Locul lui Hitler in istorie

De la moartea sa pana la inceputul sec. XXI, despre Hitler au fost scrise mai multe carti decat despre Napoleon in cursul jumatatii de secol ce a urmat caderii sale. Timpul si distanta de la evenimentele celui de-Al Doilea Razboi Mondial au afectat si ele interpretarile istorice despre Hitler.

Exista un consens referitor la importanta sa istorica (termen care nu implica o judecata pozitiva). Hitler a fost, in primul rand, unicul responsabil pentru declansarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial. (Acest fapt difera fata de diversele responsabilitati ale conducatorilor si oamenilor de stat care au dezlantuit Primul Razboi Mondial.) Vina sa pentru declansarea Holocaustului  adica schimbarea politicii germane de la expulzarea la exterminarea evreilor, inclusiv, mai tarziu, a evreilor din intreaga Europa si din Rusia europeana este, de asemenea, evidenta. Desi nu exista nici un singur document care sa sustina cele de mai sus, discursurile lui Hitler, materialele scrise, rapoartele asupra discutiilor cu asociatii si oamenii de stat straini, ca si marturisirile facute de cei care au indeplinit aceste actiuni au fost adesea evocate ca dovezi ale rolului sau. Multe dintre declaratiile sale cele mai violente au fost inregistrate de subordonati in cursul discutiilor private (inclusiv, dar nu in totalitate autenticele „Remarci ale lui Bormann” din februarie-aprilie 1945). Spre exemplu, pe 30 ianuarie 1939, cu ocazia celei de-a sasea aniversari a venirii la putere, Hitler declara in Reichstag: „Astazi voi fi din nou un profet: Daca finantele internationale evreiesti din Europa si din afara reusesc sa arunce inca o data natiunile intr-un razboi mondial, atunci rezultatul nu va fi bolsevizarea pamantului si, prin urmare, victoria evreilor, ci anihilarea rasei evreiesti din Europa.”

In testamentul sau, scris cu putin inainte de a se sinucide, in aprilie 1945, le-a cerut germanilor sa continue lupta impotriva evreilor: „Mai presus de orice, ordon guvernului si poporului sa sustina pana la capat legile rasiale si sa se opuna fara indurare otravitorului tuturor natiunilor, evreimea internationala.”

In pofida imensei cantitati de documente germane care au fost salvate (si a marelui volum de discursuri si alte declaratii inregistrate), Hitler era, asa cum a spus-o el insusi in cateva ocazii, un om secretos, iar unele dintre opiniile sale difereau uneori de cele exprimate in public.

Multa vreme istoricii si alti comentatori au considerat de la sine inteles faptul ca dorintele, ambitiile si ideologia lui Hitler erau expuse clar (si infricosator) in Mein Kampf. Dar in prima parte, autobiografica, a acestei cartii, el deformeaza adevarul in cel putin trei chestiuni: relatiile cu tatal sau (care erau foarte diferite de afectiunea filiala descrisa in Mein Kampf); conditiile de viata de la Viena (care erau mai putin marcate de saracie abjecta, asa cum le descrie el) si cristalizarea parerii sale despre lume, inclusiv antisemitismul, in perioada petrecuta la Viena (dovezile existente sugereaza astazi ca aceasta cristalizare s-a petrecut mult mai tarziu, la Munchen).

Perceptia populara asupra lui Hitler implica adesea speculatii si presupuneri asupra sanatatii sale mintale. A existat tendinta de a-l considera pe Hitler nebun. In pofida unor izbucniri ocazionale de furie, cruzimile, expresiile si ordinele sale cele mai dure sugereaza o brutalitate rece, pe deplin constienta. A-i atribui o boala mintala lui Hitler l-ar absolvi, desigur, de responsabilitatea faptelor si vorbelor sale (la fel cum i-ar absolvi de responsabilitate si pe cei care nu ar mai vrea sa se gandeasca la el si la faptele lui). Cercetarea extinsa a fiselor medicale indica totusi ca, in afara de ultimele zece luni ale vietii, nu a fost profund handicapat de vreo boala (cu exceptia simptomelor tot mai dese ale bolii Parkinson). De necontestat este insa faptul ca Hitler avea o tendinta certa de ipohondrie; ca in timpul razboiului ingera mari cantitati de medicamente si ca, inca din 1938, era convins ca nu va trai prea mult – acesta putand fi un motiv pentru care a grabit la acea data planurile de cucerire. Trebuie, de asemenea, retinut ca Hitler dispunea de capacitati mintale care i-au fost contestate de unii dintre criticii sai timpurii; acestea includeau o memorie uimitoare pentru anumite detalii si o detectare instinctiva a slabiciunilor adversarilor. Din nou trebuie spus ca aceste talente ii maresc, mai degraba decat sa-i diminueze responsabilitatea pentru imensa cantitate de rele si brutalitati pe care le-a comis sau le-a ordonat.

Cea mai uimitoare realizare a sa a fost mobilizarea marii mase a poporului german (si austriac) in spatele sau. In intreaga cariera, popularitatea sa a fost mai mare si mai profunda decat popularitatea Partidului National-Socialist. Mare parte a germanilor au crezut in el pana la sfarsit. Din acest punct de vedere, el se detaseaza de aproape toti dictatorii sec. XIX si XX, ceea ce este foarte impresionant daca tinem seama de faptul ca poporul german se situa printre cele mai educate popoare ale sec. XX. Nu exista nici o indoiala ca majoritatea covarsitoare a poporului german l-a sprijinit pe Hitler, desi adesea numai pasiv. Increderea poporului in el era mai mare decat increderea in ierarhia nazista. Desigur, ceea ce a contribuit la cresterea acestui sprijin au fost succesele economice si sociale, pe care si le-a arogat in permanenta in prima etapa a conducerii: disparitia virtuala a somajului, cresterea prosperitatii maselor, noile institutii sociale si cresterea prestigiului Germaniei in anii 1930 – realizari nemaiatinse in istoria dictaturilor totalitare moderne. In pofida existentei unor precursori spirituali si intelectuali ai ideilor sale, nu exista nici un conducator national german cu care sa poata fi comparat. In concluzie, nu are predecesori – o alta diferenta intre el si alti dictatori.

In 1938, Hitler facuse din Germania cea mai puternica si temuta tara din Europa (si poate chiar din lume). A reusit toate acestea fara razboi (si sunt acum unii istorici care declara ca, daca ar fi murit in 1938, inaintea de inceperea executiilor in masa, ar fi intrat in istorie drept cel mai mare om de stat din istoria poporului german). In fapt, a fost foarte aproape sa castige razboiul in 1940; dar rezistenta Marii Britanii (personificata de Winston Churchill) l-a impiedicat. Desigur, a trebuit sa fie formata covarsitoarea, si in multe privinte ciudata coalitie anglo-americana cu Uniunea Sovietica pentru ca Al Treilea Reich sa poata fi infrant; si sunt motive sa se creada ca nici una dintre parti nu l-ar fi putut infrange singura. In acelasi timp, brutalitatea si unele dintre deciziile sale au dus la distrugerea lui, contribuind la formarea neobisnuitei aliante dintre capitalisti si comunisti, care i-a unit pe Churchill, Roosevelt si Stalin. Hitler se credea un mare om de stat, dar nu si-a dat seama cat de condamnabile si vrednice de dispret au fost actiunile pe care le-a intreprins si razboiul pe care l-a dezlantuit; credea ca marea coalitie formata de inamicii sai se va dezmembra pana la urma si apoi el va putea sa cada la intelegere cu una sau alta dintre parti. Gandind astfel, s-a inselat pe el insusi, desi asemenea dorinte si sperante au existat pana la sfarsit in mintea multor germani.

Admiratori deschisi sau ascunsi ai lui Hitler continua sa existe si azi (si nu numai in Germania); unii il admira datorita unei atractii maligne exercitate de eficacitatea raului, altii datorita realizarilor lui Hitler, oricat de vremelnice sau brutale au fost acestea. Totusi, brutalitatea si crimele asociate cu numele lui fac sa fie putin probabil ca reputatia lui Hitler de incarnare a raului sa se schimbe vreodata.

Articole anterioare:

Viata si obiceiurile lui Adolf Hitler
Adolf Hitler – Ascensiunea la putere
Copilaria lui Adolf Hitler

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro