Omul religios și abandonarea responsabilității (partea a 2-a)

La început omul l-a creat pe dumnezeu

Spuneam în prima parte a articolului că mintea umană are nevoie să se poziționeze constant fată de mediu înconjurător, să explice și să catalogheze date. Religia, cu tot ce conține în ecosistemul său venerator-venerat, este creată de minte ca să explice realitatea, originea și scopul individului și al întregii specii. Mintea, fără cunoștințe, devine speriată și defensivă, creându-și cavaleri neînfricați și puternici pentru a o apăra de amenințările care-i pun în pericol integritatea.

Mintea umană funcționează mereu la fel, dar diferența calitativă poate fi produsă doar prin informațiile corecte obținute pe de-a lungul timpului. Cunoștințele inexistente despre legile fizicii, chimiei, matematicii, astronomiei sau a proceselor psihice, au determinat omul primitiv să creeze un sistem care să explice tot ce observă și simte. Acest sistem mistic includea forțe superioare nevăzute cu manifestări văzute: fenomenele naturale. Frica și adorarea față de acestea au creat două părți complementare:

1) sentimentul de micime al omului care nu poate decât să observe și să sufere.
2) o dimensiune imaterială populată cu ființe superioare ce dețin puteri absolute.

Treptat a luat naștere religia și, implicit, subordonarea totală a omului ideii de „zeu”.
Xenofan remarcă simplu, dar elegant, în critica sa asupra antropomorfismului religios că:
„Dacă boii și caii și leii ar avea mâini sau dacă – cu mâinile – ar ști să deseneze și să plăsmuiască precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum fiecare dintre ei își are trupul.” Același lucru l-a făcut și omul. Același gânditor grec a fost primul care a observat condiționarea socio-culturală a reprezentărilor religioase: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii – că au ochii albaștri și părul roș…” Și, uite așa, omul își crează zeii după chipul și asemănarea lui, ca extensii, avataruri la puterea infinit care să îl ajute și să-l ocrotească.

Apariția și formarea religiilor este destul de neclară și sinuoasă. Cultele religioase au construit din generație în generație povești despre zei, au inventat personaje divine, au stabilit ritualuri care să servească diferitelor momente din viața unui individ. Cel mai important, și posibil cel dintâi, a fost cultul morților. E posibil ca momentul în care o persoană devine inanimată, omul să caute o explicație cu ajutorul căreia să facă față, la nivel psihologic, dramei respective. Odată cu ivirea zeilor atotputernici, dispare și voința persoanei credincioase în ceața supunerii absolute și a renunțării la libertate.

Prin propunerea abandonării personale și acceptării necondiționate a ideilor religioase ca legitime, venite de la o ființă absolută, credința deschide o cutie a Pandorei din care se revarsă nenumărate implicații dăunătoare, atât pentru identitatea, cât și pentru evoluția civilizației umane. Omul nu va putea crește cu adevărat decât dacă se cunoaște pe sine și crede în propriile forțe. Prin îmbrățișarea sinelui și renunțarea la zeii care fac lucruri în locul lui, omul nu va avea altă opțiune decât să evolueze.

Preceptele religioase devin seducătoare datorită compoziției lor pur umane: a filosofiei antice, a psihologiei umane adaptate, a moralei naturale, a înțelepciunii acumulate și transmise copiilor. Iubirea aproapelui, bunătatea, modestia, nu sunt venite – nici nu ar fi nevoie – de la vreun zeu. Sistemul religios este închistat în cochilia sfântă a universul său antagonic. El este creat pentru a menține frica și goana disperată pentru iertarea unor porniri umane definitorii, fie ele bune sau mai puțin bune. Prezentarea ideii de zeu atotputernic oferă autoritate cerințelor și îndrumărilor venite din partea reprezentanților acestuia, servind drept unealtă de persuasiune împotriva celor care încalcă legea divină.

Totodată, omul religios abandonează cunoașterea personală, progresul și preocupările ce pot viza interesul comun și conștiința apartenenței la întreg. Nu poți învăța și cugeta informații noi, dacă iți ocupi acel timp cu rugi, ceremonii și griji constante de a nu încălca vreun obicei religios. Mintea omului religios va fi ocupată cu împăcarea zeilor și mult mai puțin cu gândirea logică. Conceptul de unitate religioasă are limite și acestea sunt, în mod real, până acolo unde începe religia celuilalt. E bine știut faptul că aderenții cultelor religioase diferite, uneori cu același zeu la conducere, nu se acceptă și nu se pot tolera cu ușurință. Credinciosul nu tolerează nici pe cei neutrii, nici pe cei care nu cred în sistemul lor. E curios cum majoritatea credincioșilor pierd din vedere chintesența propriilor religii: iubirea, toleranța, înțelegerea. Creștinismul merge chiar mai departe spunând: Iubiți-vă dușmanii. Religia instituționalizată devine astfel irațională și încurajează credința oarbă, lipsită de discernământ, autoizolându-se ca într-un balon sfânt. Omul religios nu poate înțelege cum cineva nu crede în dumnezeul lui cel viteaz și adevărat. Religia este sentimentală, nu rațională. Universul religios nu permite îndoiala, sondarea ideilor noi ce se află în afara ideologiei și a anatemizat muzica, filosofia, arta, știința, tehnologia reținând civilizația umană de la evoluție timp de mii de ani. Toate acestea pentru control și putere, justificate de convingerea că dumnezeu le cere să lupte pentru a aduce oamenii la credința cea adevărată, cu sau fără voia lor.

Abandonarea responsabilității față de propriile gânduri și acțiuni

Doamne iartă, doamne miluiește

Credinciosul, din partea această a lumii, pronunță cel mai des aceste 3 mantre și nu e doar o tradiție întâmplătoare. Acest „doamne iartă-mă” reiese din starea de vinovăție meșterită cu măiestrie de ideea de păcat, (delict sfânt) faptă ce trebuie reparată, compensată, dar și aspru pedepsită.

Iertarea se acordă numai în condiții speciale după o serie de ritualuri și împlinirea unor penitente, în urma cărora se speră ca ego-ul înfrânt nu mai este dispus să facă trăznăi. Obținând mult râvnita smerenie, care nu e altceva decât realizarea stării de neputință, de vină și păcat în care există omul, credinciosul nu poate să strige decât: „iartă-mă”, dumnezeului lui. Disciplina și auto-controlul sunt valori dezirabile, evident, dar în această situație are loc renunțarea la propria persoană, înjosirea naturii umane și stăvilirea progresului personal. Această stare este esențială pentru organizarea în spiritul supunerii față de superiori, cler și cerințe religioase, în general. Prin promovarea stării de smerenie biserica, așa cum găsește de cuviință, încearcă să supună credinciosul în speranța că acesta va fi receptiv la remediile spirituale oferite. Acest lucru are loc odată cu distrugerea încrederii și siguranței de sine, foarte importante pentru manifestarea sănătoasă a individului în societate.

Suntem cu toții o specie umanoidă, foarte asemănători între noi, dar cu particularități specifice; trăim pe aceeași mică planetă, casa noastră a tuturor, într-un colț norocos de galaxie, împărțind aceeași conștiință ce se admiră pe sine prin ochii fiecăruia din noi.
Omul religios, adus în această „Groapă a Marianelor” emoțională, așa cum direct îi cere religia, nu are de ales decât să se milogească ființei supreme, la propriu: “doamne miluiește”. Acest lucru semnifică dorința credinciosului de a deveni mai bun, însă într-un mod pasiv: doar prin intervenția miraculoasă a divinității.

Credinciosul nu depune eforturi să gândească situațiile, să prelucreze informațiile critic-constructiv și, în final, să găsească soluții. Fatalitatea și abandonarea sinelui este o practică uzuală în religii, și un fapt contra-productiv pentru descoperirea identității și dezvoltarea personală. Voința umană trebuie să moară și voința lui dumnezeu trebuie să se împlinească, în accepțiunea religioasă. În acest fel, omul este aproape inutil și e greu să își găsească alt scop al existenței în afară adorării umile și veșnice a zeităților, sub-zeităților și a tuturor vietăților cu două sau șase aripi.

După ce se afundă în păreri de rău față de… ei bine, mai tot ce face, în stări de frică și angoasă, omul religios își găsește alinarea în iertarea ce se acordă în schimbul unor penitente. Mintea lui primește satisfacție și ușurare, în urma emoțiilor puternice de vinovăție față de o divinitate foarte atentă la tot felul de chițibușuri, lucru ce îl transformă într-un dependent de iertare. El va dori să obțină, iar și iar, iertarea și să curețe vina și murdăria unor fapte pe care le interpretează și înțelege doar prin prisma regulilor religiei respective.

Fanteziile religioase

Fantezíe, fantezii,s. f.1.Capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, a reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsă de această facultate; imaginație; reverie

Homo religiosus, acceptând o lume iluzorie ce pentru el pare mai reală decât realitatea imediată în care trăiește, se califică pentru o investigație atentă și imediată a integrității mentale. Dacă o persoană ar spune că vede inorogi roz plutind pe norii cerului și vorbește cu ei, aceștia au puteri magice și le pot îndeplini orice dorință ajutându-i în orice problemă, ei bine, acești oameni ar fi cu siguranță considerați bolnavi și li s-ar acorda ajutor de specialitate în instituții psihiatrice. Religia care, propune același tip de realitate fantastică și iluzorie, devine unul dintre cele mai importante fenomene care a modelat civilizația umană încă de la începuturi. Evident că implicațiile religioase sunt extrem de complexe și greu de disecat în câteva rânduri, însă trebuie menționat faptul că religia devine „credibilă”, „convingătoare” datorită împletirii „ideilor divine” cu valori umane naturale. Mintea umană dorește să exploreze, să înțeleagă, să ia parte, să socializeze, să evolueze, să-și depășească condiția. Instinctul de „go beyond” îl împinge pe om să își creeze zei super-puternici, dar și să creeze științe, tehnologii care să îl transforme în super-om și să îl ducă pe planete îndepărtate.

Misticismul este dorința transcenderii concretului, senzația că ceva din ceea ce ne definește este mai mult decât aparențe și materie. Acel lucru este mintea, psihicul, nu o realitate nevăzută sau personaje absolute. Ce este sufletul dacă nu un alt nume dat minții?

În momentul în care credinciosul acceptă necondiționat aceste idei, se desprinde de realitate și devine un membru respectat al comunității cerești, dar unul labil al comunității pământești, ce își modelează gândurile și acțiunile conform cerințelor îngerilor și ale nu-știu-căror zei ce au, evident, propria lor agendă.

Faptele omului religios nu îi mai aparțin, nu în întregime. El este un vas golit în așteptarea posedării divine, deoarece numai zeitatea supremă știe mai bine ce îi este de folos. E incredibilă această renunțare, acest abandon al sinelui și al gândirii logice în schimbul unor valori umane transferate ființelor superioare inventate și mai apoi acceptate ca adevărate . E ca și cum am exporta mere și după aceea le-am importa înapoi, dar ambalate și cu un preț mai mare.

Credinciosul este pus în fața unei situații dificile zi de zi: el trebuie să asculte, să filtreze și să identifice corect treimea surselor. Este pus în faţa a 3 factori influențatori:
1.) Propria persoană (realitate): cu propriile impulsuri, instincte, sentimente, senzații, dorințe.
2.) Demoni – (iad): cu influențe malevolente, a căror existență are ca scop ispitirea omului spre rău.
3.) Dumnezeu, îngeri, heruvimi, serafimi, etc. (rai): cu influențe benevolente, care încearcă să inspire, ajute, asculte și răspundă rugăciunilor, dar și să pedepsească aspru.

Cu voia și cu ajutorul lui dumnezeu

Orice persoană suficient de detașată de moștenirea religioasă impusă de societate de la naștere pe tot parcursul formării sale ca adult, va vedea fără efort materialul fantasmagoric din care e fabricat acest proiect divin. De cealaltă parte, omul religios devine atât de convins de existența lumii lui dumnezeu prin prisma sentimentelor insuflate de credință, încât nu mai este capabil să vadă lucrurile așa cum sunt, ci va prelucra informațiile conform șablonului religios.

Pornirea sa interioară de a găsi bucuria în ”locuri” omenești este interpretată ca ispită din partea necuratului, gândurile hoinare de tot felul sunt insuflate de demonii ce profită de neatenția credinciosului, neplăcerile aduse altei persoane „cu vorba sau cu fapta” sunt realizate sub îndemnul diavolilor și nicidecum de individul care ar putea remedia situația cu sinceritate față de sine și cu o conștientizare precisă a realității. Întâmplările pozitive, reușitele personale, coincidențele fericite, îndeplinirea unor obiective conforme cu o planificare, sunt minune dumnezeiască, răsplată a eforturilor penitente și semn că zeitatea există.

Universul religios din interiorul minții fiecărui credincios este vast și învolburat, de asemenea și cel exterior, manifestat instituțional. Credinciosul este speriat de demoni, de dumnezeu și de sine. Acesta, cu o părere atât de proastă despre sine, este încântat, extaziat că un zeu absolut îl acceptă și ajută chiar pe el, personal. Pentru lucrul acesta, credinciosul este imens recunoscător. El obține o bucurie „spirituală” care nu e altceva decât o starea mentală de liniște, o ușurare în urma unei trăiri intense. Aceste mecanisme modelează întreg comportamentul său în lumea religioasă, dar și în afara ei. E bizar să trăiești cu groază de a nu supăra ființe divine, de a rezista ființelor diavolești, de a încerca fără succes să identifici o persoană care nu mai ești tu, ci doar un robot spiritual ce răspunde unor algoritmi de programare religioasă cu scopul disperat al unei sfințenii frumoase într-un club select numit rai.

Asumarea propriilor acțiuni devine încețoșată de pâcla dogmelor, ritualurilor și obiceiurilor religioase. Credinciosul, deși de principiu om bun, nu-și mai poate corecta comportamentul decât prin ritualuri și penitențe; nu mai poate ajunge la o stare reală de auto-cunoaștere, auto-control și evoluție deoarece se consideră mic, stricat, și defect. Nimic nu îl poate ajuta, în afara ființei supreme, pregătită parcă în orice clipă să percuteze la cel mai mic gând, cât de firav al omului care crede în existența sa. Mai clar spus: nu mai poate ajunge la o stare reală de autocunoaștere, pentru că nu îi permite religia, atât la propriu, cât și la figurat.

În religii totul se face cu voia și cu ajutorul lui dumnezeu (Nihil sine deo). E firesc să petrecem timp rugând o entitate superioară să facă lucruri în locul nostru? Oare nu putem să gândim, să înțelegem, să muncim și să rezolvăm lucrurile noi înșine?. Omul religios nu va putea face nimic până la capăt fără să ceară constant ajutor și nu va fi niciodată sigur pe propriile acțiuni, ci se va complace în nesiguranță și victimizare, rămânând permanent în așteptarea forțelor superioare care ar trebui să intervină pentru a-i oferi inteligență, sănătate, înțelegere, echilibru, discernământ, liniște, adică toate acele lucruri pe care ar putea să și le procure singur. Chiar dacă există mobilizare personală cu intenția de a rezolva o situație, acest lucru se realizează cu sentimentul neputinței, fiind așteptat și invocat ajutorul divinității. Religia mutilează încrederea în sine și impulsul de a explora lucruri noi. Credinciosul se va uita permanent către ceruri, mestecând rugi, în loc să își ia destinul în propriile mâini, să-și studieze și cunoască sinele și să purceadă la „trăit” în lumea reală de sub norii iluziei religioase.

Nu este nevoie de ajutorul nici unui zeu să ne rezolvăm problemele umane sau să avem succes. Schimbarea minții, adică procesul prin care realitatea este percepută altfel (nu neapărat mai mult sau mai bine), are loc în propria minte și prin eforturi personale. Nici un om sau zeu nu poate forța acest lucru, ci fiecare individ alege să gândească și să acționeze pentru sine. Conștientizarea corectă a mediului înconjurător, a implicațiilor propriilor acțiuni, este de o importantă covârșitoare, deoarece conform acestei raportări un individ urmează să acționeze. Acțiunea fără o conștientizare cât mai exactă a situațiilor va genera pagube fie individului care realizează acțiunea, fie celorlalți.

Dalai Lama spunea în contextul atacurilor teroriste de la Paris:”Nu putem rezolva această problemă numai prin rugăciuni. Sunt un budist și cred în rugăciune, dar oamenii au creat această problemă și acum îi cerem lui dumnezeu să o rezolve? Este ilogic. Dumnezeu ar spune: rezolvă singur pentru că tu ai creat problema. (Trebuie) să muncim pentru pace în cadrul familiilor și societății noastre și să nu așteptăm ajutor de la Dumnezeu, Buddha sau guverne.”

Nu există dezvoltare într-un sistem închis. Frank Zappa spunea frumos:”Fără deviere de la normă, nu poate exista progres.” Omul religios rămâne în norma scrierilor sacre, compuse de oameni care au trăit acum mai bine de 2000 de ani. Este mai mult decât evident faptul că scrierile sunt învechite și propun un sistem închis în care mintea umană e invitată decât să ceară ajutor din exterior. Religia și-a servit scopul principal, nealterat de lăcomie, acela de a pregăti omul pentru cunoașterea adâncă de sine, pentru înflorirea sa interioară intimă. Religiile, printre altele, au folosit frica de zei pentru a-i determina pe oameni să practice o serie de valori umane menite să armonizeze relațiile intra-comunitare și să îl determine pe individ să înțeleagă că împărăția lui „dumnezeu” e înăuntru fiecăruia. Depășirea nivelului material și instinctual, este necesar pentru evoluția conștiinței umane. Problemele au intervenit când 1.) unii oameni lacomi au decis că e o modalitate bună să controleze masele și 2.) oamenii au crezut literal mitologiile respective și nu simbolic. Religiile au denaturat adevăruri frumoase și au complicat idei simple, sub hipnoza puterii și controlului. Din momentul în care au fost creați zeii, aceștia nu mai puteau dispărea, pur și simplu. Aşa că au rămas.

Dumnezeu suntem noi

Toate lucrurile bune proiectate psihologic de oameni prin religiile lor în zei, au fost realizate de ei înșiși. Nimeni nu a venit cu o baghetă magică să schimbe lucrurile și mințile. Zeii au funcționat, în cazul acesta, ca un placebo veritabil dar și ca punct de focus al minții și atenției. Focusarea atenției asupra respirației, asupra luminii lumânării, asupra rostirii unei mantre este o metodă de concentrare mentală cunoscută în toate civilizațiile. Această meditație liniștește mintea, interiorizează atenția, lărgește conștiința, crează chiar halucinații și este un veritabil portal către spectacolul minții și cunoașterea de sine. Religiile i-au spus „rugăciune” pentru că, în acel sistem de înțelegere, se adresează cuiva, unei zeități. „Discuția” avută în timpul rugăciunii, este o discuție interiorizată și profundă cu sinele. Căldura și împăcarea simțite se datorează unei stări mentale accesate la un anumit moment al adâncirii în sine. Zeitățile oamenilor religioși sunt în interiorul minții, pregătiți să joace oricâte roluri este nevoie pentru ca mintea să obțină siguranța de care nevoie.

Puterea extraordinară a minții umane de a crea realități din idei, strălucește în cazul fenomenului religios, devenit treptat o realitate holografică convingătoare pentru mințile ce nu îndrăznesc să se trezească încă. Religia a fost un îndrumător către valori umane elementare, un fel de premergător pentru copii sau roțile ajutătoare la învățatul mersului pe bicicletă. E timpul că omenirea să meargă singură și să creadă, nu în minuni, ci în forțele proprii. Religia trebuie înlocuită cu „ceva” ce necesită un anumit grad de elevare a minții în cunoaștere. Când acest nivel este atins, înlocuirea este cerută de la sine.

Poruncile „divine” sunt inutile unui om elevat, devreme ce îndeamnă la valori de bază în orice conștiință avansată. Învățăturile „sfinte” sunt preluări ale înțelepciunii filosofilor antici, ambalate specific și transpuse în întâmplări divine. Ce mai rămâne „dumnezeiesc” în tot spectacolul religios, suntem noi, oamenii, cu dorințele și speranțele noastre. Noi am creat frumusețea divină și umană. Noi am creat iadul suferinței și demonii ispititori.

Nu există nici un dubiu că omul este bun și fără religie sau zeii propuși pentru ajutor și adorare. Există înțelegere, iubire, răbdare, modestie, succes, înțelepciune și tot ce mai consideră religiile ca virtuți și în afara credinței în vreun zeu, fără rugăciuni, penitențe, ritualuri sau jertfe. Nu e nevoie de zei și raiuri sau iaduri să trăim frumos, cu sens, productiv.

Religiile mai pot avea un scop constructiv încă, în tranziția de la mentalitatea religioasă primitivă, către o percepție mai logică și realistă a lumii din interior și cea din exteriorul minții. E timpul pentru reforme mari și importante în religiile planetei pentru a le face relevante omului modern ce înțelege din ce în ce mai bine că nu are nevoie nici de religie, nici de dumnezei să fie bun, fericit și prosper. Indiferent ce ar crede omul religios sau cel logic-gânditor, responsabilitatea față de acțiunile și gândurile proprii este personală. Orice faptă schimbă lumea. Conștientizarea acestei realități poate conduce civilizația umană către o nouă etapă în evoluția sa înceată și presărată cu încercări.

Filosofia: Bunătate și înțelegere.
Scopul: Evoluția continuă și bucuria de a trăi.
Religia: Reluarea legăturii profunde cu orice ființă umană, cu natura și regăsirea adevărului.
Reconsiderare personală permanentă în raport cu sine și mediul înconjurător. Refacerea legăturilor logice pentru a te convinge că iei deciziile corecte.

„Cea mai fascinantă și misterioasă preocupare este să te cunoști!” – Alan Watts

Puteti citi prima parte aici.

Foto: Pixabay.