Premisele Shintoismului – mitologia japoneza
Despre Kami
La început a fost Kami. De obicei, se spune despre cuvântul Kami ca înseamna zei dar este inexact. Unii savanti prefera sa spuna ca prin Kami se întelege Mana. Notiunea de Kami este practic identica, în sensul sau originar, cu notiunea de Mana a malayesienilor, care indica forta oculta pe care omul preliterat o descoperea emanând din obiecte si experiente care stârneau în el emotii de uimire si teama.
Desigur, Kami se refera la zeitatile cerului si pamântului adorate de japonezi dar se poate referi si la duhul din fiintele umane, din animale, din copaci, plante, mari si munti. Orice lucru, persoana sau fenomen care poseda o putere superioara si stârnea într-un fel oarecare frica sau veneratie era numit Kami de vechii japonezi.
Dupa un istoric german al religiilor, Kami dezvaluie istoria sintoismului. Kami este puterea creatoare, sustinatoare, conducatoare si sprijinitoare a tot ce exista. Lumea nu a fost creata de Kami, ci lumea este Kami. Sintoismul nu vede nici o deosebire între creat si creator, între om si zeu, între însusirile materiale si spirituale. Fluviul vesnic al constiintei divine curge în toti si în toate. Kami este Dumnezeu iar Kami sunt zeii. Kami este elan vital, esenta vietii, forta, cauza, efectul, timpul si atemporalitatea, spatiul si aspatialitatea. Kami este totul si în primul rând, calea, adica religia, numele ei fiind Kami-no-Michi „calea zeilor” dar si „calea puterii”, ca în daoism. Chiar si raul nu este rau. Când miturile sintoiste vorbesc despre demoni, ele arata niste Kami deghizati care servesc un scop si dau o lectie.
Învatatul sintoist modern Ono Sokyo în cartea sa „Calea Kami” scrie: „Japonezii însisi nu au o idee clara cu privire la Kami. Ei îsi dau seama ca exista Kami în mod intuitiv, în adâncul constiintei lor si comunica direct cu Kami, fara sa-si fi format ideea de Kami conceptual si teologic. De aceea este imposibil a face explicit si clar ceea ce este fundamental vag, chiar prin natura sa”.
Izvoarele scrise ale mitologiei japoneze
Desi Kami se poate defini în termenii largi de mai sus, în mitologie, are în general sensul de zei sau de oameni cu puteri divine. Sursa majora asupra mitologiei japoneze este Kojiki – „Cronicile întâmplarilor vechi”. Aceste cronici au fost adunate în sec. VII –VIII d.Hr. ca o reactie la patrunderea religiilor si culturii chineze. În aceste veacuri, japonezii, desi dispusi sa accepte cultura înaintata chineza au cautat mostenirea lor proprie. Rezultatele acestei cercetari au produs cronicile care contine o sectiune numita „Epoca zeilor”. În acest material se gaseste fundalul mitologic al culturii japoneze. Cronicile includ istorisiri care descriu creatia speciala a insulelor japoneze de catre doi Kami: Izanagi si sotia lui Izanami. Acestia doi au devenit parintii divini ai celorlalti Kami din mitologia japoneza. Sefa acestor spirite era Amaterasu, zeita soarelui. Se credea ca toti împaratii japonezi se trag din linia zeitei Amaterasu.
Un lucru care a împiedicat distrugerea sintoismului la întâlnirea sa cu budismul a fost mitologia sintoista. Printre mituri se aflau tainuite si secrete transmise pâna în sec. VIII d.Hr. prin viu grai. Toate religiile primitive si-au avut miturile si secretele lor dar putine sau niciuna nu au dispus de elemente amanuntite si explicite în ele ca în Kojiki si Nihongi (Analele nipone). Japonezii preliterati socoteau viata de cuplu drept cea mai mare minune si fenomenul central al vietii. Zeitatile lor sunt înzestrate cu imaginatie vie si exagerata si sunt ca niste actori în drame ce par deseori vulgare si bizare. Pentru sintoistul neinitiat, simbolismul poate ca nu merge prea adânc dar pentru adeptul initiat morala din mit este clar vizibila.
Datorita scrierilor mitologice, Calea Kami s-a pastrat din generatie în generatie, ca o „lege stramoseasca”. Divinitatile se prezinta ca niste „generatii” derivând dintr-un stramos comun, Stapânul absolut, aparut înaintea celor sapte generatii de zei. Se pleaca deci de la un punct unde s-ar putea vorbi de un monoteism originar, ca în cazul religiilor primitive si tribale. Împreuna cu notiunea de Mana-Kami, aceasta dovedeste caracterul arhaic al religiei sinto, în comparatie cu religiile mai elaborate. Sintoismul nu are întemeietor, nici profet, nici mântuitor, nici crez, nici Scripturi propriu-zise. La fel ca hinduismul, Kami-no-Michi a fost descris ca o religie bazata pe credinta în multi zei sau fara zei.
Structurarea religiei japoneze
Potrivit traditiei mitologice, primul Tenno sau împarat japonez, Jimmu, si-a început domnia în sec. VII î.Hr. dar istoricii mai moderni sunt de acord ca perioada istorica propriu-zisa nu începe în Japonia mai devreme de anul 300 d.Hr. Înainte de aceasta data avem preistoria (pâna în sec. I î.Hr.) si protoistoria (sec.I-III d.Hr.). Dupa anul 300 d.Hr. japonezii sunt tot mai bine cunoscuti de alte popoare si încep sa consemneze în scris evenimentele istorice. De aceea, cultura japoneza este una din cele mai tinere dintre toate culturile popoarelor din Asia. Este greu sa se spuna cum arata exact religia japoneza înainte de sec. III d.Hr. Întâlnirea cu budismul în sec. VI d.Hr. i-a provocat pe japonezi sa strânga diferitele lor mituri si ritualuri sub numele Kami-no-Michi, ca sa deosebeasca religia lor bastinasa de religiile venite prin chinezi si coreeni. Înainte de aceasta, religia japoneza consta probabil dintr-un ansamblu de practici slab structurat, cu variatii largi. Miturile admit un numar nelimitat de zei, zeite si spirite, cuprind cultul stramosilor si diferite forme de animism.
Locuri „sfinte” au fost stabilite peste tot în insulele japoneze, pentru cultul diferitilor Kami iar în locuinte au fost amenajate altare atât pentru stramosi, cât si pentru Kami. Zeita soarelui Amaterasu si zeul poznas al vântului, Susa-no-o au fost probabil cele mai populare divinitati.
Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org
