Experimentul Rosenhan

Experimentul Rosenhan este faimos deoarece a incercat sa verifice validitatea diagnosticului psihiatric. A fost realizat de psihologul David Rosenhan in 1973. Rezultatele experimentului au fost publicate sub titlul “Sa fii sanatos in locuri nesanatoase”. Studiul este considerat una cele mai importante si influente critici aduse diagnosticarii psihiatrice.

Rosenhan si-a impartit studiul in 2 parti. In prima parte a demonstrat esecul psihiatrilor in a detecta o minte sanatoasa, in cea de a doua parte a demonstrat esecul psihiatrilor in a detecta o minte bolnava. Scopul acestui studiu era de a verifica ipoteza conform careia psihiatrii nu pot garanta daca o persoana e nebuna sau sanatoasa.

Prima parte presupunea folosirea unor voluntari sanatosi ce urmau sa simuleze halucinatii auditive de scurta durata. Scopul lor era de a obtine internarea in 12 spitale de psihiatrie din 5 state diferite. Dupa internarea lor, pseudopacientii au inceput sa se comporte normal si sa zica medicilor ca nu mai au halucinatii. Personalul psihiatric nu a reusit sa identifice starea mentala reala a nici unuia dintre pseudopacienti. Din contra, se credea ca pseudopacientii prezinta simptomele unei boli mentale in plina desfasurare. Unii dintre pseudopacienti au fost izolati luni in sir. Toti au fost fortati sa admita faptul ca au o boala mentala si sa fie de acord cu administrarea de medicamente antipsihotice. Toate acestea facand parte din conditiile ce le-au fost impuse pentru a fi eliberati.

In cea de a doua parte a studiului s-a cerut personalului psihiatric sa descopere prezenta unor pacienti “falsi” inexistenti. Personalul psihiatric a identificat “cu succes” un numar mare de pacienti normali ca fiind impostori.  Concluzia studiului “e clar ca in cadrul spitalelor psihiatrice nu putem distinge persoanele sanatoase de cele cu probleme”, totodata ilustrand pericolele dezumanizarii si a etichetarii ce pot aparea in cadrul institutiilor psihiatrice.

Experimentul pseudopacientilor

Rosenhan si alti 8 asociati sanatosi mental, au incercat sa se interneze in mai multe spitale psihiatrice spunand ca sufera de halucinatii auditive. Personalul spitalelor respective nu au fost informate in privinta experimentului. Falsii pacienti erau compusi dintr-un proaspat absolvent al psihologiei, 3 psihologi, un pediatru, un psihiatru, un pictor si un lucrator in constructii. Nici unul dintre ei nu avea probleme mentale. S-au internat folosind pseudonime, iar cei care lucrau deja in domeniul psihiatriei si-au atribuit locuri de munca fictive in alte domenii pentru a evita tratamentele preferentiale. In afara numelor si a locurilor de munca false, in rest au dat date reale.

In timpul evaluarii psihiatrice, pacientii au sustinut ca aud voci, uneori neclare, care pareau sa pronunte un cuvant (gol, golit). Aceasta era singura simptoma pe care trebuiau sa o prezinte, restul comportamentului lor trebuia sa fie normal. Cuvintele respective au fost alese datorita faptului ca sugerau vag o criza existentiala si datorita faptului ca nu apareau in literatura psihiatrica ca fiind simptome psihotice.

Odata ce erau internati, falsii pacienti urmau sa se comporte normal si sa comunice psihiatrilor ca nu mai aud voci. Dosarele pacientilor, ce au fost obtinute dupa experiment, indicau faptul ca toti pseudopacientii erau caracterizati ca fiind prietenosi si cooperativi. Toti pacientii au fost internati in 12 spitale psihiatrice diferite, inclusiv in spitale private scumpe, spitale universitare cu reputatii excelente si chiar in spitale rurale ale caror conditii lasau mult de dorit.

Desi toti pacientii prezentau simptome identice, 11 au fost diagnosticati cu schizofrenie la spitalele publice, unul a fost diagnosticat cu psihoza maniaco-depresiva, iar diagnosticele mai optimiste au fost obtinute la spitalele private. Durata internarii lor era de 7-52 zile, media fiind de 19 zile. Toti au fost externati cu diagnosticul de schizofrenie “remisiva”. Acest lucru Rosenhan il foloseste drept dovada faptului ca bolile mentale sunt percepute ca fiind o conditie ireversibila ce creaza un stigmat permanent, si nu ca boli vindecabile.

In ciuda faptului ca pseudopacientii observau, in mod constant si vizibil, comportamentul personalului si a altor pacienti, nici unul dintre ei nu a fost identificat drept impostor de catre personalul calificat, desi unii pacienti se pare ca au reusit sa ii identifice ca fiind impostori.

In timpul primelor 3 internari, 35 din totalul de 118 pacienti si-au exprimat suspiciunile fata de pacientii falsi, unii dintre ei chiar sugerand ca ei ar fi jurnalisti sau cercetatori ce investigheaza spitalul.

Observatiile din dosarele pacientilor indica faptul ca personalul psihiatric interpreta o mare parte a comportamentului pacientului in termenii bolii mentale. De exemplu, o infirmiera a interpretat faptul ca pacientul nota tot ce se petrece in jurul lui, ca fiind o problema patologica.

Biografiile normale a pacientilor au fost modificate in inregistrarile spitalului ca sa indice in directia schizofreniei.

Pseudopacientii trebuia sa convinga psihiatrii sa ii externeze, dar exista si un avocat pregatit pentru cazurile in care era clar ca pacientul nu avea sa fie eliberat. Odata ce au fost diagnosticati si internati, pacientii nu puteau sa isi obtina externarea decat daca se puneau de acord cu psihiatrii asupra existentei bolii lor. Asta insemna totodata administrarea unui tratament antipsihotic, pe care ei il aruncau in toaleta.

Atat Rosenhan cat si asociatii sai au raportat, in perioadele de internare, existenta unui sentiment coplesitor de dezumanizare, de invazie severa a intimitatii si o plictiseala severa.

Erau supusi perchezitiilor aleatorii, iar uneori erau observati in timp ce foloseau toaleta. Desi personalul avea intentii bune, in general tratau pacientii ca pe simple obiecte, uneori purtand discutii lungi despre un pacient, desi el se afla langa ei, ca si cum el nu ar fi fost acolo. De asemenea evitau sa interactioneze direct cu pacientii, cu exceptia stricta a indatoririlor lor oficiale. Unii dintre supraveghetori abuzau verbal si fizic pacientii, atunci cand doctorii nu erau prezenti. Un grup de pacienti plictisiti ce asteptau sa le fie servit pranzul, a fost diagnosticat din mers de catre un doctor insotit de un grup de studenti, ca suferind de simptome orale-achizitive. Durata contactului mediu pacient-doctor era de 6.8 minute pe zi.

“Am zis prietenilor, am zis familiei mele, ca pot sa ies oricand vreau sa ies. Asta e tot. O sa stau acolo cateva zile si apoi o sa ies. Nimeni nu avea de unde sa stie ca o sa stau acolo 2 luni… Singura posibilitate de iesire era de a fi cu de acord cu psihiatrul. Daca ei ziceau ca sunt nebun, atunci sunt nebun, sunt nebun, dar ma insanatosesc. In acest fel ma vedeau ei pe mine” – David Rosenhan in cadrul documentarului BBC “The Trap”.

Experimentul impostorului non-existent

In acest experiment, Rosenhan a apelat la un spital renumit. Personalul acestui spital auzise de rezultatul studiului initial si sustineau ca asemenea erori nu se pot intampla la ei. Rosenhan a facut o intelegere cu ei, pe durata a 3 luni unul sau mai multi pseudopacienti vor incerca sa se interneze la ei. Iar psihiatrii vor trebui sa evalueze fiecare pacient pentru a descoperi daca exista posibilitatea de a fi fals. Din 193 de pacienti, 41 au fost considerati impostori si alti 42 au fost considerati suspecti. In realitate, Rosenhan nu a trimis nici un pseudopacient. Toti pacientii considerati impostori erau pacienti normali. Acest lucru a dus la concluzia ca “orice proces de diagnosticare care e expus unor erori masive de acest gen, nu poate fi de incredere”.

Impact si controversa

Rosenhan si-a publicat studiul, criticand lipsa de acuratete a diagnosticarii psihiatrice si a devalorizarii pacientilor.

Multi au aparat psihiatria spunand ca ea se bazeaza in principal pe informatiile oferite de pacient medicului, iar falsificarea simptomelor nu demonstreaza nimic. E ca si cum s-ar minti in privinta altor simptome medicale.

Psihiatrul Robert Spitzer l-a citat pe Kety intr-o critica din 1975 adusa studiului Rosenhan:

“Daca ar fi sa beau un litru de sange, iar apoi sa ma prezint in sala de urgente a unui spital vomitand sange, comportamentul personalului ar fi predictibil. Daca ei m-ar diagnostica ca avand un ulcer peptic ce sangereaza, ma indoiesc ca as putea sa ii conving ca ei nu stiu sa puna un diagnostic”.

Faptul ca medicii si-ar schimba diagnosticul din cauza lipsei altor simptome de ulcer peptic, nu are importanta. La baza criticii lui Rosenhan statea tendinta de a se “agata” de diagnosticul initial a medicilor, interpretand astfel toate evenimentele ulterioare pentru a se potrivi cu diagnosticul.

Un ulcer peptic este o ipoteza initiala convingatoare, dar s-ar putea demonstra repede ca nu e corecta. Daca ipoteza schizofreniei poate fi prelungita in ciuda sanatatii aparente a pacientului, atunci diagnosticare e lipsita de sens.

In 2008, in cadrul emisiunii de stiinta Horizon a canalului TV BBC, a fost realizat un experiment asemanator.

A avut o durata de 2 episoade si se numea “How mad are you?”. La experiment au luat parte 10 pacienti, 5 dintre ei fiind diagnosticati de multa vreme cu probleme mentale, ceilalti 5 fiind sanatosi. Pacientii erau observati de 3 experti in diagnosticarea psihiatrica, sarcina lor era de a identifica corect pe cei 5 pacienti cu probleme mentale. Expertii au identificat corect 2 pacienti, au diagnosticat gresit un pacient si au identificat incorect 2 pacienti sanatosi ca avand probleme mentale.

O persoana trece pe langa un azil de nebuni si aude cum striga nebunii din toate puterile „Treisprezece! Treisprezece!”. Se opreste si se uita printr-o gaura din gard. In clipa urmatoare un deget trece prin gaura si ii scoate ochiul, in timp ce nebunii incep sa strige „Paisprezece! Paisprezece!”.

Surse: 1, 2, 3.