Inceputurile filozofiei

Dincolo de stiinta si dovezi palpabile, demonstratii si teste in conditii de laborator, filozofia ramane o cale de cunoastere prin ratiune. Din antichitate si pana in prezent, s-au incercat metode si sisteme, cai si scoli diferite, insa frumusetea ei a ramas neatinsa.

De la visul catre stele, la intrebari despre formarea lumii, despre originea omului, despre existenta, umanitate si rolul ei, filozofia a incercat orice teren si s-a descurcat admirabil. Ea este acel marasm mental care ne face sa ne depasim, acea mostenire pe care o lasam in urma.

Primii filozofi ai Antichitatii au dorit sa explice lumea fara a introduce în ecuatia ei influenta divina. Ce formeaza, în mod fundamental, baza existentei? Mai târziu, ei au început sa examineze critic  si valorile, si formele de organizare sociala. S-au întrebat în ce conditii poate omenirea sa se dezvolte cel mai bine si sa fie fericita. Cautarea raspunsurilor a dus la aparitia mai multor discipline filozofice. Aceasta miscare de disociere fata de superstitii si încercarea de a descoperi ratiuni si explicatii au format fundamentul filozofiei.

Filozofia a luat nastere din incercarea de a întelege adevarata natura a realitatii

Presocraticii

Bazele gândirii occidentale au fost puse atunci când primii filozofi au contrapus vechii mitologii o explicatie a lumii bazata pe filozofia naturala.

Filozofia (în greaca: „dragostea de cunoastere”) îsi are originea în orasele-stat din Grecia, la începutul sec. VIÎ.Hr. Predecesorii lui Socrate poarta numele de filozofi presocratici.

Matematica si filozofia – materie si ratiune

Presocraticii au cautat noi modalitati de a explica lumea, fara a recurge la mitologie ori la divinitate. Astfel au aparut doi matematicieni de exceptie: Tales din Milet si Pitagora din Samos. Dupa ce au facut descoperiri cruciale în domeniul matematicii, ei au început sa stabileasca paralele cu natura lucrurilor.

Alti filozofi au cugetat asupra materiei originare sau a primului principiu (arche) ce sta la baza existentei lumii. Parmenide a facut diferenta între lumea empirica, inaccesibila ratiunii, si lumea intelectului în care se regaseste adevarul existentei. Spre deosebire de el, Heraclit vedea lumea ca pe o realitate în permanenta schimbare.

PANTA RHEl (in greaca: „totul curge”): Heraclit vedea lumea ca fiind in permanenta supusa schimbarii si caracterizata de contradictii interne. CONCEPTUL HERACLITIAN al schimbarii perpetue a fost cel mai vechi precursor al materialismului dialectic, dezvoltat in sec. XIX.

DIALECTICA (în greaca: „a argumenta in contradictoriu”) descrie arta dezbaterii rationale.

HERACLIT a fost unul dintre primii filozofi dialectici. El percepea lumea ca fiind modelata de opozitii. Numai dezacordul constant si opozitia fac posibila schimbarea. Termenii aflati în contradictie pot fi armonizati temporar sau pot fuziona pentru a forma noi termeni aflati în contradictie cu altii. Astfel toate sunt prinse într-un flux continuu. Dupa parerea lui Heraclit, nu putem intra în acelasi râu de doua ori, pentru ca, desi malurile si fundul ar putea sa ramâna neschimbate, în fiecare secunda alte ape curg prin el, schimbându-i natura. Cum si noi ne schimbam permanent, suntem la rândul nostru diferiti. Realitatea se aseamana cu un râu: se schimba cu fiecare miscare în spatiu si în timp. în consecinta, nu este niciodata aceeasi.

Empedocle sustinea ca patru elemente de baza erau puse în miscare de fortele iubirii si urii aflate în opozitie.

Primii filozofi au cautat principiul ori substanta originara (în greaca, arche) din care s-a dezvoltat lumea. Filozofii presocratici aveau conceptii concrete, dar si abstracte despre arche. Tales credea ca acesta reprezenta apa, iar Empedocle îl identifica în patru elemente: focul, apa, aerul si pamântul. Altii considerau ca ar fi un principiu abstract. Anaximandru postula ca ar fi infinitul (apeiron), Anaxagoras presupunea existenta unui intelect (nous) ce înconjura lumea. Teoria atomista, bazata pe conceptul particulelor distincte si indivizibile, stabilea o cale de mijloc între diferite conceptii.

Filozofii precedenti, atomistii Leucip si Democrit, au încercat sa armonizeze aceste teorii contradictorii.

Filozofia practica?

Sofistii, printre care Protagoras, Gorgias ori Cratylos, au evitat aceste discutii în contradictoriu. Ei erau angajati sa predea arta oratorica studentilor ce optau pentru o cariera în avocatura ori în politica. Astfel, sofistii si-au orientat gândirea si actiunile catre viata de zi cu zi, vazuta din perspectiva individului, si nu din cea generala. Conventiile sociale urmau sa fie respectate numai daca satisfaceau interesul personal. Sofistii se îndoiau ca omul ar fi capabil sa cunoasca adevarul suprem.

Socrate si Platon

Perioada clasica a filozofiei grecesti începe cu Socrate si Platon, în sec. V î.Hr., la Atena. Ambii au orientat gândirea filozofica spre om, spre problemele gnoseologice si morale.

Pâna la noi nu a ajuns nicio scriere de-a lui Socrate, primul filozof clasic.

Platon însa, cel mai important discipol al acestuia, a pastrat o parte din tezele didactice ale lui Socrate. Spre deosebire de filozofii naturalisti de dinaintea sa, Socrate nu a studiat natura, ci viata umana si conditiile în care aceasta se desfasoara. A argumentat, impotriva pozitiei sofistilor, ca omul în calitate de „iubitor de întelepciune” (philosophia) nu poate poseda întelepciunea absoluta (sophia), ci poate numai sa tinda catre ea. De aceea, la baza rationamentului critic al lui Platon sta dictonul: „Stiu ca nu stiu nimic”.

Ajungerea la bine prin întrebari

Socrate credea ca scopul suprem al tuturor actiunilor umane îl reprezinta „binele” si „dreptatea”. Omul va practica binele de îndata ce va sti ce este acesta. Astfel, cunoasterea trebuie extinsa. Aceasta însa nu va fi transmisa direct omului, ci trebuie cautata în sine însasi.

De aceea, Socrate nu tinea prelegeri celor care îl ascultau, ci le punea întrebari. în numeroasele sale dialoguri, Platon îl prezinta pe Socrate ca pe un partener de discutie care nu priveste de sus la interlocutor, ci mai degraba îl ajuta sa-si recunoasca erorile cugetând. Aceasta „arta a mosirii” (metoda socratica) are drept scop acceptarea ideilor într-o discutie. Mai târziu, Platon însusi a practicat aceasta arta în scoala sa.

In 399 Î.Hr., spiritul critic al lui Socrate a nemultumit autoritatile ateniene. El a fost acuzat de impietate si de coruperea tinerilor. Refuzând evadarea, a acceptat pedeapsa cu moartea si, dupa ce a petrecut noaptea în celula alaturi de prieteni, discutând despre natura vietii de apoi si nemurirea sufletului omenesc (scena e prezentata în dialogul Phaidon al lui Platon), a baut cucuta ucigasa.

Platon – cel mai important discipol al lui Socrate

In filozofia lui Platon, ideile formeaza un tarâm al adevarului la care omenirea nu are acces direct.

Ca în pestera alegorica, realitatea îi învaluie pe oameni în reflectiile imperfecte ale ideilor. în ciuda acestei stari de fapt, putem accede la adevarurile absolute pentru ca sufletele noastre au primit cunoasterea ideilor înainte de nastere. Cu ajutorul ratiunii, putem recupera din inconstientul nostru cunoasterea înnascuta, dar uitata. In acest sens, cunoasterea este rememorare.

lubirea platonica

Platon examineaza natura iubirii în dialogul sau Symposion. El prezinta conceptia conform careia iubirea este cautarea nemuririi. Drept dovada sta instinctui nostru reproducator. Platon însa afirma în continuare ca a da nastere ideilor spirituale este mult mai bine decât a da nastere trupeasca urmasilor. In acest sens, omul poate atinge nemurirea prin idei, care sunt fructul relatiilor filozofice. In consecinta, iubirea fizica, desi importanta, este numai preludiul adevaratei si crucialei iubiri fata de frumos. lubirea se detaseaza apoi de persoana iubita, devenind iubirea fata de ideea de frumos. Acest ideal sta la baza iubirii platonice, chintesenta a iubirii spiritualizate.

Ontologie si fenomenologie

Ontologia si fenomenologia sunt doua discipline distincte ce au modelat argumentatia filozofica de-a lungul secolelor.

Ontologia (în greaca: „discursul despre fiinta”) reprezinta studiul naturii întregii existente. Ea postuleaza ca oamenii cunosc numai partial mediul si realitatile observabile. In spatele manifestarilor concrete însa, se afla un adevar mai profund, ce ni se poate dezvalui  prin intermediul filozofiei.

Fenomenologia, studiul formelor ca esenta, se preocupa în special de lucrurile observabile direct, analizeaza posibilitatile cognitive umane, spiritul trecând în evolutia sa de la „certitudinea senzoriala” la cunoasterea absoluta. Filozofii cauta adevarul profund in spatele „mastii” realitatii.

Alegoria pesterii

DUPA PAREREA LUI PLATON, oamenii nu pot ajunge la esenta lucrurilor prin simtul comun, pentru ca nu vad decât reflectii incomplete ale unor lucruri proiectate în întunericul cunoasterii lor. Ca într-o pestera, ei sunt prizonieri, înlantuiti de propriile superstitii si de ignoranta lor. Pentru a se elibera, trebuie sa rupa aceste lanturi si sa iasa, la lumina soarelui. Fireste, vor fi la început orbiti de lumina, dar, pe masura ce ochii li se obisnuiesc, vor întelege destul de repede care este adevarata realitate si vor începe sa îi înteleaga esenta.