteoritii, cometele precum si cantitatile enorme de praf interplanetar orbiteaza in jurul Soarelui. Totul se invarte in jurul Soarelui si acesta contine peste 99% din masa intregului sistem solar.
In urma cercetarilor s-a stabilit ca varsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani si se afla la jumatatea ciclului principal al evolutiei. In fiecare secunda, peste patru milioane de tone de materie sunt transformate in energie, generandu-se astfel neutrino si radiatie solara.
Radiatia solara ajunge si pe Pamant, unde o parte din aceasta este absorbita incalzind aerul, o alta parte este imprastiata de moleculele aerului si in cele din urma, cea mai mare parte, ajunge pe suprafata Pamantului constituind radiatia solara directa.
Cerul se vede albastru datorita unei atmosfere curate, unde sunt imprastiate indeosebi radiatii cu lungimi de unda mici.
Soarele este compus din 74% hidrogen, 25% heliu, iar restul ocupa cantitatile mici de elemente mai grele. Datorita acestei compozitii si a temperaturilor ridicate, Soarele nu are o crusta solida si nici materie in stare lichida, toata materia solara fiind in intregime in stare de plasma si gazoasa.
Soarele are o culoare galbena-portocalie datorita temperaturii ridicate de pe suprafata lui, ajungand la aproximativ 5.700 grade Celsius. Cu cat patrundem mai adanc in interiorul Soarelui, temperatura creste, ajungand pana la 15 milioane de grade Celsius in miezul sau.
In timpul eruptiilor solare materia este proiectata in coroana si particulele de atomi sunt accelerate pana la viteze foarte mari, unde sunt expulzate in spatiul interplanetar. Aceste fenomene sunt insotite si de o emisie de raze X, unde radio, si in cazul eruptiilor mai puternice, de lumina vizibila.
Cand ajung in apropierea Pamantului si intra in atmosfera, in special deasupra regiunii polului nord, particulele creeaza aurorele polare si perturba propagarea undelor radio in jurul globului. Uneori aceste particule pot duce si la defectarea retelelor de distribuire a electricitatii.
Frecventa si intensitatea eruptiilor solare, protuberantelor si filamentelor cromosferei, variaza cu o perioada de aproximativ 11 ani. In timpul acestei perioade numarul petelor solare inregistreaza un minimum si un maximum.
Mercur
Planeta Mercur este cea mai apropiata de Soare, orbitandu-l o data la fiecare 88 de zile. Singura nava spatiala care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10, care a cartografiat doar 40 – 45% din suprafata planetei.
Planeta Mercur nu poate fi locuibila datorita temperaturii prea mari, intre 179 grade Celsius si 427. Mercur nu are atmosfera, iar lumina solara pe suprafata planetei este de 6,5 ori mai intensa decat pe Pamant.
Primele observatii inregistrate dateaza din vremea sumerienilor, in al treilea mileniu inaintea erei noastre. Fizic, este similara in aparenta cu Luna datorita craterelor pe care le prezinta. Nu are sateliti naturali si nici atmosfera. In interiorul sau, Mercur are un nucleu mare de fier care genereaza un camp magnetic de 100 de ori mai slab decat cel al Pamantului.
Venus
La o distanta de 108 milioane kilometri de Soare, intalnim planeta Venus. Aceasta isi parcurge orbita in 225 de zile, iar rotatia in jurul axei sale dureaza 243 de zile. Spre deosebire de celelalte planete din sistemul nostru solar, Venus se roteste in sens invers, de la vest la est. Ca dimensiune, este putin mai mica decat Pamantul, insa este total diferita. Aici, temperaturile ajung pana la 4600 C, iar norii provoaca ploi de acid sulfuric. Atmosfera este compusa din 96% gaz carbonic si 3,5% azot, aceste gaze acumulate in atmosfera actioneaza sub efectul razelor Soarelui precum geamurile unei sere.
Este posibil ca in trecut Venus sa fi avut o atmosfera asemanatoare cu cea a Pamantului si oceane, insa datorita temperaturilor tot mai mari si un camp magnetic scazut, vantul solar sa le fi spulberat in spatiu.
Planeta Venus este asemanatoare cu Pamantul, fiind numita si sora Pamantului. Diametrul planetei Venus este mai mic cu doar 640 km decat cel al Pamantului, iar compozitia este asemanatoare.
Datorita conditiilor ostile si neprielnice la suprafata planetei, tehnologia actuala nu ne permite sa colonizam suprafata planetei Venus cum isi imagineaza iubitorii de science-fiction, cel putin nu prea curand. Insa la o inaltime de 15 kilometri, conditiile atmosferice devin similare cu cele de pe Pamant, permitand crearea unor posibile orase plutitoare.
Pamant
Ne aflam la 150 de milioane de kilometri de Soare. Planeta Pamant, numita si Terra este a treia ca distanta fata de Soare si a cincea ca marime din sistemul nostru Solar. Este singura planeta din Univers cunoscuta ca adapostind viata si este cea mai mare planeta telurica din sistemul solar.
Planeta Pamant s-a format acum aproximativ 4,67 miliarde de ani in urma din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alaturi de Soare si de celelalte planete ale sistemului solar. Planeta noastra a trecut prin numeroase schimbari si procese geologice si biologice, incat conditiile initale nu mai exista. Datorita conditiilor atmosferice si distantei optime fata de Soare, viata a putut aparea pe Pamant.
Marte
Marte, numita si „planeta rosie”, este o planeta de tip terestru, cu o atmosfera subtire aflata la 250 de milioane de kilometri fata de Soare. Suprafata planetei seamana cu cea a Pamantului, avand vai, vulcani, deserturi si calote glaciare polare. Aici gasim si cel mai intal munte din sistemul solar, Olympus Mons inalt de 26.000 metri, si cel mai mare canion, numit Valles Marineris.
Planeta Marte este a patra ca distanta fata de Soare si raza planetei reprezinta jumate din cea a Pamantului. Planeta Marte s-a format dupa aproximativ 120 de milioane de ani dupa Pamant, adica acum 4,5 miliarde de ani.
Nici planeta Marte nu poate fi locuita datorita tehnologiei actuale, insa are anotimpuri asemanatoare ca cele de pe Pamant. Anotimpurile sunt de doua ori mai lungi, iar distanta mare fata de Soare face ca anul sa fie de aproape doua ori mai mare decat al planetei noastre. La suprafata planetei, temperaturile sunt foarte scazute, coborand pana la -140 grade Celsius.
Cand planeta se apropie de Soare temperatura creste ajungand pana la 20 de grade Celsius, acest lucru provocand cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar, acoperind intreaga planeta.
Cercetarile recente au demonstrat ca in trecutul planetei a existat apa in stare lichida, datorita descoperirii unor minerale care se formeaza de obicei numai in prezenta apei. Diverse teorii sustin ca in trecut, planeta a fost mult mai accesibila vietii decat este astazi, insa nu se stie daca a existat vreodata organisme vii pe aceasta planeta.
Centura de asteroizi
Intre Marte si Jupiter, la 320 de milioane de kilometri de Soare, intalnim centura de asteroizi. Johnann Bode a publicat o regula in anul 1772, prin care estima departarea planetelor de Soare, dar care prezicea si existenta unei planete intre Marte si Jupiter. Cativa ani mai tarziu, in 1781 a fost descoperit Uranus si s-a observat ca orbita corespundea Legii lui Bode. Atunci s-a inceput cautarea planetei lipsa dintre Marte si Jupiter. Ceea se s-a descoperit a depasit asteptarile. In 1801 a fost descoperit asteroidul Ceres, presupunandu-se ca acesta era planeta cautata, dar un an mai tarziu a mai fost descoperit inca un asteriod. Numarul lor a crescut, astazi se estimeaza ca exista peste 30.000.
Ceres (planeta pitica)
La descoperirea ei a fost considerata planeta, iar apoi a fost reclasificata ca fiind asteroid. In 2006, in urma unei rezolutii a Uniunii Astronomice Internationale a fost schimbata definitia termenului de planeta, iar Ceres a primit statutul de planeta pitica.
Ceres are un diametru de doar 950 km si este cel mai mare obiect din centura de asteroizi, continand 32% din masa totala a centurii.
La 480 milioane kilometri departare de Soare se termina centura de asteroizi.
Jupiter
Cu cat ne indepartam de Soare, cu atat temperatura scade iar conditiile propice dezvoltarii vietii scad. La o distanta de 778 milioane de kilometri de Soare intalnim giganta planeta Jupiter, cu un volum de 1300 mai mare decat cel al Pamantului. Are nu mai putin de 59 de sateliti cunoscuti si patru luni galileene.
Este a cincea planeta de la Soare si este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar.
Atmosfera planetei este compusa din 86% hidrogen si 14% heliu, cu urme de metan, amoniac, apa si piatra. Compozitia sa este foarte aproape de compozitia primordiala din care s-a format intregul sistem solar.
Pe Jupiter gasim hidrogen metalic lichid, fiind probabil si sursa campului magnetic al planetei.
Gasim aici nori de dimensiuni uriase, iar caldura interna a planetei provoaca vanturi ajungand la viteze incredibile. Marea Pata Rosie este o structura incredibila, avand intre 12000 si 25000 kilometri, suficient cat sa inghita doua Pamanturi. Furtuna a fost descoperita acum 168 de ani si n-a incetat nici astazi.
Jupiter are inele precum Saturn, insa sunt intunecate si sunt alcatuite probabil din graunte de material pietros. Datorita atractiei magnetice aceste particule nu vor rezista prea mult, si spre deosebire de inelele planetei Saturn, acestea par sa nu contina gheata.
Primul satelit uman trimis in explorarea spatiului care a ajuns la aceasta planeta a fost Pioneer 10 in 1973, iar mai tarziu Pioneer 11, Voyager 1, Voyager 2 si Ulysses. In prezent, sonda spatiala Galileo orbiteaza in jurul planetei Jupiter.
Saturn
Urmatoarea oprire, planeta Saturn, aflata la 1.429.400.000 km de Soare si este recunoscuta in special datorita inelelor sale. La fel ca si Jupiter, Uranus si Neptun, Saturn este un gigant gazos.
In structura interna a planetei se gaseste un miez de fierbinte, estimat a avea temperatura de 11.700 grade Celsius, radiand energie de 2,5 ori mai multa decat primeste de la Soare. Miezul este inconjurat de un strat gros de hidrogen metalic si un strat gazos exterior. Atmosfera este de obicei calma, insa apar furtuni cu caracter ciclic, aproximativ o data la 30 de ani cand vanturile ajung la peste 1800 kilometri pe ora.
In afara de particulele din inelul planetar, Saturn are 61 de sateliti cunoscuti ce orbiteaza in jurul ei.
Uranus
Uranus, a saptea planeta de la Soare, este de 5 ori mai mare decat Terra si are un diametru de 52.000 km. Este inconjurat de inele intunecate si 27 sateliti. Se afla la o distanta medie de 2.870.972.200 kilometri fata de Soare.
Fiecare planeta este unica in felul sau si adesea au surprins astronomii datorita caracteristicilor lor. Aproape toate planetele se invart pe o axa aproape perpendiculara pe planul eliptic, insa axa lui Uranus este aproape paralela cu elipsa. Desi la trecerea lui Voyager 2, polul sud era orientat direct inspre Soare, zona de ecuator este mai calda decat la poli, lucru neexplicat pana astazi. Aceasta nu este singura ciudatenie, campul magnetic al planetei nu este centrat in centrul planetei, ci este inclinat cu aproape 60 de grade fata de axa de rotatie si este generat, probabil, de o miscare la adancimi relativ reduse in interiorul planetei.
Planeta Uranus este compusa din stanci, gheturi si doar 15% hidrogen si putin heliu. Atmosfera sa este compusa din aproape 83% hidrogen, 15% heliu si 2% metan.
Uranus nu este atat de plictisitoare precum se credea, ci este o lume dinamica avand cei mai luminosi nori din sistemul solar extern. Vanturile ating viteze de cateva sute de kilometri pe ora, iar diferentele de temperatura intre sezoane nu variaza foarte mult datorita distantei mari la care se afla fata de Soare.
Neptun
Ultima planeta din sistemul nostru solar este Neptun, a opta planeta de la Soare. Are o masa de 17 ori mai mare decat cea a Pamantului si orbiteaza Soarele la o distanta de 30,1 unitati astronomice, aproximativ 4,50 miliarde de kilometri facand o rotatie completa in jurul Soarelui in 164,79 ani.
Planeta Neptun a fost descoperita indirect prin calcule matematice, datorita perturbarilor gravitationale din orbita lui Uranus, in 1846. In 1989 sonda spatiala Voyager 2 a trecut prin vecinatatea planetei.
Pe Neptun s-au observat activitati meteorologice produse de cele mai puternice vanturi din Sistemul Solar, ajungand pana la 2100 km/h. Datorita distantei fata de Soare, temperatura straturilor superioare ale norilor ajung la -218 grade Celsius. Sonda Voyager a confirmat existenta unor inele, sugerate inca din 1968 in urma unor analize.
Neptun are o structura interna similara cu cea a planetei Uranus, iar atmosfera sa formeaza aproximativ 5 – 10 % din masa. Mantaua planetei este cuprinsa dintr-o regiune intunecata cu temperaturi ridicate ce se condenseaza intr-un lichid cu temperaturi de 2000-5000 K. Fluidul are o conductivitate electrica si este numit adeseori „oceanul apa-amoniu”. La o adancime de 7000 km, exista posibilitatea ca aceasta sa se descompuna in cristale de diamant ce pot ajunge pana spre nucleu.
Nucleul lui Neptun contine fier, nickel si silicate, iar presiunea ajunge la 700 Pascali.
Atmosfera contine 80% hidrogen si 19% heliu si urme de metan.
Centura Kuiper
Centura Kuiper se extinde de la orbita planetei Neptun pana in afara sistemului solar. Acest disc imprasiat contine trei potentiale planete, printre care si Triton, care este mai mare decat Pluto si are chiar si o mica luna. Triton face o rotatie completa in jurul Soarelui in 560 de ani terestri, si se afla la 15 miliarde de kilometri de Soare.
Pluto (planeta pitica)
Pluton (Pluto) este a doua planeta pitica ca marime, dupa Eris, cu o raza de 1195 km. Pana recent, a fost considerata cea de-a noua planeta din sistemul solar. Pluto face o rotatie completa in jurul Soarelui in 247,8 ani, pe o orbita la distanta de 5,91 miliarde de kilometri.
Atmosfera lui Pluto este formata din monoxid de carbon si axot, in echilibru cu gheata formata din monoxid de carbon de pe suprafata si cu azotul solid.
Orbita planetei pitice este excentrica, astfel incat uneori Pluto ajunge mai aproape de Soare decat Neptun.
Datorita distantei mari dintre Pamant si Pluto, se cunosc putine lucruri despre aceasta planeta pitica.
(In stanga in imagine este o reprezentare artistica aratand suprafata planetei Pluto si satelitul sau, Charon. In indepartare Soarele este un mic punct.)
Haumea (planeta pitica)
La aproximativ 6,5 miliarde de kilometri de Soare se afla Haumea, avand o treime din masa lui Pluton. A fost descoperita in 2004 de o echipa condusa de Mike Brown de la Observatorul Palomar din Statele Unite, iar in 2008 a fost catalogata ca fiind o planeta pitica. In jurul ei, s-a descoperit orbitand doi sateliti naturali, Hi’iaka si Namaka.
Makemake (planeta pitica)
Makemake este a treia planeta pitica ca marime din Sistemul Solar. Temperatura este extrem de scazuta (-243,2 grade Celsius), iar suprafata sa este acoperita cu metan si alte elemente. Makemake a fost descoperita in 2005 si a fost clasificata ca plutoid in iulie 2008. Makemake se afla la 5,7 – 7,9 miliarde de kilometri distanta fata de Soare si efectueaza o orbita completa in 310 ani. Dupa aceasta planeta, se termina centura Kuiper.
Eris (planeta pitica)
Eris este cea mai indepartata planeta pitica descoperita pana acum, si se afla pe raza discului imprastiat. Are un diametru de 3000 km si o viteza pe orbita de 3436 km/h.
Norul lui Oort
La marginea sistemului Solar intalnim „norul lui Oort”, aflat la o distanta de fata de Soare de 50.000 UA, aproape un an lumina. Jan Oort, a ajuns la concluzia ca locul de origine al cometelor este acest nor, aflat la granita gravitationala a intregului sistem solar.
Norul lui Oort se presupune ca ar fi ramasitele discului protoplanetar original care s-a format in jurul Soarelui acum 4,6 miliarde de ani. Este acceptata ipoteza ca norul lui Oort a fost initial mult mai aproape de Soare, facand parte din procesul ce a dus la formarea planetelor si asteroizilor.
Cometele au ca origini doua puncte principale in sistemul solar. Cometele de scurta durata, provenite probabil din centura Kuiper si cometele ce provin din cele mai indepartate locuri din sistemul solar, probabil din Norul lui Oort.
Sistemul Solar va mai exista inca 2-3 miliarde de ani, daca vom fi ocoliti de alte cataclisme cosmice. Soarele isi va consuma in cele din urma hidrogenul, iar pe Terra va arata precum Venus. Peste 3,5 miliarde de ani viata pe Pamant nu va mai exista, iar peste 7,5 miliarde de ani Soarele va deveni o giganta rosie, carbonizand planeta Mercur si aruncand Terra si Marte din sistemul solar, gasindu-si sfarsitul pe orbite indepartate.
Va veni un moment cand umanitatea va trebui sa-si caute o alta casa, probabil pe unul din satelitii inghetati ai planetelor Jupiter si Saturn, unde, pentru o buna perioada, vor aparea conditii asemanatoare Pamantului astazi. Soarele va ramane o giganta rosie inca cateva sute de milioane de ani inainte sa se stinga, cand va exploda aruncand cu violenta nucleele elementelor grele sintetizate de reactiile nucleare din interiorul lui.
Bibliografie: Sistemul Solar
Autor: Marius
– NASA recunoaste existenta planetei X…obiect supranumit Nemesis sau Steaua Intunecata… Cercetatorul NASA Davy Kirkpatrick este si el de parere ca Nemesis ar putea fi mult mai aproape decat se credea initial…Un urias obiect intunecat ar putea sta la panda in apropierea sistemului nostru solar, aruncand din cand in cand cu comete in directia Terrei… NASA (Video): impactul unor fragmente de comete cu Soarele:
http://cristiannegureanu.blogspot.com/2010/03/nasa-inregistrat-impactul-unor.html
foarte interesant,am studiat putin,nu am ce sa zic i-mi place foarte tare.
nici eu nam ce sa sa spun foarte interesant
Aflata la aproximativ 2,5 milioane de ani lumina , Andromeda este cea mai apropiata galaxie de Calea Lactee , galaxia in care se gaseste si sistemul nostru solar . Cele doua galaxii se apropie una de cealalta si in aproximativ 4,5 miliarde de ani acestea vor intra intr-o uriasa coliziune .. Inainte ca Soarele sa-si fi epuizat toata energia si sa fi distrus tot sistemul sau solar , aceasta coliziune de proportii Biblice , poate va oferii Pamintului o alta sansa …..
e foarte interesant , si caut pe internet mai multe informati sunt curioasa sa aflu mai mult!
si am auzit ca avem peste 400 de planete in sistemul nostru solar si ca inafara sistemului sunt 32 de planete care sunt multe fiinte
😐
mai sus este reprezentata o fotografie , planeta pluto cu un satelit si an mare departare, soarele. stiind ca an spatiul cosmic este un antuneric absolut,iar san cazul fotografiei, soarele apare ca un mic punct , atunci, la distante de felul acesta, soarele , daca este un mic punct, nu mai poate ilumina suprafata unei planete…
e bun dar vroiam si altcv pt ca astea le am predate de prof.!
Pai si eu ce vina am ca profesorul va preda de pe net? 🙂 Vezi si celelalte articole din categoria „Univers”.
e adevarat ca sa descoperit o noua planeta?
Am realizat o mare descoperire stiintifica! Planetele telurice MERCUR, VENUS, PAMANTUL cu LUNA si MARTE, au apartinut aceluias corp cosmic! Detalii socante in lucrarea mea inregistrata la O.R.D.A., cu NR. 3031/29.03.2012 Solicit colaborare stiintifica si financiara pentru tiparirea si promovarea acestei lucrari! Teil. 0743.018.046.
Daca detaliile sunt socante, atunci nici nu ma obosesc sa caut pe google mai multe informatii despre marea descoperire. Lucruri socante gasesti pe OTV, tot ce trebuie sa faci e sa asculti mascaricii de acolo si sa te minunezi. Atunci poti avea parte de socuri serioase. 😉
Poate sa fie inregistrata oriunde, dar ce legatura are ORDA cu stiinta planetara sau planetologia? Poate fi luata in considerare pentru a obtine vreo finantare?
Data viitoare pune niste link-uri si arata-ne lucruri concrete. Daca nu ai, citeste despre formarea planetelor, acretie si discul protostelar. Daca nu ai gasit nimic in romana si crezi ca ai descoperit totul, cauta in engleza sau prin biblioteci.
daca biblia ne spune de ceruri plural ce credeti voi ca sunt cerurile? Noi numim intinderea dintre pamant cer. ! desigur ca planetele care sunt un univers si care noi le stim sunt cerurile decare ne spune biblia. Dar biblia ne spune doar despre cum a existat pamntul si nu despre celelate planete sau celelte cereuri. desigur de-a lungul anilor se aude si se poate vizualiza celelate planete. Dar sa tot spunem minciuni despre celelate planete iar nu e bine. pentru ca nu avem cum sa stim doar faptul ca ne uitam de pe pamnt la ele. de ce sa clasificam ca aerul are gaz,si ca nu poate fi viata.? ce este gazul aer cu un miros. dar gazul cu cu mirosul lui ne da de inteles ca il putem arde ne da caldura si atunci culoare portocalie ne da de inteles ca se poate incalzi cu acel gaz. gazul se mai si adoarme omul in timpul operiei. Pe celeate planete sunt oameni ca noi povestile cu zei si istoria lor acum pentru noi nu inseamna nimic pentru ca toate cartile nu contine adevarul. Adica poti scrie ce doresti toate cartile sunt necontrolate de nimieni adica nu stie nimeni ce este minciuna ori adevar. Si asa sa clasificat toate cartile in minciuna, nu stim adevarul. Eu aud voci cam la 2 metri de mine si eu cand aud o voce o intreb cine esti. desigur este politicos sa te prezinti atunci cand auzi pe cineva. Desigur il si vezi? Eu nu am deschis mereu ochul mintii, imajinea numai uneori imi primesc imajini . pana nu stiu despre toate nu am cum sa am deschis ochiul minti al 3 ochii care este ca un satelit poti vedea pe orce planeta dorest. trebuie sa stiu totul despre cine poate vorbi nevazut si cum primi noi imajini vedeni visuri/? daca nu stiu totul imi este frica si frica ma blocheaza adica nu mai pot face nimic, nu mai am chef dea munci ceva. adevarul te face liber dar de ce te face liber de frica. Esti eliberat de frica emotie proasta. Si atunci poti fuctiona in orce domenul perfect.
D.le Marius Ignatescu, am telefonul mentionat. Sunati-ma, si poate va trimit un exemplar! Nu este oare socanta informatia din comentariu, in care anunt ca planetele telurice au apartinut aceluias corp cosmic? Va asigur ca in nici o biblioteca nu puteti citi asa ceva! Va rog cu respect, sprijiniti-ma sa o trimit la NASA! Va asigur ca toti savantii de acolo si de pretutindeni, vor fi socati! Ipoteza acretiei este la fel de veridica cu cea creationista! Am 66 ani si locuiesc in Targoviste. Cu prietenie, astept un telefon, sau email inulucov@yahoo.com !!!
D.le Ignatescu, sunati-ma la tel . 0743.018.046! Am 66 ani , locuiesc in Targoviste. Ma puteti sprijini sa o trimit la NASA? Va asigur ca toti savantii din lume vor fi socati, dar afland adevarul, sunt sigur ca isi vor reveni! Cu prietenie, astept un semnal. inulucov@yahoo.com.
Vreau sa calculez forta de atractie exercitata de soare asupra ansamblului pamant – luna, ca sa vad daca luna si pamantul se mentin dupa datele noastre pe orbita in jurul soarelui. Numesc Fcfi forta centrifuga a sistemului luna – pamant, si Flp forta de atractie a soarelui ce o exercita asupra sistemului luna – pamant. Pentru a se mentine pe orbita sistemul luna – pamant, ar trebui ca aceste doua forte sa fie aproximativ egale.
rp = distanta soare pamant
v = viteza de rotatie a pamantului in jurul soarelui
Fcfi = ( ( masa luna + masa pamant ) x ( v x v ) ) / rp = ( ( 73482294638834659858837.66331281 + 5974200000000000000000000 ) x ( 29783 x 29783 ) ) / 152000000000 = 1051116139735200879860655543.3485 N
Flp = k x masa soare x ( masa luna + masa pamant ) / rp x rp = 0.00000000006672 x 1989100000000000000000000000000 x ( 73482294638834659858837.66331281 + 5974200000000000000000000 ) / 152000000000 x 152000000000 = 34738770799134115035615.057038586 N
Fcfi – Flp = 1051081400964401745745619928.291 N. Deci avem o forta rezultanta egala cu aproximativ 0.303 din forta de atractie a soarelui asupra pamantului si lunii. Asta este cam prea mult : o asemenea forta care tinde sa scoata luna si pamantul din invartirea in jurul soarelui cu siguranta ca ar fi scos pamantul si luna de pe orbita in ceva ani sa zicem cel mult. Deci luna si pamantul, dupa calcule nu au cum sa se invarta in jurul soarelui.
Unde am gresit ?
Imi place ca sunt oameni care studiaza,planetele . 🙂
planeta de diamant aproape „doar” 40 ani lumina
http://profitinfo.ro/descoperire-astronomica-o-noua-planeta-de-diamant-in-galaxia-noastra/
VARIANTA „MESER” A NAŞTERII TERREI
Toate ipotezele ştiinţifice creditează acea puţin plauzibilă naştere a Universului în urmă cu cca. 15 miliarde de ani, ca decurgând din Big Bang. Mai credibilă însă, pare a fi ipoteza că acum 15 miliarde de ani a luat naştere sistemul planetar al Soarelui în urma generalizării procesului reactiv-atomic (explozia) din masa stelei, explozie care a expulzat întreaga litosferă, steaua propriu-zisă născându-se, de fapt, mult mai de timpuriu.
În această ipoteză, după aproximativ 1o miliarde de ani, adică în urmă cu cca. 5 miliarde de ani, sistemul planetar al Soarelui a avut timp să devină stabil, planetele sale devenind cu aproximaţie ceea ce sunt astăzi ca regim termic şi geofizic; planetele gigant aveau deja consistenţa lor gazoasă, respectiv substanţă îngheţată, iar cele telurice aveau litosfera* mai mult sau mai puţin solidă.
În acord cu ipotezele ştiinţifice şi cu informaţiile vechilor scripturi sumeriene, este firesc să admitem producerea unui eveniment deosebit în existenţa sistemului planetar al Soarelui; un repetat proces colizionar provocat de un corp ceresc (sau de mai multe) rătăcitor, cu unele dintre planetele Soarelui.
Scripturile sumeriene consemnează capturarea de către Soare a unei planete rătăcitoare numită Neberu care a exercitat influenţe de natură colizionară asupra planetelor Soarelui cum ar fi: schimbarea sensului de rotaţie în jurul axei pentru planeta Pluton, modificarea unghiului cu 90 de grade a axei de rotaţie a planetei Uranus şi în mod mai mult decât sigur, a provocat o coliziune cu planeta Tiamat – cea mai mare dintre planetele telurice, existentă acum 4,5 miliarde de ani între Jupiter şi Marte.
Efectele posibilelor coliziuni suferite de alte planete (probabil materializate în cazul lui Saturn sau Jupiter, cu celebrele lor inele), conduc la ideea unei coliziuni mai „blânde”, nu între Tiamat cu masa mai mare decât Terra, şi Neberu a cărei masă a fost apreciată la de 3-4 ori masa Terrei, ci probabil cu un satelit al planetei rătăcitoare.
Ştiinţa actuală apreciază că Pământul nr. 1, Tiamat, a avut o coliziune „aproape ratată”, am spune tangenţială, cu o „planetă” numită Orfeu, cu masa pe jumătate decât a Pămîntului, „sub un unghi special între traiectorii”, cum apreciază unele teorii, – coliziune care nu a dus la distrugerea completă a celor două corpuri, ci la „apariţia unui sistem dual, cu legătură între nuclee”, care din cauza vitezei mari de rotaţie în jurul unei axe comune, sub influenţa forţei centrifuge s-au despărţit, dând naştere actualei planete Terra şi satelitului ei natural – Luna.
Coliziunea şi efectele ei nu pot fi negate, dar ipoteza coliziunii dintre două planete ale aceluiaşi sistem planetar (dintre Terra şi Orfeu, ca planetă a sistemului solar – ipoteză recentă a astrofizicienilor ruşi) nu pare verosimilă; ea a fost formulată numai din necesitatea existenţei unei explicaţii, în absenţa altei teorii plauzibile. Şi totuşi, o informaţie exista în documentele sumeriene abia recent traduse de Zahar Sitkin.
In concordanţă cu informaţiile din cele „şapte table ale creaţiei”, planeta Tiamat cu orbita situată între Jupiter şi Marte, a suferit o coliziune acum 4,5 miliarde de ani cu Orfeu, care însă nu a fost altă planetă a sistemului solar ci un satelit al acelei planete rătăcitoare, Neberu. O astfel de coliziune putea îndeplini poziţia de coliziune aproape tangenţială, sub un unghi determinat (aproximativ 40 de grade) de calculele ştiinţifice cu exact efectele descrise, completate în plus de dispariţia, acum inexistentei planete Tiamat, în locul căreia a luat naştere centura de asteroizi dintre Jupiter şi Marte, precum şi cu expulzarea resturilor planetei Tiamat şi a satelitului Orfeu, pe o nouă orbită situată între Marte şi Venus, din care au luat naştere Pământul nr. 2 sau Terra, împreună cu satelitul său natural, Luna.
#Cu referire la centura de asteroizi, situată între Jupiter şi Marte, astronomul David Hughes afirmă că aceasta există încă din perioada în care s-a născut sistemul planetar al Soarelui şi că prin excepţie, din consistenţa telurică a materiei existente în această zonă, nu s-a mai putut forma încă o planetă deoarece planeta Jupiter ar fi perturbat fenomenul de acreţie. „Perturbarea” datorată aceleiaşi influenţe jupiteriene, ar fi şi cauza abaterii numeroşilor asteroizi de la orbitele relativ stabile, aceştia intrând în coliziune cu planetele mai apropiate şi cu sateliţii acestora (cu Luna de aproximativ 300.000 de ori – foarte vizibil, şi cu Terra de cca. 3.000.000 de ori – urmele fiind în acest caz erodate din cauza influenţei fenomenelor atmosferice). Modul în care Hughes explică intensul „bombardament” meteoric pare a fi valabil, dar nu şi originea asteroizilor şi în special a „centurii” dintre Jupiter şi Marte.
Este mult mai plauzibil să admitem că centura de asteroizi este într-adevăr creată, cum este şi semnificaţia denumirii sale în limbajul vechilor scripturi sumeriene, şi anume că ea este rezultatul acelei coliziuni, mult mai târzii, dintre planeta Tiamat (Pământul nr.1) cu satelitul Orfeu al planetei rătăcitoare Neberu.
Sunt motive de ordin logic, care pledează pentru ipoteza (de fapt informaţia) sumeriană. Dacă centura de asteroizi ar fi o planetă încă neformată, nu se explică de ce aceştia (asteroizii) nu suferă coliziuni între ei înşişi (acest fenomen nu s-a observat) cel puţin din cauza diferenţei dintre vitezele lor (admiţând că direcţia şi sensul de mişcare ar fi aceleaşi), în timp ce ca rămăşiţe ale coliziunii dintre Tiamat şi Orfeu, asteroizii centurii ar trebui să aibă aceeaşi direcţie şi acelaşi sens ale mişcării, precum şi viteze pe orbită aproximativ aceleaşi (şi aşa este!), lucru care explică absenţa coliziunilor intermeteorice.#
(Având în vedere faptul că în centura de asteroizi masa totală a acestora se cifrează la dublul masei terestre, este posibil ca din « exteriorul » sistemului planetar solar, aceasta să aibă aspectul de « inel solar » similar inelelor lui Jupiter, Saturn sau Uranus. Acelaşi aspect inelar o poate prezenta şi centura Kuiper, de dincolo de Pluton care poate fi opera colizionară a aceleiaşi planete Neberu, sau a altei planete rătăcitoare, cu o fostă planetă a Soarelui. Această speculaţie poate fi folosită, în plus, ca argument contrar despre natura inelelor planetare drept surplus de materie din care nu s-a mai putut forma alte planete sau alţi sateliţi.)
#Cu privire la efectele procesului colizionar al Terrei cu numeroşii asteroizi, se pare că în perioada de aproximativ 4,5 miliarde de ani, şi mai ales în perioadele mai recente când pe Terra au apărut condiţii de mediu mai asemănătoare cu cele actuale, au avut loc cca. 5 coliziuni majore capabile să determine extincţia cvasicompletă a anumitor forme de fiinţare. Numărul estimat al extincţiilor vieţii, egal cu cel al coliziunilor majore (gen Sudburi în Canada sau Chixculub în Golful Mexic), nu putea să nu atragă atenţia şi să nu apară ideea de corelare.
Ideea că pe Terra, viaţa a luat-o de la capăt de cel puţin cinci ori, este concordantă cu ipoteza creaţionistă, şi nu evoluţionistă, precum şi cu ideea despre necesitatea existenţei fiinţării terestre în toate formele sale (vegetală, animală şi eminamente umană) ca lucrare, nu eternă ci perpetuă, datorată voinţei lui Dumnezeu.
Ar mai fi de menţionat că periodicitatea statistică a fenomenului colizionar major, şi deci extincţionar, este prognozat la cifra de cca. 1oo milioane de ani şi cum impactul cel mai recent este cel de la Chixculub de acum 65 milioane de ani, până la următorul, ar mai fi cel puţin 35 milioane de ani. (Periodizarea, constatată a fenomenelor colizionare majore la cca 1oo de milioane de ani, demonstrează neimplicarea în acest fenomen a centurii de asteroizi, ci o posibilă trecere periodică a sistemului solar printr-o regiune a Universului, populată cu astfel de corpuri cereşti.)#
Ipoteza naşterii Lunii prin centrifugare din corpul dual expulzat pe o nouă orbită, este dovedită printre altele de sensul de deplasare a Lunii pe orbita circumterestră, acelaşi cu cel de rotaţie al Terrei, precum şi de faptul că Luna arată Terrei numai aceeaşi faţă (cu excepţia unei mici libraţii*) deoarece are perioada de rotaţie (în jurul axei) egală cu perioada de revoluţie (pe traiectorie), fapte explicabile numai în cazul existenţei iniţiale a acelui corp dual ale cărui părţi au fost iniţial alipite.
Cu referire la evoluţia corpului dual din care au luat naştere Terra şi Luna ca efect al forţelor centrifuge, se poate demonstra că astfel de forţe au existat; este posibil ca în acea perioada de început, viteza de rotaţie a Terrei fiind foarte mare, să fi creat o forţă centrifugă pe măsură.
#Îpotezele de ultimă oră ale cercetătoarei Marjory Chan asupra aşa-numitelor „ritmite mareice“, a depunerilor sedimentare (datorate mareelor), coroborate cu faptul că acestea (mareele) au fost mult mai intense în proximitatea naşterii Lunii, au dus la concluzii edificatoare. Amplitudinea mareelor trebuie să fi fost enormă în acea perioadă de început, deoarece aşa cum s-a demonstrat, Luna a fost iniţial la o distanţă de Terra de numai cca. 23.ooo km. (valoarea acelei celebre raze Roche), şi numai în imensa perioadă de cel puţin 4 miliarde de ani a devenit de cca. 375.000 km., şi totuşi grosimea „ritmitelor” (straturilor sedimentare produse la o singură maree) înseamnă numai cca.15% din grosimea unei „ritmite” recent formate. Rezultatul este mai mult decât paradoxal, atât în sine, (trebuia să fie în sens invers) dar şi ca valoare. Explicaţia nu poate fi decât una greu acceptabilă, şi anume că mareele se produceau în trecut mult mai des şi durau mult mai puţin, ceea ce implică faptul că rotaţia Terrei era mult mai rapidă, iar calculele efectuate estimează o viteză de rotaţie de şase ori mai rapidă decât acum. Acest lucru înseamnă că acel corp ceresc dual a fost supus unor forţe centrifuge enorme, care în mod necesar au determinat separarea celor două corpuri, Terra şi Luna.
O astfel de viteză de rotaţie a Terrei nu putea fi acceptată doar prin dovezi circumstanţiale fără a fi confirmată şi din alte surse, iar dovada a fost furnizată de studiul eclipselor solare. (Probabil că au fost studiate mai multe astfel de fenomene cereşti, dar ceea ce cunoaştem despre unul, este edificator.)
Dacă eclipsa totală de soare care a avut loc în anul 136 î.Ch., ar fi avut loc în anul 2.000, zona sa de totalitate ar fi parcurs traseul: Maroc, Algeria, nordul Italiei şi marea Baltică între Suedia şi Finlanda, însă datele istorice furnizează informaţii conform cărora traseul real al zonei de totalitate* al eclipsei de acum cca. 2100 de ani a fost: Guineea, Sahara, Egipt, Marea Roşie, vechiul Babilon, Marea Caspică.
Calculele au explicat diferenţa dintre cele două trasee prin faptul că acum peste 2.000 de ani, ziua era mai scurtă decât acum. Folosind metoda interpolării, oamenii de ştiinţă au evaluat că de la naşterea Terrei până acum, fiecare zi trebuia să fie mai lungă decât precedenta, în medie, cu a douăzecea parte dintr-o secundă. Se poate evalua că la
Deplasarea noii planete Terra pe o orbită interioară orbitei lui Marte, este o întâmplare, să spunem, „fericită” deoarece, printre altele, a scos planeta noastră din calea planetei Neberu. În plus, dacă Terra ar fi rămas pe vechea traiectorie a lui Tiamat, probabil că la această dată, apa nu ar mai fi existat în mod natural nici în stare de vapori şi nici în stare lichidă, iar viaţa de pe Terra s-ar fi deosebit mult de cea din condiţiile naturale actuale. Această concluzie este impusă de fenomenele petrecute în cazul planetei Marte.
Drept „cea mai tânără planetă” a sistemului solar, aflată într-o fază de evoluţie la care căldura internă a nucleului său asigură apei oceanelor şi mărilor temperatura minimă de 4 grade Celsius, acea „ciudată” temperatură la care apa are volumul minim şi deci densitatea maximă, planeta Pământ evită îngheţarea progresivă a oceanului planetar, care în caz contrar ar fi periclitat viaţa sub forma actuală a vieţuitoarelor marine.
Pe de altă parte, distanţa relativ mică faţă de Soare, asigură şi existenţa apei în stare gazoasă, fapt care garantează aşa-numitul circuit al apei în natură, determinant pentru modalitatea actuală de fiinţare terestră.
In ce priveşte situaţia de a fi „recidivist-colizionară” a celei de a zecea planete a sistemului solar, probabilitatea unei noi coliziuni rămâne cvazi-nulă din cauză că ecliptica ei circumsolară deşi intersectează eclipticile celorlalte planete, nu este în acelaşi plan cu acestea, iar planetele Marte, Terra, Venus şi Mercur au, în plus, traiectoriile în interiorul traiectoriei planetei Neberu.
Probabilitatea practic nulă a unei alte coliziuni, provocată de planeta Neberu, nu înseamnă însă că un eveniment colizionar catastrofic trebuie exclus de-a lungul timpului „cosmic”; în fond trebuie să existe nenumărate alte corpuri cereşti rătăcitoare cum sunt meteoriţii sau cometele, dar un viitor catastrofic predictibil al Terrei, al sistemului planetar sau al Galaxiei noastre, bazat pe ipoteze fals-ştiinţifice cum este cel prefigurat de aşa-numita expansiune universală sau „coliziunea” cu Norul lui Ort sau cu Galaxia Andromeda , trebuie privite cu rezervă.
#Cea mai recentă teorie escatologică aiuritoare, este aceea (a astro-fizicianului Jaques Laskar) conform căreia axa terestră va deveni instabilă (!) şi mişcarea de rotaţie a pământului se va accelera (!?) ca urmare a îndepărtării continue a Lunii faţă de Terra.
La baza acestor considerente ar sta faptul (probabil real) că de-a lungul miliardelor de ani, distanţa dintre Lună şi Pământ a crescut de cca. 17 ori (fapt probat de măsurătorile laser, cu ajutorul panourilor reflectorizante instalate pe Lună şi care estimează şi în prezent o mărire anuală a distanţei respective cu cca 3,75 cm(!). (Oare nu cumva rezultatul măsurătorilor recente se datoreşte şi faptului că acestea nu au ţinut cont de fazele „mareei” lunare a scoarţei terestre ?)
Oricum, realitatea pare a fi totuşi alta; din cauza îndepărtării Lunii, viteza de rotaţie a Pământului nu scade şi nu se măreşte, iar axa de rotaţie are stabilitate nu din cauza Lunii, ci în conformitate cu binecunoscuta lege de conservare a momentului cinetic.
Falsă îngrijorare este şi afirmaţia că Luna continuă să se îndepărteze; până la un anumit moment, îndepărtarea trebuia să aibă loc deoarece forţele centrifuge depăşeau pe cele centripete ale gravitaţiei, însă în actuala fază de evoluţie, fenomenul pare a se fi stabilizat ajungându-se la echilibru.
Dacă precesia* axei terestre s-ar datora fenomenului de atracţie, atracţia lunii ar influenţa în foarte mică măsură acest fenomen, determinantă fiind atracţia Soarelui care categoric variază semnificativ între afeliu* şi periheliu*, în comparaţie cu cea a lunii, şi totuşi precesia axei terestre nu pare a fi influenţată de acest lucru. Conclusiv, o eventuală instabilitate a axei terestre din cauză că ar absenta Luna, este un neadevăr ca expresie a ignoranţei.
Şi această ipoteză escatologică, asemeni tuturor celorlalte, se dovedeşte a fi cel puţin compromiţătoare pentru ceea ce ar trebui să însemne activitate cu adevărat ştiinţifică, sau cel puţin credibilă.
Dar nu numai teoriile escatologige compromit ştiinţa, ci şi acele teme de cercetare bazate pe teze fals-plauzibile, cu pretenţii ridicole şi fără importanţă, cum ar fi una din misiunile telescopului Hubble pentru determinarea vârstei Universului (acea vârstă ipotetică de 15 miliarde de ani marcând în cel mai bun caz momentul exploziei solare care a dat naştere sistemului nostru planetar), sau pretenţia de a putea calcula masa Universului (!!) (Care masă, relativă sau de repaus?. Şi oricare ar fi răspunsul, care este sistemul de referinţă? Teoria relativităţii nu mai este valabilă?) pentru a stabili dacă acesta este plat, în formă de şa sau „de pară” (sic!). La ce ar folosi aceste cunoştinţe?#
Interesant si documentat insa, ceva ceva lipseste.Dupa umilele mele calcule, sistemul Solar ar detin exact 12 planete si nu 11 sau 13, iar o rotatie (O zi a sistemului Solar) se desfasoara in 820 de ani terestrii. Multumesc Filip G.
Foarte interesant acest articol, bine pus la punct si facut astfel incat poti afla dintr-un singur loc totul despre sistemul solar. Multumesc!
imi place
oameni astia studiaza totul
destepti
Bun materialul. Scurt , concis, si pe intelesul tuturor. Merita citit mai ales de catre cei care vor sa stie unde cum si cand.
Asta sunt doar păreri, nimic real, nimic sigur