a-noua-poartaMuzica lugubra, imaginea intunecata, interpretarea retinuta si, nu in ultimul rand, regia si obsesiile lui Polanski insusi fac acest film un horror psihologic teribil. Un  anticar cu o pasiune nebuna si totodata innebunitoare pentru cartile rare ajunge printr-o ciudata circumstanta de evenimente sa caute ultimele doua exemplare din Cele noua porti catre regatul umbrelor, o carte din secolul al XVII-lea despre care se spune ca ar avea ilustratii criptice la a caror realizare ar fi contribuit insusi Satana.

Presupusa carte, scrisa de insusi Diavolul cu sange omenesc si imbracata in piele omeneasca, a fost copiata de nebunul care a ars pe rug, Aristide Torchia in Venetia anului 1666 (cifra fatidica a diavolului in Evul Mediu).

Personaj real dar si enigma, omul si cartea isi leaga in acest film secretele.

Invocatii satanice, Diavolul sub forma unei femei languroase, urmariri si conspiratii, totul vrajit de Polanski intr-o atmosfera tenebroasa.

Emanuelle Seigner, atractia cu adevarat fatala in acest film, este demonul care asteapta in umbra, iar misterul si supranaturalul sunt mai mult simtite decat relevate.

Cursa pentru ultimele exemplare ale cartii sunt demne de sintagma -„The only thing more terrifying than searching for the Devil… is finding him.”

Misterul, ocultismul, suspansul dau filmului o latura intunecata. Intamplarile ireale sau la limita par a se petrece noaptea, iar ziua, personajul principal se intoarce la lumea adevarata (dar realitatea poate fi confuza uneori).

Exista un inceput si un sfarsit liniar, eroul osciland intre Bine si Rau. Dar pana la urma ce este Raul si cum il percepem?

Adaptare cinematografica foarte reusita a cartii „Clubul Dumas” a scriitorului spaniol Arturo Perez Reverte,  filmul  transpune cartea intr-o alta lume.

Poate insusi prezenta lui Johnny Deep ca protagonist enigmatic face acest film, insa actorul era deabia la inceputul carierei, iar filmul nu a benefiaiat de critici prea reusite.

Nu este un film comercial in mod clar, asa cum nici Roman Polanski nu este un regizor obisnuit.

Iar predilectia lui Deep pentru asemenea roluri este cel putin la fel de legendara. Si ciudata, am putea adauga… Insusi diavolul il prefera, pe el, in ciuda multor altor „pretendenti”

Cata vreme facem din cautarea plenitudinii un scop in sine , tindem sa cadem in capcana cautarii absolutului fara nici o sansa de a scapa de dezamagirea finala.

Ne raman in minte la final cautarea imposibila a Absolutului, ochii verzi demonici ai blondei, castelul in flacari de la final si…. a Noua Poarta.

Finalul, poate chiar Infernul,  chiar Fericirea la polul opus, asta cauta eroul.

Numele filmului pleaca de la ilustratiile cu sensuri ascunde ale cartii. Interpretate corect, invocaţiile conţinute ar fi dus la deschiderea porţilor lumii întunericului, dar incercarea te si innebunea.

Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org


DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ