Homo religiosus este un termen care definește omul ca ființă religioasă, care acceptă existența unei realități supranaturale, dincolo de realitatea oferită de simțuri în spațiu și timp. Acceptarea unei realități spirituale se mai numește și credință, adică convingerea că ființe superioare benevolente sau malevolente influentează destine și sunt forțe creatoare absolute.

Credința devine condiția unică fără de care omul nu se poate numi membru al colectivului religios și, în același timp, este un portal de accedere în lumea spirituală specifică fiecărei religii. Credinciosul, prin urmare, crede ca fiind adevărat tot ceea ce îi indică religia respectivă oricât de abstract, neînțeles și improbabil ar părea celorlalți. Prin credință este realizată etapa magică prin care o persoană crede orice lucruri, fapte și idei sugerate de sistemul religios ce-i pune la dispoziție o nouă logică de prelucrare a dogmelor și cutumelor spirituale.

Responsabilitatea omului religios față de propriile sale acțiuni și gânduri este volatilă și neclară. În mintea omului religios se dă o luptă continuă între identificarea:

1. propriilor impulsuri, instincte, sentimente, senzații.
2. influențelor spiritelor rele care determină omul să facă tot felul de fapte, fie și doar să gândească chestiuni necuviincioase.
3. influențelor, inspirațiilor, gândurilor transmise de spiritele bune: îngeri, sfinți sau zeitatea supremă însăși.

În mintea omului religios există o realitate spiritual-augmentată, suprapusă celei concrete. În această accepțiune, situațiile pot deveni periculoase când amalgamul de factori influențatori acceptați de mintea omului religios îl determină să plaseze responsabilitatea propriilor acțiuni și gânduri în afara propriei persoane.

Credința într-o zeitate supremă presupune supunerea completă față de aceasta și minimizarea întregului sistem personal. Acest lucru este dăunător atât pentru el, cât și pentru societate din mai multe motive. Omul religios își justifică acțiunile reprobabile prin explicația că natura umană e slabă și neajutorată și că demonii îl împing să le comită, într-un efort peren de ispitire. Realitatea, astfel prezentată, propune forțe antagonice ce luptă pentru sufletele oamenilor, influențându-i să facă rău sau bine. Astfel, în religii, omul devine o variabilă insignifiantă, fără un control real asupra propriilor acțiuni, care se străduiește, pe de o parte să lupte împotriva ispitelor demonice, iar pe de altă parte să se abandoneze zeităților benevolente ce vor face ce știu ele mai bine cu bietul suflet credincios, pentru că acesta este neputincios și nu știe ce e mai bine pentru el.

Soluțiile oferite de religie pentru toate problemele sunt postul și rugăciunea, în loc de sondarea atentă a psihicului și comportamentelor proprii ce pot fi corectate prin eforturi personale, considerând că sursele au fost identificate corect. Religia sugerează că omul păcătos trebuie să își ceară iertare cu părere de rău divinității, să participe la ritualuri specifice de curățare, ca să își redobândească statutul de creatură preferată.

Prin prisma ideii de păcat inoculată de religii este foarte ușor să te simți vinovat de aproape orice faci într-o zi normală, fie că e gând, fie că e faptă. Acest lucru te face clientul ideal pentru sistemul religios, pentru că un om religios, „murdar” spiritual, simte nevoia curățării „rușinii” și se îndreaptă către instituția ce deține medierea, legătura cu divinitatea și metodele specifice de „spălare”. Mai apoi, omul religios veșnic păcătos, nevrednic și slab se îndreaptă către divinitate pentru iertare, dar și ca să remedieze situațiile sale dificile din viața de zi cu zi.

Omul religios renunță la voința sa lăsându-se în voia influențelor exterioare, într-un turbulent conflict mental ce nu aduce beneficii reale vieții proprii, prin abandonarea sinelui în mâinile divinității.

Credinciosul obține, prin apartenența la religie, acel sentiment de copil ocrotit și speranța că în urma practicilor religioase, dacă e obedient și regretă ceea ce a făcut, va obține ce își dorește. Renunțarea la cunoașterea profundă și sinceră de sine, la sondarea uimitorului univers al minții, la curiozitate, este altă condiție fără de care omul nu poate deveni religios.

Voința umană este considerată pervertită, bolnavă, o sursă de răutăți și ispite. Ea trebuie subminată, ba chiar aruncată ca un apendice inutil. Numai dumnezeu știe ce vrem să facem, ce e mai bine pentru noi, pentru că, nu-i așa , el știe tot. Credinciosul vrea să devină vas al voinței divine. „Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ.” se spune în una dintre cele mai repetate rugăciuni, după mantrele: doamne ajută, doamne miluiește, și acest lucru nu e deloc întâmplător. Vorbim despre asta în partea a doua.

Suntem responsabili de faptele noastre? Suntem sub influența demonilor care ne împing și ne inspiră când facem lucruri răutăcioase? Facem lucruri bune doar cu ajutorul divinității?
Să încadrăm, mai întâi aceste idei în ansamblul fenomenului religios, urmând să discutăm în amănunt despre abandonarea voinței propriei persoane și declinarea responsabilității în realitatea spirituală a omului religios.

Ce este religia?

Mintea umană are nevoie să se poziționeze constant față de mediu înconjurător, să explice și să catalogheze date. Religia, cu tot ce conține în ecosistemul său venerator-venerat, este creată de minte tocmai pentru a explica realitatea, originea, scopul individului și al întregii specii. În primele mii de ani ale istoriei evoluției umane, nu au existat alte mijloace pentru explicarea acestei lumi, în viziunea limitată a omului asupra locului său, în care forțele naturii păreau fie că îl pedepsește, fie că îl binecuvîntează.

Frica de natură și contemplarea acesteia crează primele complexe de inferioritate, asta și smilodonul :), stimulând manifestări mistice primitive. Mai apoi, a fost creată magia cu intenția de a cuceri și controla deznodământuri umane și natura.

„Magia este prima sursă de misticism sub toate formele. Prin afirmarea existenței unei lumi invizibile și a credinței că omul poate intra în contact cu aceasta, magia prepară apariția religiei. Religia este, așa cum spunea Schleiermacher, „sentimentul absolut al dependenței noastre”. Omul constată că n-a apărut din proprie voință: el trăiește în mijlocul unei lumi dominate de forțe colosale care îl depășesc de departe și a căror putere îi inspiră în mod spontan sentimente amestecate de spaimă și adorație.” 1 (Denis Huisman, André Vergez, Philosophie, Ed. Marabout 1994, Vol. 1)

Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor. Așa soarele devine un zeu care oferă viață, caldură, pământul susține viața, vântul, apa, tunetul si fulgerul, toate forțele naturii zeificate influențează destine și se manifestă în funcție de comportamentul moral uman. Dacă omul religios a făcut fapte bune îi oferă prosperitate, dacă nu, îl pedepsește. În religie, omul își dedică prin credință, viața, gândurile și voința unei divinități la alegere, prin participarea la ritualuri, efectuarea rugăciunilor și a ofrandelor. Toate aceste lucruri sunt realizate după o serie de reguli și obiceiuri specifice.

Prin participarea la ritualuri omul limitat și neputincios ia contact cu viața superioară a zeilor și speră să se contopească cu natura lor divină, elevând astfel natura umană din josnicia păcatului. Păcatul este una dintre găselnițele cele mai importante ale religiilor. Un om rușinat de faptele sale este mai probabil să fie receptiv la supunerea sa față de divinitate și instituția religioasă, decât un liber cugetător. Păcatele te condamnă, practic, la o muncă continuă de compensare a acestora, pentru a ajunge la o stare de purificare cât mai înaltă. Conform standardelor divine declarate de cler, numeni nu poate fi pur. Oamenii pot numai să să spere, cu disperare și umilință, că participând la ceremonii și rugându-se, vor obține curățarea de murdăria păcatului. Omul religios cu conștiința pătată se mulțumește cu ciclurile regulate de purificare ale sistemului divin, având în perspectivă vina greșelilor făcute ca un om limitat și neputincios.

Îngenunchind omul într-o stare deplorabilă, religia îi oferă și salvarea: ființe divine dispuse să îl ierte și să îi dăruiască viață veșnică în rai, în schimbul umilinței, supunerii și adorării. Toate religiile au dumnezeul lor adevărat (sau mai mulți) cu puteri absolute care au creat totul și controlează totul. Toți cer să fie venerați, să li se aducă ofrande, să li se construiască temple, să li se creeze ritualuri; toți au un set de reguli, întâmplări, învățături transmise prin niște oameni deosebiți.

Într-o societate de oameni cu frica lui dumnezeu, credința se transmite ușor din generație în generație. Religia este acel element care oferă descărcare emoțională unei societăți înrobite de un sistem exploatator. (Vezi poveștile evreilor). Promovarea supunerii și a iertării a fost utilă atât exploatatorilor, cât și sclavilor sau oamenilor săraci, în moduri diferite, evident. Beneficiarii acestei atitudini sunt nobilii și cei la putere printr-o depresurizare a tensiunilor cu supușii mereu nemulțumiți. Într-o altă măsură și săracii, sclavii și defavorizații sunt beneficiari ai unei soluționări aparente a problemelor lor prin schimbarea punctului de interes: lumea aceasta e mai puțin importantă, iar cei săraci vor primi răsplata pentru strădania și umilința lor, în viața de apoi.

Religia a inventat păcatul creând sentimentul de vinovăție pentru a subjuga omul unei idei de insuficiență și dependență față de o ființă superioară care să ierte, să ajute și să răspundă nevoilor tuturor oamenilor. Prin tehnica „pompierului incendiator”, religia inoculează ideea păcatului, a iadului, a chinurilor veșnice, a micimii și limitării condiției umane, apoi oferă soluția: dumnezeu te iartă, te ajută dacă devii credincios și obedient.

Religiile au câștigat omenirea, prin îndoctrinarea sistematică a generațiilor, însă acum, devine din ce în ce mai puțin necesară pentru explicarea universului interior și exterior. Nu avem nevoie de un salvator, nevând de la ce să fim salvați. Nu avem nevoie de învierea unui zeu ca să fim oameni buni, nu avem nevoie de înălțarea vreunui zeu ca să ne ridicăm din răutăți și mojicii către un plan evoluat și echilibrat; nu avem nevoie de sperietori cu chinuri eterne ca să fim onești. Putem noi înșine să ne rezolvăm problemele, să evoluăm, să fim puternici. Nu e nevoie și nici nu este constructiv să rugăm pe altcineva să facă lucruri pentru noi.

Ideea de păcat și a moștenirii acestuia de la personajul mitologic Adam, este în sine o inepție filozofică ce îi fură omului, practic, realitatea. Credinciosul nu va mai vedea realitatea așa cum este, ci o va interpreta doar prin logica religioasă care suprapune idei și personaje fictive.

Realitatea virtuală a religiei devine din ce în ce mai puțin plauzibilă minții expuse la cunoaștere. Imaginea unui zeu care a creat tot și controlează tot începe să se estompeze ca o hologramă proiectată de un aparat rămas fără energie. Prin doctria propusă, religia anulează acceptarea naturii umane în detrimentul unui conflict interior etern și a fricii de a supăra un zeu furios gata oricând să condamne un suflet la iadul veșnic al disperării și suferinței.

Religia propune din start anularea și abandonarea voinței personale văzută ca una defectă, ba chiar greșită. Conform mitologiei evreo-creștine, ce stă la baza credinței religiei dumnezeului imaginat de evrei, așa cum o știm azi, primii oameni creați de divinitate nu aveau voie să cunoască binele, cu atât mai puțin răul. Deci, răul era deja existent în rai. Momentul degustarii unui fruct, unii spun că ar fi fost un măr, marchează începutul robiei mistice a întregii umanități. Acesta a fost momentul în care a luat naștere păcatul, acest pretext de renunțare la umanitate, în schimbul unui travaliu continuu de a reveni la o stare idilică într-un loc imaginar numit rai.

Din dorința de a nu face prea multe referiri la un text „mitologic”, din punct de vedere logic, filosofic, istoric, vom detalia implicațiile renunțării la propria voința, după această introducere, în partea a doua.

(va urma)

Puteti citi partea a doua aici.

Foto: Pixabay


DISTRIBUIȚI

8 COMENTARII

  1. Asta e acum… s-au gasit ateii sa dea crestinilor lectii de doxologie!
    Daca asa treci si prin viata, imi imaginez cat ai cotizat pana acum la psiholog.

    Pueril!

  2. Va multumesc ca mi-ati facut onoarea de a citi articolul. Puteti citi si partea a doua, aici: https://www.descopera.org/omul-religios-si-abandonarea-responsabilitatii-partea-a-2-a/#comment-8622

    Stiu ca va este aproape imposibil sa va imaginati lumea fara religia care v-a facut dependant de apartenenta la o grupare superioara aparata de un zeu suprem, dar poate faceti un efort sa intelegeti profunzimea schilodirii mintii adusa la pachet, ca un cal troian, cu dulcea iluzie a protectiei divine.
    Religia, culmea, iti ofera pe langa sentmentul ca esti o fiinta speciala si deosebita de restul lighioanelor si sentimentul ca esti un nimic al carui scop trebuie sa fie adorare nesfarsita.
    Religia promoveaza sentimentul separatiei fata de natura, lucru care ne va duce spre pieire in curand.
    Religia ajuta omul in sensul unei alinari doar cum o face un algocalmin: dupa ce efectul dispare, reapare si durerea. Nu e o solutie. Nu trateaza si nu intelege sursa problemei.

    Oamenii religiosi, printre care am fost si eu, nu mai pot realiza un lucru extrem de important: sentimentul acela de extaz, de descarcare si impacare si iubire pe care le au dupa rugaciuni, nu sunt altceva decat produsul propriu, nu al unei interventii miraculose. Tu faci asta. Tu esti ceea ce simti. Fiecare dintre noi avem puterea interioara de a deveni mai buni, mai iubitori, mai calmi, ne trebuie doar un punct de focus si intelegerea lucrurilor. Nimeni nu are nevoie de religie si de zei milosi atata vreme cat cred in ei insisi si isi deschid mintea spre adevarata realitate: suntem una cu natura si cu intreaga existenta.
    Insasi ideea de baza in religii e gresit transmisa: creatia se realizeaza cu esenta divina, dar nu este divina. Cum e posibil ca un produs al energiei divine sa nu fie el insusi divin? Sunt extrem de multe lucruri de discutat insa as dori sa va indemn sa va indoiti mai mult. de aici pleaca toata descoperirea sinelui ingropat in porunci si pomelnice.

    Religia nu a adus, paradoxal, de-alungul vremurilor decat dezbinare si razboaie sfinte sub diferite forme. Si inchizitorii au fost convinsi ca fac un bine cand ardeau oameni in numele unui dumnezeu care e iubire.
    Dumnezeul crestin e gresit si razbunator. E foarte bine ca nu exista decat sub forma unei ideologii care isi pierde pe zi ce trece consistenta si sustinatorii.
    Religiile sunt in opozitie prin definitie. Nu pot oferi pace in timp ce se razboiesc sa demonstreze rivalilor cat de unic si adevarat e zeul lor. DOAR al lor.
    Religiile nu fac altceva decat sa otraveasca mintiile oamenilor cu speranta unei existente fericite dupa moarte.

    Nu există nici un dubiu că omul este bun și fără religie sau zeii propuși pentru ajutor și adorare. Există înțelegere, iubire, răbdare, modestie, succes, înțelepciune și tot ce mai consideră religiile ca virtuți și în afara credinței în vreun zeu, fără rugăciuni, penitențe, ritualuri sau jertfe. Nu e nevoie de zei și raiuri sau iaduri să trăim frumos, cu sens, productiv.
    Religia: Reluarea legăturii profunde cu orice ființă umană, cu natura și regăsirea adevărului.

    Poate veti intelege ca nu va atac zeul in care credeti, ci incapatanarea credinciosului de a se indeparta de sine. Omul nu necesita salvare si ajutor, ci cunoastere si incredere.

  3. @DAN
    Ia mai plimba ursul si tu. Las-o mai moale cu atacurile la persoana si vorbeste argumentat. Nu te-a numit nimeni aparator al religiei din oficiu. Sau esti SuperFaithMan, aparatorul religiei si dusmanul de moarte al celor cu pareri diferite de ale tale?

    @COSMIN
    „Stiu ca va este aproape imposibil sa va imaginati lumea fara religia care v-a facut dependant de apartenenta la o grupare superioara aparata de un zeu suprem, dar poate faceti un efort sa intelegeti profunzimea schilodirii mintii adusa la pachet, ca un cal troian, cu dulcea iluzie a protectiei divine.
    Religia, culmea, iti ofera pe langa sentmentul ca esti o fiinta speciala si deosebita de restul lighioanelor si sentimentul ca esti un nimic al carui scop trebuie sa fie adorare nesfarsita.
    Religia promoveaza sentimentul separatiei fata de natura, lucru care ne va duce spre pieire in curand.
    Religia ajuta omul in sensul unei alinari doar cum o face un algocalmin: dupa ce efectul dispare, reapare si durerea. Nu e o solutie. Nu trateaza si nu intelege sursa problemei.”

    Excelent punctat.

    „Oamenii religiosi, printre care am fost si eu, nu mai pot realiza un lucru extrem de important: sentimentul acela de extaz, de descarcare si impacare si iubire pe care le au dupa rugaciuni, nu sunt altceva decat produsul propriu, nu al unei interventii miraculose. Tu faci asta. Tu esti ceea ce simti. Fiecare dintre noi avem puterea interioara de a deveni mai buni, mai iubitori, mai calmi, ne trebuie doar un punct de focus si intelegerea lucrurilor.”

    Foarte bine si aici, dar apoi strici totul: „Nimeni nu are nevoie de religie si de zei milosi atata vreme cat cred in ei insisi si isi deschid mintea spre adevarata realitate: suntem una cu natura si cu intreaga existenta.”

    „Religia nu a adus, paradoxal, de-alungul vremurilor decat dezbinare si razboaie sfinte sub diferite forme. Si inchizitorii au fost convinsi ca fac un bine cand ardeau oameni in numele unui dumnezeu care e iubire.”

    Aici faci o generalizare de-a dreptul stupida. In mainile potrivite, religia poate fi o forta pozitiva in societatea umana (a fost si va fi). Dar sufera de aceeasi problema ca predicile lui Watts, e o experienta „subiectiva” pe care tu nu o sa o intelegi deoarece nu ai ajuns la „nivelul” necesar de percepere a adevarului (mai studiaza Scriptura vreo 15-10 de ani, apoi o sa ai si revelatia cautata), iar pe de alta parte e bazata pe niste texte stupide si ambigue din care fiecare intelege ce vrea, in functie de interesul situational.

    „Insasi ideea de baza in religii e gresit transmisa: creatia se realizeaza cu esenta divina, dar nu este divina. Cum e posibil ca un produs al energiei divine sa nu fie el insusi divin? ”

    Nu stiu in ce fel explici tu paragraful de mai sus. Dar nu are niciun sens.

    „Sunt extrem de multe lucruri de discutat insa as dori sa va indemn sa va indoiti mai mult. de aici pleaca toata descoperirea sinelui ingropat in porunci si pomelnice. ”

    Excelent sfat. Nu uita sa il aplici in cazul tau. Priveste cu un ochi critic credinta ta. Sau nu e nevoie deoarece esti in posesia adevarului? Intre crestinul care se ghideaza dupa vorbele unuia care vorbeste pe Internet si tine nu este nicio diferenta. Amandoi procedati la fel.
    V-ati sau v-a fost ales un „ghid” spiritual, a carui vorbe le inghititi nemestecate, va simtiti „imbogatiti” spiritual si incercati sa va convingeti reciproc ca doar unul dintre voi are dreptate.

  4. @FLORIN
    Iti multumesc ca ai acordat timp sa citesti ce am scris si sa dai un reply. Stiu ca am exagerat un pic pe colo si pe colo, din dorinta de a contrabalansa un pic situatia divina. Pana la urma universul e echilibru.
    Dragutule, am studiat biblia mai mult decat iti imaginezi. Stiu foarte bine cat bine face, in anumiti parametrii, si cat rau poate sa faca, mai ales din punctul de vedere al evolutiei umane. Textele evreimilor nu sunt doar ambigue, sunt efectiv fabulatii irelevante celor care sunt in afara culturii lor stricte, habotnice.

    Te rog sa specifici ca nu are sens pentru TINE. Altfel, devi ca cei pe care ii critici.

    Imi pare rau ca atunci cand observi un lucru care e dintr-o zona pe care nu o agreezi sau nu o intelegi sau o refuzi pur si simplu, incepi cu atitudinea asta de logician riguros: ” ce nu e logic, nu e adevarat. ce nu e demonstrabil nu e adevarat.” Tu esti demonstrabil? Tea explicat stiinta in totalitate? Cum functioneaza creierul tau? De ce esti tu in fiecare dimineata? Pai, inseamna ca nu existi, corect?
    Daca tu ai ceva personal de impartit cu orice forma de spiritualitate, nu inseamna ca e mumbo-jumbo. Inseamna ca ai un blocaj.
    EXPERIMENTAREA SINELUI, NU POATE FI DECAT O FORMA DE SPIRITUALITATE si ai facut-o si tu, fara sa-i spui asa. E ok.
    Ghid spiritual, foarte corect spus, pentru ca un ghid te informeaza, te ajuta sa intelegi, iti arata cai, ne-invaziv. Nu te obliga la ritual, la ceremonii si supunere ca religiile.

    Poate te vei trezi intr-o zi si vei vedea ca nu ai de ce sa te temi. Poate intr-o zi nu vei mai fugi de tine, pentru ca nu poti. Esti – si imi pare rau ca religiile au murdarit cuvantul – spirit! Tu esti eu, esti noi, esti existenta, energia pura a vietii, dincolo de toata stiinta. 😉 Zambeste!

  5. Atunci cand cineva ma abordeaza si ma intreaba:
    – Tu crezi in aselenizare? Stii ca de fapt nu am fost pe luna si e doar o conspiratie?
    Nu mai incerc sa il conving. Ma multumesc doar sa il intreb, prefacandu-ma socat de naivitatea lui:
    – Cum?! Adica tu chiar crezi ca Luna exista?!

  6. @Cosmin
    Daca am fi purtat aceste discutii fata in fata, ai fi vazut ca nu sunt atat de fixist pe cat crezi. Lucrurile acestea m-au preocupat si pe mine multi ani, iar de-a lungul timpului am ajuns sa la sortez prin propriile mele puteri, nu prin intermediul unor puteri superioare sau cunostinte superioare ce nu sunt accesibile omului de rand.
    Cu un pic de bun simt comun si cu ceva cunostinte stiintifice, lucrurile devin repede foarte clare.

    https://www.descopera.org/dragonul-din-garaj/

  7. iti tot repet ca am fost inteles gresit, dar asta e. Daca asa alegi tu… Nu am vorbit de nici o putere superioara. Bineinteles ca Tu faci tot ce faci. Eu am spus ca esti insusi universul. Universul este tot ce este fara sa fie ceva care te submineaza. Chiar nu are nici o treaba cu religiile. Tot ceea ce poti fi, esti. Numai ca nu stii. Trebuie numai sa inlaturi chestiile care ascund asta. Universul e in toate, e energia care creaza si transforma tot. Tu esti sau nu esti constient de asta.
    Incep sa cred ca te aprinzi prea repede pe default.
    Cred ca ne-am intelege chiar bine daca ne-am cunoaste. 😉 Cheers, mate! Suces in toate.

  8. „If quantum mechanics hasn’t profoundly shocked you, you haven’t understood it yet. Everything we call real is made of things that cannot be regarded as real.’” – Niels Bohr

    “Consider conștiința ca fiind fundamentală. Consider materia ca un derivat al conștiinței.
    Fiecare progres al științei ne aduce față în faţă cu misterul propriei noastre ființe.”
    Inițiatorul studiului lumii cuantice în fizică, Max Planck, cel care a deschis accesul către bizara lumea a particulelor subatomice, consideră materia drept un derivat al conștiinței care e fundamentală. Nu e cam ciudat pentru un om de știință sa vorbească aproape ca un mistic despre conștiința și descoperirea sinelui
    Max Planck, părintele fizicii cuantice care închide cercul de acolo de unde a și început să fie desenat spune: “De unde vin eu și unde merg eu? Aceasta este marea întrebare de neînțeles, același lucru pentru fiecare dintre noi. Știința nu are nici un răspuns.
    Știința nu poate rezolva misterul final al naturii. Și asta pentru că, în ultima fază, noi înșine facem parte din misterul pe care încercăm să-l rezolvăm.”

    Stiinta este baza intelegerii lumii si a propriei existente, insa nu are toate raspunsurile si nici nu poate explica descoperirea sinelui. Desi el exista, fiecare dintre noi site, simte asta. E doar un construct al mintii, e doar o poarta catre altceva? Uite o stiinta bazata pe energii si simtire adica acele chestii care te face TU, nu neaparat ecuatii. Stiinta este ca un flight suit care te poate duce deasupra norilor; te ajuta sa ai o perspectiva, sa intelegi lumea la un alt nivel, insa ce faci cu toate astea?
    Intrebarile despre moarte, sursa vietii, scopul existentei, te duc dincolo de stiinta. Desi este extrem de importanta si inseamna, practic, sansa noastra la evolutie si supravietuire ca specie pe termen lung, ramane ca treapta pentru cunoasterea sinelui.
    AM fost educati sa concuram acerb, sa ne razboim in tabere dusmane, sa luptam cu inamicii. Am fost invatati sa ne aparam adevarul argumantand logica care ne place, cand de fapt, suntem doar parti complementare care creaza un oarecare echilibru. Hmmm, inversunarea spre ceilalti, este inversunarea spre sine. Dragostea catre ceilalti este dragostea pentru sine. Ce simti, nu e numai rezultatul unor amestecuri chimice. M-as bucura ca lumea sa inteleaga, nu e nevoie sa fie distrusa parerea cuiva, ca cealalta parere sa fie adevarata. Nu asa functioneaza. M-as bucura sa vad doi oameni care gandesc diferit, ca-si zambesc si ca sunt prieteni. 🙂 Pace!

LĂSAȚI UN MESAJ