Homo religiosus este un termen care definește omul ca ființă religioasă, care acceptă existența unei realități supranaturale, dincolo de realitatea oferită de simțuri în spațiu și timp. Acceptarea unei realități spirituale se mai numește și credință, adică convingerea că ființe superioare benevolente sau malevolente influentează destine și sunt forțe creatoare absolute.

Credința devine condiția unică fără de care omul nu se poate numi membru al colectivului religios și, în același timp, este un portal de accedere în lumea spirituală specifică fiecărei religii. Credinciosul, prin urmare, crede ca fiind adevărat tot ceea ce îi indică religia respectivă oricât de abstract, neînțeles și improbabil ar părea celorlalți. Prin credință este realizată etapa magică prin care o persoană crede orice lucruri, fapte și idei sugerate de sistemul religios ce-i pune la dispoziție o nouă logică de prelucrare a dogmelor și cutumelor spirituale.

Responsabilitatea omului religios față de propriile sale acțiuni și gânduri este volatilă și neclară. În mintea omului religios se dă o luptă continuă între identificarea:

1. propriilor impulsuri, instincte, sentimente, senzații.
2. influențelor spiritelor rele care determină omul să facă tot felul de fapte, fie și doar să gândească chestiuni necuviincioase.
3. influențelor, inspirațiilor, gândurilor transmise de spiritele bune: îngeri, sfinți sau zeitatea supremă însăși.

În mintea omului religios există o realitate spiritual-augmentată, suprapusă celei concrete. În această accepțiune, situațiile pot deveni periculoase când amalgamul de factori influențatori acceptați de mintea omului religios îl determină să plaseze responsabilitatea propriilor acțiuni și gânduri în afara propriei persoane.

Credința într-o zeitate supremă presupune supunerea completă față de aceasta și minimizarea întregului sistem personal. Acest lucru este dăunător atât pentru el, cât și pentru societate din mai multe motive. Omul religios își justifică acțiunile reprobabile prin explicația că natura umană e slabă și neajutorată și că demonii îl împing să le comită, într-un efort peren de ispitire. Realitatea, astfel prezentată, propune forțe antagonice ce luptă pentru sufletele oamenilor, influențându-i să facă rău sau bine. Astfel, în religii, omul devine o variabilă insignifiantă, fără un control real asupra propriilor acțiuni, care se străduiește, pe de o parte să lupte împotriva ispitelor demonice, iar pe de altă parte să se abandoneze zeităților benevolente ce vor face ce știu ele mai bine cu bietul suflet credincios, pentru că acesta este neputincios și nu știe ce e mai bine pentru el.

Soluțiile oferite de religie pentru toate problemele sunt postul și rugăciunea, în loc de sondarea atentă a psihicului și comportamentelor proprii ce pot fi corectate prin eforturi personale, considerând că sursele au fost identificate corect. Religia sugerează că omul păcătos trebuie să își ceară iertare cu părere de rău divinității, să participe la ritualuri specifice de curățare, ca să își redobândească statutul de creatură preferată.

Prin prisma ideii de păcat inoculată de religii este foarte ușor să te simți vinovat de aproape orice faci într-o zi normală, fie că e gând, fie că e faptă. Acest lucru te face clientul ideal pentru sistemul religios, pentru că un om religios, „murdar” spiritual, simte nevoia curățării „rușinii” și se îndreaptă către instituția ce deține medierea, legătura cu divinitatea și metodele specifice de „spălare”. Mai apoi, omul religios veșnic păcătos, nevrednic și slab se îndreaptă către divinitate pentru iertare, dar și ca să remedieze situațiile sale dificile din viața de zi cu zi.

Omul religios renunță la voința sa lăsându-se în voia influențelor exterioare, într-un turbulent conflict mental ce nu aduce beneficii reale vieții proprii, prin abandonarea sinelui în mâinile divinității.

Credinciosul obține, prin apartenența la religie, acel sentiment de copil ocrotit și speranța că în urma practicilor religioase, dacă e obedient și regretă ceea ce a făcut, va obține ce își dorește. Renunțarea la cunoașterea profundă și sinceră de sine, la sondarea uimitorului univers al minții, la curiozitate, este altă condiție fără de care omul nu poate deveni religios.

Voința umană este considerată pervertită, bolnavă, o sursă de răutăți și ispite. Ea trebuie subminată, ba chiar aruncată ca un apendice inutil. Numai dumnezeu știe ce vrem să facem, ce e mai bine pentru noi, pentru că, nu-i așa , el știe tot. Credinciosul vrea să devină vas al voinței divine. „Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.” se spune în una dintre cele mai repetate rugăciuni, după mantrele: doamne ajută, doamne miluiește, și acest lucru nu e deloc întâmplător. Vorbim despre asta în partea a doua.

Suntem responsabili de faptele noastre? Suntem sub influența demonilor care ne împing și ne inspiră când facem lucruri răutăcioase? Facem lucruri bune doar cu ajutorul divinității?
Să încadrăm, mai întâi aceste idei în ansamblul fenomenului religios, urmând să discutăm în amănunt despre abandonarea voinței propriei persoane și declinarea responsabilității în realitatea spirituală a omului religios.

Ce este religia?

Mintea umană are nevoie să se poziționeze constant față de mediu înconjurător, să explice și să catalogheze date. Religia, cu tot ce conține în ecosistemul său venerator-venerat, este creată de minte tocmai pentru a explica realitatea, originea, scopul individului și al întregii specii. În primele mii de ani ale istoriei evoluției umane, nu au existat alte mijloace pentru explicarea acestei lumi, în viziunea limitată a omului asupra locului său, în care forțele naturii păreau fie că îl pedepsește, fie că îl binecuvîntează.

Frica de natură și contemplarea acesteia crează primele complexe de inferioritate, asta și smilodonul :), stimulând manifestări mistice primitive. Mai apoi, a fost creată magia cu intenția de a cuceri și controla deznodământuri umane și natura.

„Magia este prima sursă de misticism sub toate formele. Prin afirmarea existenței unei lumi invizibile și a credinței că omul poate intra în contact cu aceasta, magia prepară apariția religiei. Religia este, așa cum spunea Schleiermacher, „sentimentul absolut al dependenței noastre”. Omul constată că n-a apărut din proprie voință: el trăiește în mijlocul unei lumi dominate de forțe colosale care îl depășesc de departe și a căror putere îi inspiră în mod spontan sentimente amestecate de spaimă și adorație.” 1 (Denis Huisman, André Vergez, Philosophie, Ed. Marabout 1994, Vol. 1)

Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor. Așa soarele devine un zeu care oferă viață, caldură, pământul susține viața, vântul, apa, tunetul si fulgerul, toate forțele naturii zeificate influențează destine și se manifestă în funcție de comportamentul moral uman. Dacă omul religios a făcut fapte bune îi oferă prosperitate, dacă nu, îl pedepsește. În religie, omul își dedică prin credință, viața, gândurile și voința unei divinități la alegere, prin participarea la ritualuri, efectuarea rugăciunilor și a ofrandelor. Toate aceste lucruri sunt realizate după o serie de reguli și obiceiuri specifice.

Prin participarea la ritualuri omul limitat și neputincios ia contact cu viața superioară a zeilor și speră să se contopească cu natura lor divină, elevând astfel natura umană din josnicia păcatului. Păcatul este una dintre găselnițele cele mai importante ale religiilor. Un om rușinat de faptele sale este mai probabil să fie receptiv la supunerea sa față de divinitate și instituția religioasă, decât un liber cugetător. Păcatele te condamnă, practic, la o muncă continuă de compensare a acestora, pentru a ajunge la o stare de purificare cât mai înaltă. Conform standardelor divine declarate de cler, numeni nu poate fi pur. Oamenii pot numai să să spere, cu disperare și umilință, că participând la ceremonii și rugându-se, vor obține curățarea de murdăria păcatului. Omul religios cu conștiința pătată se mulțumește cu ciclurile regulate de purificare ale sistemului divin, având în perspectivă vina greșelilor făcute ca un om limitat și neputincios.

Îngenunchind omul într-o stare deplorabilă, religia îi oferă și salvarea: ființe divine dispuse să îl ierte și să îi dăruiască viață veșnică în rai, în schimbul umilinței, supunerii și adorării. Toate religiile au dumnezeul lor adevărat (sau mai mulți) cu puteri absolute care au creat totul și controlează totul. Toți cer să fie venerați, să li se aducă ofrande, să li se construiască temple, să li se creeze ritualuri; toți au un set de reguli, întâmplări, învățături transmise prin niște oameni deosebiți.

Într-o societate de oameni cu frica lui dumnezeu, credința se transmite ușor din generație în generație. Religia este acel element care oferă descărcare emoțională unei societăți înrobite de un sistem exploatator. (Vezi poveștile evreilor). Promovarea supunerii și a iertării a fost utilă atât exploatatorilor, cât și sclavilor sau oamenilor săraci, în moduri diferite, evident. Beneficiarii acestei atitudini sunt nobilii și cei la putere printr-o depresurizare a tensiunilor cu supușii mereu nemulțumiți. Într-o altă măsură și săracii, sclavii și defavorizații sunt beneficiari ai unei soluționări aparente a problemelor lor prin schimbarea punctului de interes: lumea aceasta e mai puțin importantă, iar cei săraci vor primi răsplata pentru strădania și umilința lor, în viața de apoi.

Religia a inventat păcatul creând sentimentul de vinovăție pentru a subjuga omul unei idei de insuficiență și dependență față de o ființă superioară care să ierte, să ajute și să răspundă nevoilor tuturor oamenilor. Prin tehnica „pompierului incendiator”, religia inoculează ideea păcatului, a iadului, a chinurilor veșnice, a micimii și limitării condiției umane, apoi oferă soluția: dumnezeu te iartă, te ajută dacă devii credincios și obedient.

Religiile au câștigat omenirea, prin îndoctrinarea sistematică a generațiilor, însă acum, devine din ce în ce mai puțin necesară pentru explicarea universului interior și exterior. Nu avem nevoie de un salvator, nevând de la ce să fim salvați. Nu avem nevoie de învierea unui zeu ca să fim oameni buni, nu avem nevoie de înălțarea vreunui zeu ca să ne ridicăm din răutăți și mojicii către un plan evoluat și echilibrat; nu avem nevoie de sperietori cu chinuri eterne ca să fim onești. Putem noi înșine să ne rezolvăm problemele, să evoluăm, să fim puternici. Nu e nevoie și nici nu este constructiv să rugăm pe altcineva să facă lucruri pentru noi.

Ideea de păcat și a moștenirii acestuia de la personajul mitologic Adam, este în sine o inepție filozofică ce îi fură omului, practic, realitatea. Credinciosul nu va mai vedea realitatea așa cum este, ci o va interpreta doar prin logica religioasă care suprapune idei și personaje fictive.

Realitatea virtuală a religiei devine din ce în ce mai puțin plauzibilă minții expuse la cunoaștere. Imaginea unui zeu care a creat tot și controlează tot începe să se estompeze ca o hologramă proiectată de un aparat rămas fără energie. Prin doctria propusă, religia anulează acceptarea naturii umane în detrimentul unui conflict interior etern și a fricii de a supăra un zeu furios gata oricând să condamne un suflet la iadul veșnic al disperării și suferinței.

Religia propune din start anularea și abandonarea voinței personale văzută ca una defectă, ba chiar greșită. Conform mitologiei evreo-creștine, ce stă la baza credinței religiei dumnezeului imaginat de evrei, așa cum o știm azi, primii oameni creați de divinitate nu aveau voie să cunoască binele, cu atât mai puțin răul. Deci, răul era deja existent în rai. Momentul degustarii unui fruct, unii spun că ar fi fost un măr, marchează începutul robiei mistice a întregii umanități. Acesta a fost momentul în care a luat naștere păcatul, acest pretext de renunțare la umanitate, în schimbul unui travaliu continuu de a reveni la o stare idilică într-un loc imaginar numit rai.

Din dorința de a nu face prea multe referiri la un text „mitologic”, din punct de vedere logic, filosofic, istoric, vom detalia implicațiile renunțării la propria voința, după această introducere, în partea a doua.

(va urma)

Puteti citi partea a doua aici.

Foto: Pixabay

Descopera Universul

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ